G.M. împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 56293/00) dirigite împotriva Republicii Italiene și pe care un cetățean al acestui Stat, M. G.M. ("reclamantul"), o depusese la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 16 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"). Președintele camerei la acea vreme a aderato la cererea de nedivulgare a identității sale formulate de reclamant (art. 47 § 3 din regulament).

Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat succesiv de agenții săi, MM. U. Leanza și I.M. Braguglia, și coagenții săi, MM. V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coagentul adjunct al acestuia M. N. Lettieri.

Urmând recuzării M. V. Zagrebelsky, judec ales pentru Italia (art. 28), Guvernul a desemnat M. L. Ferrari Bravo ca judec ad hoc pentru a-i lua locul (art. 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

La 11 iulie 2000, Curtea a hotărât comunicarea cererei Guvernului. Apoi, prevalând-se de dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și bunul-fondat al cauzei vor fi examinate împreună. ÎN FAPT

La 4 martie 1993, N.B., soție a reclamantului, a depus în fața tribunalului din Catania o cerere de separare de corpi.

Pregătirea cauzei a început la 31 mai 1993, ziua în care reclamantul s-a constituit în procedură; după eșecul tentativei de reconciliere a soților, judecătorul a fixat ședința pentru 12 octombrie 1993. Această ședință și următoarea din 7 decembrie 1993 au fost consacrate audierii părților. Printr-o ordonanță pronunțată în afara ședinței la 29 decembrie 1993, judecătorul a amânat cauza pentru 3 mai 1994. Cele trei ședințe care au avut loc între 3 mai 1994 și 31 ianuarie 1995 au fost consacrate admiterii mijloacelor de probă; la 31 ianuarie 1995, judecătorul amână cauza pentru 23 mai 1995. Ședința din 23 mai 1995 nu a avut loc, deoarece avocații făceau grevă; judecătorul a amânat cauza pentru 14 noiembrie 1995. Cele trei ședințe care au avut loc între 14 noiembrie 1995 și 18 februarie 1997 au fost consacrate audierii martorilor și admiterii altor mijloace de probă; la 18 februarie 1997, judecătorul fixează ședința pentru 17 februarie 1998. La data fixată, părțile au prezentat documente dosarului și judecătorul fixează ședința pentru 21 aprilie 1998. La acea zi, părțile au prezentat concluziile și judecătorul fixează ședința de pledoarii pentru 14 mai 1999.

Prin decizie din 21 mai 1999, al cărei text fut depus la greffă la 25 octombrie 1999, tribunalul pronunță separarea de corpi. B. Procedura "Pinto"

La 18 aprilie 2002, reclamantul sesizează curtea de apel din Messina în conformitate cu legea nr. 89 din 24 martie 2001, numită "legea Pinto", pentru a se plânge de durata procedurii descrise mai sus. A cerut curții să conchidă la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și să condamne Statul italian la repararea prejudiciului material și moral suferit.

Prin decizie din 17 octombrie 2002, al cărei text fut depus la greffă la 18 noiembrie 2002, curtea de apel consideră întreaga procedură și constată depășirea termenului rezonabil. Acordă 800 EUR în echitate ca reparație a prejudiciului moral și compensează între părți cheltuielile și costurile procedurii. Această decizie a dobândit autoritatea lucrului judecat cel târziu la 2 ianuarie 2004.

Printr-o scrisoare din 27 ianuarie 2003, reclamantul informează Curtea asupra rezultatului procedurii naționale, că nu intenționează să se pourvadă în casație din motiv că acest remediu putea fi introdus doar pentru chestiuni de drept și o roagă să reia examinarea cererei.

La 9 martie 2004, suma acordată de curtea de apel nu fusese încă plătită.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne articulată în două aspecte. Cât privește primul, Guvernul susține că reclamantul nu s-a pourvăzut în casație împotriva deciziei curții de apel din Messina, în timp ce revizuirea constituie un remediu ce trebuie epuizat de la schimbarea jurisprudenței Curții de Casație din 26 ianuarie 2004 în materie.

Reclamantul cere Curții respingerea acestei excepții și precizează că schimbarea jurisprudenței în cauză, pe baza căreia o pretenție rezultând din insuficiență a indemnizației "Pinto" poate fi examinată în casație chiar dacă se referă la suma acordată sau refuzată de curtea de apel, a intervenit abia după ce decizia curții de apel pronunțată în speța sa dobândise autoritatea lucrului judecat.

Curtea reamintește că deja a respins această excepție în hotărârile sale din 29 martie 2006 (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, precitată §§ 38-45). Reamintește că a considerat rezonabil de reținut că schimbarea jurisprudenței, și anume hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu putea mai fi ignorată de public de la 26 iulie 2004. În consecință, consideră că de la această dată se poate cere reclamanților să folosească acest remediu în scopul articolului 35 § 1 din Convenție (Di Sante c. Italia (decizie), nr. 56079/00, 24 iunie 2004, și, mutatis mutandis, Broca și Texier-Micault c. Franța, nr. 27928/02 și 31694/02, § 20, 21 octombrie 2003).

În speța de față, Curtea constată că termenul pentru pourvoia în casație expirase înainte de 26 iulie 2004, ceea ce scuta pe reclamant de obligația de a folosi acest remediu.

Cât privește al doilea aspect al excepției, care privește întârzierea în executarea deciziei curții de apel din Messina, Guvernul subliniază că reclamantul a omis să inițieze o procedură de execuție forțată împotriva Statului pentru a recupera 800 EUR acordați de curtea de apel.

Reclamantul susține că Guvernul nu poate cere ca o procedură de execuție, costisitoare și de o anumită durată, să fie inițiată împotriva Statului.

Curtea reamintește că deja a admis că o administrație poate avea nevoie de un anumit timp pentru a proceda la o plată. Cu toate acestea, în cazul unui recurs indemnitار care tinde să remedieze consecințele duratei excesive a procedurilor, acest timp nu ar trebui să depășească în general șase luni de la momentul în care decizia de indemnizare devine executabilă (Cocchiarella c. Italia, precitată, § 101). Mai mult, este neprielnic să se ceară unui individ care a obținut o creanță împotriva Statului la finele unei proceduri judiciare să inițieze apoi o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție. Rezultă din aceasta că plata tardivă a sumelor datorate reclamantului prin intermediul procedurii de execuție forțată nu poate remedia refuzul prelungit al autorităților naționale de a se conforma la hotărâre și nu produce o reparație adecvată (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, nr. 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003).

În consecință, Curtea consideră că reclamantul era scutit de obligația de a iniția o procedură de execuție și că excepția Guvernului trebuie respingă. B. Calitatea de "victime"

Deși Guvernul nu a ridicat o excepție pe acest punct, părțile având depus memoriile și observațiile respective asupra cererei înainte de hotărârile prin care, în martie 2006, Marea Cameră s-a gândit la chestiunea calității de victime, Curtea se cuvine să o examineze din oficiu.

Curtea reamintește că potrivit articolului 34 din Convenție, ea "poate fi sesizată cu o cerere de orice persoană fizică (...) care se pretinde victime a unei încălcări de una dintre Înaltele Părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. (...)". Autorităților naționale le revine în prim rând remediere unei presupuse încălcări a Convenției. În acest sens, chestiunea de a ști dacă un reclamant se poate pretinde victime a manquementului pretins se pune la toate etapele procedurii cu privire la Convenție (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu-i retrage în principiu calitatea de "victime" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în esență, apoi reparate încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și s.; Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 846, § 36; Dalban c. România [MC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI; Jensen c. Danemarca (decizie), nr. 48470/99, CEDO 2001-X). Curții îi revine să verifice, ex post facto, pe de o parte, dacă existase recunoaștere de către autorități, cel puțin în esență, a unei încălcări a unui droit protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă remediere poate fi considerată corespunzătoare și suficientă (a se vedea, în special, Normann c. Danemarca (decizie), nr. 44704/98, 14 iunie 2001; Jensen și Rasmussen c. Danemarca (decizie), nr. 52620/99, 20 martie 2003; Nardone c. Italia (decizie), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).

Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu dă loc la controvers. Cât privește a doua condiție, și anume o remediere corespunzătoare și suficientă, Curtea deja indicase că, chiar dacă un recurs este "efectiv" din moment ce permite fie intervenția mai timpurie a deciziei instanțelor sesizate, fie furnizarea justiciabilului o reparație corespunzătoare pentru întârzierile deja suferite, această concluzie este valabilă doar atâta timp cât acțiunea indemnitară rămâne ea însăși un recurs eficace, corespunzător și accesibil permițând sanctionarea duratei excesive a unei proceduri judiciare (Mifsud c. Franța (decizie) [MC], nr. 57220/00, CEDO 2002-VIII).

Curtea observă mai întâi că faza judiciară a procedurii "Pinto" duraseseaquă de la 18 aprilie 2002 la 11 noiembrie 2002, adică șase luni, ceea ce, chiar dacă depășește durata fixată de lege, rămâne încă un laps de timp rezonabil.

Cu toate acestea, consideră că prin constatarea depășirii termenului rezonabil și prin acordarea de 800 EUR reclamantului la titlu de reparare a prejudiciului moral, curtea de apel din Messina nu remediat de manieră corespunzătoare și suficientă încălcarea pretinsă de interesat. Referindu-se la principiile degajate în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, precitată §§ 69-98), Curtea consideră că suma în cauză reprezintă 10% din ceea ce acordă în general în cazuri italiene similare privind starea și capacitatea persoanelor.

În final, Curtea observă că la 9 martie 2004, mai mult de un an și trei luni după depunerea la greffă a deciziei curții de apel, partea reclamantă nu primise încă indemnizația. În acest sens, Curtea reamintește că dreptul de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în dauna unei părți. Executarea unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 (a se vedea, în special, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, pp. 510-511, § 40 și s.; Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 25, 27 mai 2004).

În concluzie, Curtea consideră că remediere s-a dovedit insuficientă și că reclamantul se poate pretinde în continuare "victime" în sensul articolului 34 din Convenție.

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că pretensiile nu sunt manifest nefundate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea observă că ele nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului

Cât privește prima pretenție a reclamantului, Curtea reamintește că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 (a se vedea, de exemplu, Cocchiarella c. Italia, precitată, § 119, CEDO 2006-...) că situația Italiei privind întârzierile în administrația justiției nu se schimbayase suficient pentru a pune în cauză evaluarea făcută de ea, în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [MC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V), potrivit căreia acumularea manquementelor constituie o practică incompatibilă cu Convenția.

Curtea consideră că perioada ce trebuie considerată a început la 4 martie 1993, cu depunerea cererii de separare de corpi în fața tribunalului din Catania, pentru a se încheea la 25 octombrie 1999, data depunerii la greffă a sentinței acestui tribunal. A durat deci mai mult de șase ani și șapte luni pentru un singur grad de jurisdicție.

Cât privește celelalte două pretenții conexe, Curtea se limitează la a observa că tocmai a judecat că suma acordată și întârzierea plății o fac pe aceea insuficientă în caz.

După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți, și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speța de față, durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde exigențelor "termenului rezonabil".

De acolo, există încălcare a articolului 6 § 1.

Guvernul se opune acestei teze. Asupra admisibilității

Curtea constată că această pretenție nu este manifest nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea observă că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Asupra fondului

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a face valabile drepturile și libertățile precum pot fi consacrate. Are ca efect exigența unui recurs intern autorizând instanța națională competentă să cunoască conținutul pretenției bazate pe Convenție și, de asemenea, să ofere remediere corespunzătoare în cazuri ce o merită (a se vedea Mifsud c. Franța (dec.) [MC], nr. 57220/00, § 17, CEDO 2002-VIII, Scordino (nr. 1), precitată, §§ 186-188, și Surmeli c. Germania [MC], nr. 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea reamintește, de asemenea, că dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca dând dreptul ca o cerere să fie admisă în sensul în care o înțelege interesatul (Surmeli, precitată, § 98).

Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantului în dreptul italian poate fi considerat un recurs efectiv, corespunzător și accesibil, permițând sanctionarea duratei excesive a unei proceduri judiciare. În acest sens, reamintește că deja considerase că recurul în fața curților de apel introdus în Italia prin legea Pinto este accesibil și că nimic nu permite îndoiala asupra eficacității sale (Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Scordino (nr. 1), precitată, § 144).

În speța de față, curtea de apel din Messina avea competență de a se pronunța asupra pretenției reclamantului și a procedat la examinarea sa. Mai mult, legea Pinto nu stabilește limitări pentru determinarea indemnizației și suma alocată depinde de discreția judecătorului național. Sub ochii Curții, simplul fapt că nivelul indemnizației nu este ridicat în speța de față nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în cauză caracterul efectiv al recurului "Pinto" (a se vedea, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr. 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).

În consecință, reclamantul dispunând de un recurs efectiv pentru a expune încălcările Convenției pe care le pretinde, nu există încălcare a articolului 13.

Curtea consideră că, reclamantul având omis etayering această pretenție, această parte a cererei trebuie respingă pentru carență manifest de fundament în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere repararea prejudiciului material pe care l-ar fi suferit și o cuantifică după cum urmează: - 21.013.595 lire italiene (ITL) (10.852,61 EUR), corespunzând diferenței dintre suma versată la titlu de cheltuieli de întreținere în perioada de la mai 1993 la noiembrie 1999 și suma pe care o consideră adecvată; - 5.000.000 ITL (2.582,28 EUR) la titlu de dobânzi legale asupra sumei indicate mai sus; și - 22.000.000 ITL (11.362,051 EUR) la titlu de rambursare a impozitelor pe venituri plătite.

Reclamantul solicită, de asemenea, 200.000.000 ITL (103.291 EUR) la titlu de prejudiciu moral.

Guvernul observă că nu există niciun lant cauzal între pretinsa încălcare și orice prejudiciu material. Cât privește prejudiciul moral, constatarea încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea nu vede niciun lanț cauzal între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge cererea.

În schimb, cât privește prejudiciul moral, Curtea consideră că ar fi putut acorda, în absența căilor de recurs interne, suma de 8.000 EUR. Faptul că curtea de apel din Messina acordase reclamantului 10% din această sumă duce, după Curt, la un rezultat manifest nerezonabil. În consecință, ținând seama de caracteristicile căii de recurs "Pinto" și de faptul că, în pofida acestui recurs intern, am ajuns la constatare de încălcare, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia, precitată, §§ 139-142 și § 146 și, pronunțând în echitate, acordă reclamantului 2.800 EUR, precum și 1.000 EUR la titlu de frustrare suplimentară rezultând din întârzierea plății celor 800 EUR, care nu fusese încă versați la 9 martie 2004. B. Frais și dépens

Reclamantul solicită versarea de 7.000.000 ITL (3.615,19 EUR) pentru cheltuielile pe care le-ar fi suportat în fața instanțelor judiciare naționale, apoi în fața Comisiei și Curții. Justifică totuși plata de 1.000 EUR privind cheltuielile procedurii "Pinto".

Guvernul se supune înțelepciunii Curții.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale stabilite, alocarea cheltuielilor și cosurilor la titlu de art. 41 presupune stabilirea realității, necesității și caracterului rezonabil al ratei lor. De inoltre, cheltuielile de judecată sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002, și Sahin c. Germania [MC], nr. 30943/96, § 105, CEDO 2003-VIII).

Curtea consideră că se cuvine rambursarea reclamantului a cheltuielilor suportate în fața curții de apel din Messina, precum și cele ale procedurii de la Strasbourg. Pronunțând în echitate după cum dorește art. 41 din Convenție și ținând seama de faptul că reclamantul nu a fost reprezentat de avocat la Strasbourg, Curtea-i acordă suma globală de 1.500 EUR, plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit asupra acestei sume. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit de baza rata dobânzilor moratoare pe rata de dobândă a facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cu privire la pretensiile trase din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că există încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune că nu există încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 3.800 EUR (trei mii opt sute euro) pentru prejudiciu moral; ii. 1.500 EUR (mie cinci sute euro) pentru frais și dépens; iii. orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit asupra sumelor precitate; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la rata egală cu rata facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iulie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. Tulkens Greffière Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 56293/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. G.M. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 16 janvier 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le président de la chambre à l'époque a accédé à la demande de non ‑ divulgation de son identité formulée par le requérant (article 47 § 3 du règlement).

Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint M. N. Lettieri.

A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 11 juillet 2000, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Par la suite, se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT

Le 4 mars 1993, N.B., épouse du requérant, présenta devant le tribunal de Catane une instance en séparation de corps.

La mise en état de l'affaire commença le 31 mai 1993, date à laquelle le requérant se constitua dans la procédure ; à la suite de l'échec de la tentative de conciliation des époux, le juge fixa l'audience au 12 octobre 1993. Cette audience et la suivante du 7 décembre 1993 furent consacrées à l'audition des parties. Par une ordonnance rendue hors audience le 29 décembre 1993, le juge renvoya l'affaire au 3 mai 1994. Les trois audiences qui eurent lieu entre le 3 mai 1994 et le 31 janvier 1995 furent consacrées à l'admission de moyens de preuve ; le 31 janvier 1995, le juge ajourna l'affaire au 23 mai 1995. L'audience du 23 mai 1995 n'eut pas lieu, car les avocats faisaient grève ; le juge renvoya alors l'affaire au 14 novembre 1995. Les trois audiences qui eurent lieu entre le 14 novembre 1995 et le 18 février 1997 furent consacrées à l'audition de témoins et à l'admission d'autres moyens de preuve ; le 18 février 1997, le juge fixa l'audience au 17 février 1998. Le jour venu, les parties versèrent des documents au dossier et le juge fixa l'audience au 21 avril 1998. Ce jour-là, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge fixa l'audience des plaidoiries au 14 mai 1999.

Par une décision du 21 mai 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 25 octobre 1999, le tribunal prononça la séparation de corps. B. La procédure « Pinto »

Le 18 avril 2002, le requérant saisit la cour d'appel de Messine conformément à la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée de la procédure décrite ci-dessus. Il demanda à la cour de conclure à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner l'Etat italien au dédommagement des préjudices matériels et moraux subis.

Par une décision du 17 octobre 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 18 novembre 2002, la cour d'appel considéra toute la procédure et constata le dépassement du délai raisonnable. Elle accorda 800 EUR en équité comme réparation du dommage moral et compensa entre les parties les frais et dépens de la procédure. Cette décision acquit l'autorité de la chose jugée au plus tard le 2 janvier 2004.

Par une lettre du 27 janvier 2003, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale, de ce qu'il n'avait pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit et la pria de reprendre l'examen de sa requête.

Au 9 mars 2004, la somme accordée par la cour d'appel n'avait pas encore été payée.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes articulée en deux volets. Quant au premier, le Gouvernement affirme que le requérant ne s'est pas pourvu en cassation contre la décision de la cour d'appel de Messine alors que le pourvoi est un remède à épuiser depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation du 26 janvier 2004 en la matière.

Le requérant demande à la Cour le rejet de cette exception et précise que le revirement en question, sur la base duquel un grief tiré de l'insuffisance de l'indemnité « Pinto » peut être examiné en cassation même s'il porte sur le montant accordé ou refusé par la cour d'appel, n'est intervenu qu'après que la décision de la cour d'appel rendue en l'espèce eut acquis l'autorité de la chose jugée.

La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans ses arrêts du 29 mars 2006 (voir, parmi d'autres, Cocchiarella c. Italie, précité §§ 38- 45). Elle rappelle avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l'arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004, et, mutatis mutandis , Broca et Texier-Micault c. France , n os 27928/02 et 31694/02, § 20, 21 octobre 2003).

En l'espèce, la Cour constate que le délai pour se pourvoir en cassation avait expiré avant le 26 juillet 2004, ce qui dispensait le requérant de l'obligation d'user de ce recours.

Quant au deuxième volet de l'exception, qui porte sur le retard dans l'exécution de la décision de la cour d'appel de Messine, le Gouvernement souligne que le requérant a omis d'entamer une procédure d'exécution forcée à l'encontre de l'Etat afin de récupérer les 800 EUR accordés par la cour d'appel.

Le requérant soutient que le Gouvernement ne saurait demander qu'une procédure d'exécution, dispendieuse et d'une certaine durée, soit engagée contre l'Etat.

La Cour rappelle avoir déjà admis qu'une administration peut avoir besoin d'un certain laps de temps pour procéder à un paiement. Néanmoins, s'agissant d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive de procédures, ce laps de temps ne devrait généralement pas dépasser six mois à compter du moment où la décision d'indemnisation devient exécutoire ( Cocchiarella c. Italie , précité, § 101). De plus, il est inopportun de demander à un individu qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire d'engager par la suite une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction. Il s'ensuit que le versement tardif des sommes dues au requérant par le biais de la procédure d'exécution forcée ne saurait remédier au refus prolongé des autorités nationales de se conformer à l'arrêt, et qu'il n'opère pas une réparation adéquate ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004, et Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 23, 11 décembre 2003).

Par conséquent, la Cour estime que le requérant était dispensé de l'obligation d'engager une procédure d'exécution et qu'il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement. B. Qualité de « victime »

Bien que le Gouvernement n'ait pas soulevé d'exception sur ce point, les parties ayant déposé leurs mémoires et observations respectifs sur la requête avant les arrêts par lesquels, en mars 2006, la Grande Chambre s'est penchée sur la question de la qualité de victime, la Cour se doit de l'examiner d'office.

La Cour rappelle que selon l'article 34 de la Convention, elle « peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...) ». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002 ‑ III). Une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 32, §§ 69 et suiv. ; Amuur c. France , 25 juin 1996, Recueil 1996-III, p. 846, § 36 ; Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI ; Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X). Il appartient à la Cour de vérifier, ex post facto , d'une part, s'il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d'une violation d'un droit protégé par la Convention et, d'autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment, Normann c. Danemark (déc.), n o 44704/98, 14 juin 2001 ; Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), n o 52620/99, 20 mars 2003 ; Nardone c. Italie (déc.), n o 34368/02, 25 novembre 2004).

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse. Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour a déjà indiqué que, même si un recours est « effectif » dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n'est valable que pour autant que l'action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, CEDH 2002 ‑ VIII).

La cour note d'abord que la phase judiciaire de la procédure « Pinto » a duré du 18 avril 2002 au 11 novembre 2002, soit six mois, ce qui, même si cela dépasse la durée fixée par la loi, est encore un laps de temps raisonnable.

Toutefois, elle estime qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant 800 EUR au requérant à titre de réparation du dommage moral, la cour d'appel de Messine n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par l'intéressé. Se référant aux principes dégagés dans sa jurisprudence (voir, entre autres, Cocchiarella c. Italie, précité §§ 69-98), la Cour considère que la somme en question représente 10 % de ce qu'elle octroie généralement dans des affaires italiennes similaires en matière d'état et de capacité des personnes.

Enfin, la Cour observe qu'au 9 mars 2004, plus d'un an et trois mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d'appel, la partie requérante n'a toujours pas reçu son indemnisation. A cet égard, la Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv. ; Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 25, 27 mai 2004).

En conclusion, la Cour considère que le redressement s'est révélé insuffisant et que le requérant peut toujours se prétendre « victime » au sens de l'article 34 de la Convention. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

Quant au premier grief du requérant, la Cour rappelle avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 (voir, par exemple, Cocchiarella c. Italie , précité, § 119, CEDH 2006 ‑ ...) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'avait pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation faite par elle, dans quatre arrêts contre l'Italie du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V ), selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.

La Cour estime que la période à considérer a commencé le 4 mars 1993, avec le dépôt de la demande de séparation de corps devant le tribunal de Catane, pour s'achever le 25 octobre 1999, date du dépôt au greffe du jugement dudit tribunal. Elle a donc duré plus de six ans et sept mois pour un degré de juridiction.

En ce qui concerne les deux autres griefs liés, la Cour se limite à observer qu'elle vient de juger que le montant accordé et le retard dans le paiement rendent en l'occurrence insuffisant le redressement.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de faire valoir les droits et libertés tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Il a pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, de plus, à offrir le redressement approprié dans les cas qui le méritent (voir Mifsud c. France (dec.) [GC], n o 57220/00, § 17, ECHR 2002-VIII, Scordino (n o 1 ), précité, §§ 186-188, et Surmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, § 99, 8 juin 2006). La Cour rappelle en outre que le droit à un recours efficace au sens de la Convention ne saurait être interprété comme donnant droit à ce qu'une demande soit accueillie dans le sens dans lequel l'entend l'intéressé ( Surmeli , précité, § 98).

La Cour doit déterminer si le moyen offert au requérant en droit italien peut être considéré comme un recours efficace, adéquat et accessible, permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire. A cet égard, elle rappelle avoir déjà estimé que le recours devant les cours d'appel introduit en Italie par la loi Pinto est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Scordino (n o 1) , précité, § 144).

En l'espèce, la cour d'appel de Messine avait compétence pour se prononcer sur le grief du requérant et a procédé à son examen. De plus, la loi Pinto ne fixe pas de limitations pour la détermination de l'indemnisation et le montant alloué dépend de la discrétion du juge national. Aux yeux de la Cour, le simple fait que le niveau du montant de l'indemnisation ne soit pas élevé en l'espèce ne constitue pas en soi un élément suffisant pour mettre en cause le caractère effectif du recours « Pinto » (voir, mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, § 51, 4 juillet 2006).

Par conséquent, le requérant ayant disposé d'un recours effectif pour exposer les violations de la Convention qu'il alléguait, il n'y a pas eu violation de l'article 13. IV.

La Cour estime que, le requérant ayant omis d'étayer ce grief, cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

Le requérant réclame la réparation du préjudice matériel qu'il aurait subi et le chiffre de la manière suivante : - 21 013 595 lires italiennes (ITL) (10 852,61 EUR), correspondant à la différence entre la somme versée à titre de pension alimentaire pendant la période allant de mai 1993 à novembre 1999 et la somme qu'il considère comme adéquate ; - 5 000 000 ITL (2 582,28 EUR) à titre d'intérêts légaux sur le montant indiqué ci-dessus ; et - 22 000 000 ITL (11 362,051 EUR) à titre de remboursement des impôts sur les revenus versés.

Le requérant réclame aussi 200 000 000 ITL (103 291 EUR) à titre de préjudice moral.

Le Gouvernement observe qu'il n'existe aucun lien de causalité entre la violation alléguée et un quelconque dommage matériel. Quant au préjudice moral, le constat de violation constituerait, en soi, une satisfaction équitable suffisante.

La Cour n'aperçoit aucun lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette la demande.

En revanche, en ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime qu'elle aurait pu accorder, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 8 000 EUR. Le fait que la cour d'appel de Messine ait accordé au requérant 10% de cette somme aboutit selon la Cour à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours « Pinto » et au fait que, malgré ce recours interne, elle soit parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 139-142 et § 146 et, statuant en équité, alloue au requérant 2 800 EUR, ainsi que 1 000 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le paiement des 800 EUR, qui n'avaient toujours pas été versés au 9 mars 2004. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite le versement de 7 000 000 ITL (3 615,19 EUR) pour les frais qu'il aurait exposés devant les juridictions nationales, puis la Commission et la Cour. Il justifie toutefois le paiement de 1 000 EUR concernant les frais de la procédure « Pinto ».

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002, et Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII).

La Cour considère qu'il y a lieu de rembourser au requérant les frais encourus devant la cour d'appel de Messine, ainsi que ceux de la procédure à Strasbourg. Statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention et compte tenu du fait que le requérant n'a pas été représenté par un avocat à Strasbourg, la Cour lui octroie la somme globale de 1 500 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu de violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 3 800 EUR (trois mille huit cents euros) pour dommage moral ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente