ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 402/2024

Ședința publică din data de 28 februarie 2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 26.07.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C., obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei egale cu 4%+TVA, calculată asupra valorii nete a convenției încheiate între pârâtă și D. S.R.L., dar nu mai puțin de 100.000 Euro plus TVA, reprezentând comision de intermediere conform art. 5.1 din contractul de intermediere; la plata sumei egale cu 20% din valoarea comisionului datorat conform pct. 1, dar nu mai puțin de 20.000 Euro, reprezentând daune-interese compensatorii, conform art. 7.3 din contractul de intermediere; la plata sumei de 27.060 Euro, reprezentând penalități în cuantum de 30 Euro pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 05.02.2016 și până la data formulării acțiunii (26.07.2018), precum și în continuare, până la data plății efective, conform art. 7.2 din contractul de intermediere;

În esență, în motivarea cererii, reclamanta a invocat răspunderea civilă contractuală ce incumbă pârâților în temeiul contractului de intermediere nr. x/06.02.2015, având ca obiect reprezentarea exclusivă a clientului, societatea B. S.R.L. și domnului C., de către reclamantă, în vederea promovării imobilului teren situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, în scopul identificării unor terți interesați de achiziționarea acestui sau de asocierea cu clientul pentru dezvoltarea unui proiect imobiliar pe acest teren.

Dând eficiență prevederilor art. 201 din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea acțiunii către pârâți și, la data de 03.10.2018, pârâta B. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare.

La data de 03.10.2018 și pârâtul C. a depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând prin acest ultim act de procedură, în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L., E., F., G. și H., obligarea celor 5 pârâți, în solidar, la plata sumei de 25.000 Euro, cu titlu de despăgubire pentru daunele morale aduse onoarei, demnității și reputației sale, deoarece afirmațiile pârâților astfel arătați făcute atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin corespondența purtată cu titularul cererii reconvenționale, constituie calomnii de natură a-i afecta imaginea în relația cu partenerii contractuali de pe piața imobiliară.

Fiind dezbătută, între altele, excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, prin încheierea din 12.02.2020, tribunalul, admițând exepția, a reținut caracterul inadmisibil al acesteia, subliniindu-se lipsa legăturii ei cu cererea principală și împrejurarea că este fundamentată pe un alt raport juridic.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 939/21.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins, ca fiind neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., și C., fiind obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva încheierilor din 12.02.2020, 23.09.2020, 18.11.2020, 24.03.2021 și a sentinței civile nr. 939/12.05.2021, reclamanta a declarat apel principal, iar împotriva încheierii din 12.02.2020 și a aceleiași sentințe, pârâții au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 260/19.04.2022, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a respins ca neîntemeiate apelul principal și apelul incident declarat de S.C. B. S.R.L., a admis apelul incident formulat de C., a anulat încheierea din 12.02.2020 și sentința primei instanțe și a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii reconvenționale formulată de această parte.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar C. și S.C. B. S.R.L. au formulat recurs incident.

Prin recursul principal, declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., autoarea căii de atac a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, a arătat că soluția instanței de prim control judiciar, în ceea ce privește apelul incident declarat de intimatul C., a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 209 alin. (1) și ale art. 210 C. proc. civ., întrucât cererea intimatului nu întrunea cerințele impuse de aceste texte de lege pentru a fi calificată ca cerere reconvențională.

Astfel, a afirmat că potrivit doctrinei, în lipsa unei legături suficiente dintre acțiunea principală și cererea reconvențională, aceasta din urmă nu poate fi disjunsă pentru a fi soluționată separat, câtă vreme aceasta nu respectă condițiile prevăzute la art. 209 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că îndeplinirea cerințelor de la art. 194 și urm. C. proc. civ. nu era suficientă pentru a justifica soluția de disjungere a cererii intimatului, întrucât pretențiile acestuia nu erau strâns legate de cele ale recurentei pentru a se reține incidența celei de-a doua ipoteze prevăzute de art. 209 alin. (1) C. proc. civ.

În argumentare, a arătat că cererea intimatului avea ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei și a altor persoane pentru pretinsele prejudicii aduse acestuia prin afirmațiile făcute în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în corespondența dintre părți, iar cererea principală reprezenta o acțiune în răspundere contractuală, derivată din contractul de intermediere, nerespectat de intimat.

În continuare, recurenta a formulat critici cu privire la soluția de respingere a apelului său, declarat împotriva încheierii de ședință din 23.09.2020 a primei instanțe, apreciind că aceasta a fost pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în ceea ce privește respingerea cererii de audiere a martorilor G. și H..

Mai mult, a afirmat că instanța de apel nu a motivat decizia sa de a înlătura susținerile sale sub acest aspect, în acord cu exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că instanța de prim control judiciar a ignorat jurisprudența invocată de autoarea căii de atac în susținerea tezei privind admisibilitatea acestei probe.

Potrivit recurentei, împrejurarea că martorii se aflau în raporturi de colaborare cu recurenta nu atrăgea de plano inadmisibilitatea probei, iar instanța de prim control judiciar putea să aprecieze în concret asupra sincerității și obiectivității martorilor, potrivit art. 324 C. proc. civ., și ulterior administrării probei.

În continuare, a susținut că instanța de apel nu a analizat nici susținerile sale privind admisibilitatea probei cu martorii F. și E..

De asemenea, a apreciat că în cauză a fost încălcat și principiul egalității de arme, prevăzut de art. 8 C. proc. civ., atunci când a fost confirmată opțiunea primei instanțe de a audia martorul I. la propunerea pârâților, însă nu și pe martorul H., în contraprobă.

O altă critică a vizat soluția de respingere a apelului autoarei căii de atac declarat împotriva încheierii din 18.11.2020, pronunțată de prima instanță, care în opinia acesteia, fost dată cu încălcarea prevederilor art. 260 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în ceea ce privește prorogarea administrării probei cu interogatoriul intimatului pentru termenul la care urmau a fi audiați si martorii, având în vedere că prima instanță stabilise în prealabil acest aspect.

S-a subliniat că statuarea instanței de apel, în sensul că aprecierea ca nelegală a încheierii apelate ar fi lipsită de efecte, nu reprezintă un argument valid pentru confirmarea nelegalității acestei hotărâri, ignorându-se vătămarea cauzată recurentei și modalitatea în care aceasta putea fi înlăturată, respectiv desființarea acesteia.

Recurenta a mai formulat critici și cu privire la soluția de respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 24.03.2021, arătând că soluția instanței de apel sub acest aspect contravine prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În continuare, a susținut că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere și nici nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile sale privind relația de prietenie dintre pârâți și martorul I., aspecte ce ar fi rezultat doar în urma administrării probei testimoniale.

Totodată, a arătat că respingerea cererii de înlăturare a declarației martorului J. s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care erau incidente în speță, întrucât o neînțelegere asupra comisionului de intermediere, achitat benevol de martor, putea fi asimilată unei situații de dușmănie în sensul textului de lege, cât timp convingerea martorului a fost că a achitat un comision nedatorat.

A mai afirmat că, deși în motivarea apelului au fost critici cu privire la incidența normei legale sus-enunțate și relația de prietenie dintre intimat și martorul anterior menționat, ce rezulta chiar din declarația celui din urmă, în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsește niciun argument sub acest aspect, la justificarea soluției pronunțate, instanța de apel ignorând susținerile sesizate.

De asemenea, recurenta a menționat că instanța de prim control judiciar a încălcat principiul egalității de arme prevăzut de art. 8 C. proc. civ. și prin validarea soluției primei instanțe, de respingere a cererii recurentei de revenire asupra probei cu audierea agenților după audierea martorilor propuși de intimați, formulate în virtutea dreptului la contraprobă.

Contrar poziției instanței de apel, a susținut că aspectele care au rezultat din declarația martorilor audiați erau suficiente pentru a justifica o revenire asupra probelor, cu atât mai mult cu cât declarația martorului I. a vizat și interacțiunea sa cu agentul H..

A mai arătat că instanța de prim control judiciar a încălcat și prevederile legale în materia răspunderii civile contractuale - art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530, art. 1.531, art. 1.535 și art. 1.548 C. proc. civ. - și pe cele privind contractul de intermediere - art. 2.096 alin. (1), art. 2.097 alin. (1), art. 2.101 C. civ. -, dar și clauzele contractului de intermediere, care reprezenta legea părților - art. 5.1., art. 5.4. alin. (1), art. 6.3., art. 7.2. și art. 7.3. din contract.

Sub acest aspect, a susținut că în mod greșit instanța de prim control judiciar a stabilit că informarea subsecventă a intimaților asupra acestui aspect și corespondența purtată de agentul H. cu martorul I. nu ar avea valențele unei executări a obligațiilor contractuale din partea recrentei, de vreme ce acesta și-a îndeplinit obligațiile asumate.

Potrivit recurentei, e-mail-ul transmis de agentul H. către martorul I. în 10.04.2015 conținea un material de prezentare a ofertei imobiliare, un proiect de investiții.

A apreciat că instanța de apel a ignorat și prevederile art. 310 alin. (3) C. proc. civ., întrucât acest e-mail, care reprezenta un început de dovadă scrisă, putea fi coroborat cu declarația martorului I., cum de altfel, în mod corect a reținut și prima instanță.

În acest context, a susținut că înlăturând hotărârea primei instanțe sub acest aspect, instanța de apel a încălcat prevederile art. 481 C. proc. civ., potrivit cărora apelantului nu i se poate crea o situație mai rea în propria cale de atac.

A mai afirmat că nici probele indicate de autoarea căii de atac nu au fost avute în vedere de curtea de apel la judecata apelului, împrejurare ce contravine dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.

În continuare, a prezentat elementele factuale prin prisma cărora a apreciat că trebuia reținută incidența prevederilor art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530, art. 1.531, art. 2.096 alin. (1), art. 2.097 alin. (1) C. civ., precum și art. 5.1., art. 5.4. din contractul de intermediere, care, potrivit recurentei, au fost ignorate de instanța de apel.

A mai arătat că în contextul în care intimații au înțeles să relaționeze direct și nu prin intermediul recurentei, care și-a îndeplinit obligațiile contractuale, instanța ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 1.531, art. 1.535 C. civ., respectiv a art. 7.2. si art. 7.3. din contract, în vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat recurentei.

Autoarea căii de atac nu și-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru.

Intimații au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului în ceea ce privește criticile recurentei privind soluția instanței de apel de respingere a apelului principal, arătând că ele vizează chestiuni de netemeinicie și nu de nelegalitate. Pe fond, au solicitat respingerea recursului.

La rândul lor, au formulat recursul incident recurenții-pârâți C. și S.C. B. S.R.L.

Prin acesta, autorii căii de atac au solicitat, pe de o parte, înlăturarea considerentelor deciziei recurate de la par. 2-8, pagina 36 din hotărâre, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. și pe de altă parte, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește soluția instanței de apel referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei curții de apel pentru o nouă judecată a apelurilor incidente sub acest aspect.

În motivare, au arătat că statuările instanței de prim control judiciar sunt contradictorii cu celelalte considerente și cu dispozitivul acesteia, având în vedere că în cuprinsul lor s-a reținut că motivele expuse de intimată la pct. 3.2 în cererea de apel ar fi întemeiate, iar din restul motivelor și dispozitivul hotărârii atacate a rezultat că apelul principal este neîntemeiat.

Totodată, au arătat că aplicarea principiului prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. la raționamentul expus pe fond de către instanța de prim control judiciar, relevă că respingerea motivului de la pct. 3.3. din apelul principal făcea inutilă analiza criticilor de apel de la pct. 3.2.

În continuare, au afirmat că decizia recurată a fost pronunțată cu depășirea limitelor învestirii instanței de apel, întrucât înlocuirea considerentelor din sentința apelată s-a realizat cu încălcarea art. 461 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În argumentare, au susținut că prin apelul dedus judecății instanța de prim control judiciar a fost învestită cu o cale de atac declarată împotriva dispozitivului hotărârii primei instanțe, iar nu cu una exercitată în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, au susținut că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 1.225, art. 1.226 alin. (2) și art. 2.096 alin. (1) C. civ., întrucât, în lipsa unei prevederi exprese în contractul încheiat cu titulara acțiunii, nu se putea reține că obiectul acestuia din urmă îl reprezenta intermedierea unui contract de asociere în participație.

Au afirmat că obiectul contractului de intermediere nu putea fi definit printr-o enumerare exemplificativă a posibilelor acte ce ar fi putut forma obiectul acestuia, extinzându-l la o serie nelimitată de modalități de înstrăinare a imobilului.

Au mai arătat că în mod corect prima instanță a reținut că din corespondența din 21.05.2015 s-a dovedit faptul că varianta contractuală agreată de părți a vizat o intermediere a unei înstrăinări a bunului.

Pentru toate motivele expuse anterior, recurenții au apreciat că se impune înlăturarea considerentelor referitoare la obiectul contractului de intermediere în sensul că acesta ar fi reprezentat de un acord de asociere în participație.

În continuare, autorii căii de atac au criticat decizia recurată în ceea ce privește soluția instanței de apel pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată în fața primei instanțe.

În argumentare, au arătat că asupra acestei excepții prima instanță a reținut că termenul de prescripție nu ar fi început să curgă la momentul încheierii contractului pe care reclamanta pretinde ca l-ar fi intermediat, 25.01.2016, ci la o dată ulterioară.

Potrivit recurenților, această dezlegare este greșită, întrucât, în conformitate cu art. 1.480, art. 2.100 și art. 2.523 C. civ., intimata, în calitate de profesionist intermediar, ar fi trebuit, după împrejurări, să cunoască direct sau indirect încheierea contractului cu S.C. D. S.R.L., subliniind că este de neconceput ca aceasta să pretindă că și-a îndeplinit obligațiile contractuale privind realizarea intermedierii și informarea terțului, potrivit art. 2.100 C. civ., iar apoi să manifeste un dezinteres total față de acest contract, pentru un an și jumătate.

În opinia autorilor căii de atac, susținerile părții adverse, în sensul că nu ar fi avut cunoștință despre încheierea actului, echivalau cu invocarea propriei culpe pentru lipsa de diligență impusă de art. 1.480 C. civ. unui profesionist și pe cale de consecință, nu putea fi primite.

Totodată, au susținut că sunt nelegale statuările instanței de apel cu privire la incidența ipotezei de la art. 2.532 pct. 5 C. proc. civ., deoarece ascunderea deliberată a existenței ori exigibilității creanței, respectiv a încheierii contractului, trebuia să îmbrace forma unor acte sau fapte frauduloase ale recurenților, care în cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu au fost reținute.

Mai mult, au apreciat că pentru a interveni cauza de suspendare indicată era necesar ca aceștia să fi fost de rea-credință, aspect care nu a fost stabilit în cauză.

Conchizând, au subliniat că în speță nu a intervenit niciun caz de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, întrucât notificarea transmisă de către intimată prin executor judecătoresc la 29.01.2018 nu putea fi considerată ca fiind un act de punere în întârziere, întrerupător de prescripție, potrivit prevederilor art. 2.537 pct. 4 și art. 2.540 C. civ., dat fiind că în conformitate cu dispozițiile art. 1.523 alin. (1) din același cod, raportat la pct. 9.5. din contractul de intermediere, recurentul era în întârziere de drept de la data scadenței creanței pretinse. De asemenea, au subliniat că cele două notificări pretins a fi transmise cu scopul punerii recurentului în întârziere nu i-au fost comunicate la adresa de domiciliu.

În drept: au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului incident ca neîntemeiat.

Examinând recursurile, Înalta Curte de Casație și Justiție prezintă următoarele considerente:

Fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., primul motiv al recursului principal deduce instanței critica privind greșita admitere a apelului incident care a vizat încheierea interlocutorie din 12.02.2020, cu referire la soluția dată de prima instanță excepției inadmisibilității cererii reconvenționale.

Reține, astfel, instanța de recurs că, în măsura în care prima instanță a reținut în considerentele acelei încheieri că cererea reconvențională nu are legătură cu raportul juridic dedus judecății prin cererea principală și nici nu are fundament comun cu aceasta, instanța de apel a stabilit, într-un prim considerent subsumat admiterii apelului împotriva acestei soluții, că, de vreme ce această cerere îndeplinește toate condițiile art. 194 C. proc. civ., soluția care se impunea era, primordial, disjungerea cererii, chiar și dacă aceasta nu întrunea cerințele art. 209 alin. (1) C. proc. civ. succesiv, instanța de apel a subliniat că, ulterior acestui demers, urma a fi analizate condițiile art. 210 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, exitența unei veritabile cereri reconvenționale în acord cu dispozițiile art. 209 din același cod.

Concordant criticilor aduse în recurs, aplicarea legii de procedură în apel și raționamentul judiciar prezentat de instanța de prim control judiciar sunt greșite.

O cerere formulată într-un proces deja început care are autonomie procesuală în raport cu cererea principală are natura unei cereri incidentale, potrivit art. art. 30 alin. (6) C. proc. civ., însă, pentru ca o atare cerere să fie considerată reconvențională și judecată corespunzător, este necesar ca ea să întrunească și alte condiții procedurale, între care, sunt special dedicate acestui tip de cerere, cele statuate prin art. 209 C. proc. civ. Astfel, o cerere incidentală, spre a fi calificată ca reconvențională, trebuie să fie formulată de către pârât, să fie îndreptată împotriva reclamantului și, eventual, a altor persoane, să derive din raportul juridic descris în cererea principală sau să fie strâns legat de acesta.

În lipsa acestor condiții, cererea incidentală nu poate primi calificarea de cerere reconvențională și nici nu poate urma regimul juridic descris de lege în art. 210 C. proc. civ. Prin urmare, numai o cerere reconvențională care a primit, în examenul jurisdicțional, o asemenea calificare poate primi regimul juridic stabilit în art. 209-210 C. proc. civ.

Or, din acest punct de vedere, este greșit raționamentul instanței de apel care cere o aplicare a legii în sensul opus logicii normei de procedură, întrucât nu este posibil să se aplice actului de procedură regimul specific unui anumit tip de cerere înainte ca actul procesual să fie încadrat în tipologia specifică; în alte cuvinte, în temeiul art. 210 C. proc. civ., nu este posibilă disjungerea dintr-un proces a unei cereri incidentale, a cărei tipologie nu a fost stabilită, pe de o parte pentru că premisa aplicării acestei dispoziții este aceea că în respectivul proces cererea să fi fost deja calificată și primită ca cerere reconvențională, iar pe de altă parte, pentru că normele de procedură generale nu conferă de plano, oricărei cereri incidentale vocația disjungerii.

Succesiunea reglementării acestei instituții impune, așadar, primordial, calificarea juridică a unei cereri incidentale ca reconvențională, iar ulterior, disjungerea ei, dacă disjungerea este posibilă în raport cu conexiunea ei cu o cerere principală.

Așadar, această primă argumentație a instanței de apel nu corespunde sensului în care normele de procedură aplicate trebuia interpretate, extrapolând în totalitate demersul de calificare a cererii realizat de către prima instanță, ca etapă necesară în examinarea excepției de inadmisibilitate.

Ulterior, instanța de apel, deși a subliniat că nu orice pretenție pe care pârâtul o are împotriva reclamantului îmbracă forma unei cereri reconvenționale, în mod particular a statuat că cererea formulată de pârâtul C. poate primi o atare calificare, deoarece există o legătură între aceasta și cererea principală.

Cu toate acestea, astfel cum subliniază recurenta, legătura dintre cele două cereri nu este caracterizată legal. În măsura în care nu este disputată condiția ca cele două cereri să derive din același raport juridic, totuși, contrar concluziei instanței de apel, în cauză, între cererea principală și cea formulată ca reconvențională nu există o strânsă legătură, adică o conexiune juridică necesară, de natură să justifice reunirea lor într-un singur proces. Legea procesuală impune între cererea principală și cea incidentală promovată ca reconvențională condiția strânsei legături, adică să se justifice cel puțin prin aceea că mijloacele procesuale pentru valorificarea drepturilor sau intereselor aduse în justiție sunt comune și nu lărgesc doar artificial cadrul procesului civil. Această juxtapunere a rămas neexaminată în apel, în măsura în care instanța de prim control judiciar a stabilit că identifică numai o simplă legătură a contextului factual în care drepturile puse în dispută de părți au fost generate. Or, fiind deficitar examinată condiția strânsei legături între cele două cereri, este corectă observația recurentei prin care susține că cererea incidental formulată nu a primit în mod corect calificarea ei ca cerere reconvențională, spre a putea fi primită ca atare.

De aceea, pentru aceste motive, acest prim motiv de recurs este considerat fondat, instanța de recurs subliniind ca apelul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii Tribunalului Specializat Cluj din 12.02.2020 a fost soluționat cu încălcarea normelor de drept procesual.

Succesiv, recursul principal a dedus instanței de control judiciar, din perspectiva nemotivării și a încălcării normelor de procedură, dezlegarea dată cu privire la apelul declarat împotriva încheierilor tribunalului din 23.09.2020 și din 24.03.2021; s-a subliniat pe de o parte că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., dar și că decizia dată nu a fost motivată.

Această critică nu este fondată. Premisa recursului impune observația că această cale extraordinară de atac vizează hotărârea instanței de apel și nu poate conduce la reexaminarea legalității încheierilor menționate.

Or, lipsa de motivare a deciziei nu poate fi reținută, instanța de apel dezvoltând ample considerente în examinarea apelului declarat împotriva fiecăreia dintre cele două încheieri, prin care a fost examinată inclusiv încălcarea dispzițiilor art. 315 C. proc. civ. S-a explicat părților că aprecierea primei instanțe de fond referitoare la admisibilitatea probei testimoniale a plecat chiar de la rațiunea normei de procedură evocate, care, chiar având caracter relativ, impune instanței o apreciere cauzală de natură a cântări asupra funcției procesuale a probei, a utilității ei.

Din această perspectivă, încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. în apel nu reprezintă altceva decât o nemulțumire a părții cu privire la statuările acestei instanțe care a evaluat și aplicarea și interpretarea normei juridice de către tribunal, raportat la specificul cauzei.

Aceeași va fi concluzia instanței de recurs și cu privire la dezlegarea dată în apel criticilor formulate de parte împotriva încheierii din 18.11.2020; motivând concis împrejurarea că succesiunea administrării probelor este rezultatul modului în care tribunalul a considerat utilă administrarea procesului, instanța de apel a decis corect că este lipsită de efect concret critica, de vreme ce în acel stadiu al procesului probele fuseseră deja administrate.

În fine, ultimul set de critici ale recursului principal reprezintă numai contestații asupra modului în care instanța devolutivă de control judiciar a stabilit starea de fapt prin raportare la interpretarea convenției. Aceste critici nu pot fi examinate, întrucât recursul se circumscrie unui control de legalitate, iar nu unuia de temeiniciei a deciziei recurate.

În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

S-a criticat hotărârea recurentă din perspectiva motivării contradictorii, a depășirii limitelor învestirii și a greșitei statuări asupra obiectului contractului de intermediere dedus judecății.

În analiza acestora, Înalta Curte amintește recurenților că o motivare este contradictorie atunci când ea cuprinde concluzii neconciliabile în mod logic și juridic sau atunci când acestea sunt în contradicție cu soluția adoptată prin dispozitiv. O atare ipoteză nu poate fi identificată în examenul realizat al deciziei din apel.

Complet integrată obiectului apelului și ansamblului chestiunilor de fapt și de drept opuse de părți în calea de atac, instanța de apel a făcut o evaluare proprie a conținutului contractului, adică a sumei de drepturi și obligații pe care acesta îl generează față de părți. Prin această operație juridică s-a statuat care erau valențele obligației asumate de intermediar, integrând acestora și intermedierea încheierii unei convenții de asociere în participațiune, ca o consecință a faptului că enumerarea contractuală nu a exclus împrejurarea că reclamanta putea negocia pentru pârâtă orice ofertă contractuală. Această afirmație este concordantă întregii suite a considerentelor și dispozitivului, atâta vreme cât a fost dublată de constatarea că reclamanta nu a demonstrat în concret care au fost demersurile inițiate de această parte, ceea ce a lipsit de greutate afirmațiile sale procesuale.

Nemultumirile recurenților vizează, în acest context, statuări de fapt ale instanței de apel indisolubile acestei faze a judecății, cu privire la afirmații extrase dintr-un context punctual, spre a da aparență greutății criticilor lor.

Niciuna dintre criticile opuse nu au greutate, însă, și nu relevă încălcarea normelor procesuale sau de drept material în apel, obiectivul recursului incident fiind acela de adaptare a hotărârii la propria lor viziune, ceea ce nu le conferă, de plano, caracter fondat.

În fine, prin recursul incident s-a criticat dezlegarea dată problemei prescripției, prin statuările exibate în apel în aplicarea dispozițiilor art. 2.523 C. civ.

Pe lângă împrejurarea că recursul nu critică în fapt interpretarea și aplicarea acestei dispoziții de drept, ci numai modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra momentului la care, luând cunoștință de existanța contractului de asociere, reclamanta putea, în mod real, acționa, se impune observația că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este numai aparentă, de vreme ce se dispută dacă era rezonabil, după specificul activității reclamantei și importanța contractului, ca aceasta să fi întreprins sistematic acțiuni de verificare a situației juridice a terenului.

Dezvoltarea motivului de recurs denotă numai critici asupra modului în care instanța de apel a stabilit fapte, circumstanțe sau împrejurări, adică numai critici ale stării de fapt prin prisma interpretării probelor și folosirii prezumțiilor în apel.

Or, Înalta Curte reamintește părților că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului, cale extraordinară de atac, este acela de a supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicate și că, în fața instanței de apel, ultima care soluționează cauza în mod devolutiv, statuările asupra faptelor se fac de către acest for jurisdicțional în mod liber, potrivit convingerii judecătorilor, afară de cazul în care legea stabilește în mod contrar.

Sunt, de asemenea, lipsite de substanță și criticile subsidiare referitoare la prescripție prin care recurenții tind să infirme existența actelor de întrerupere a cursului acesteia, deoarece soluția dată prescripției în apel nu a avut în vedere atare împrejurări; instanța de apel a considerat, deosebit, că încheierea actului juridic în modalitatea în care societatea de intermediere s-a considerat vătămată nu a fost cunoscută de reclamantă înainte de luna mai 2017, împrejurare de natură a amâna momentul de început al prescripției, conform art. 2.532 pct. 5 C. civ., însă aceste statuări nu sunt contestate.

Prin urmare, astfel cum rezultă din considerentele expuse, găsind fondat doar recursul principal, numai pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul principal cu consecința casării numai în parte a deciziei atacate și trimiterii cauzei pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de C. împotriva încheierii din 12.02.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj și va respinge, ca nefondat, recursul incident, iar cu prilejul rejudecării în limitele arătate, instanța de apel va avea în vedere și cererile privind pretențiile accesorii ale recurentei A. S.R.L. vizând cheltuielile de judecată aferente acestei faze a procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 260/19.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de C. împotriva încheierii din 12.02.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenții-pârâți S.C. B. S.R.L. și C. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2024.