ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 336/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă sub nr. x/2013, la 24.09.2013, reclamanta S.C. A.. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta Parohia Bisericii Armene din București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.050.000 euro, reprezentând valoarea lucrărilor efectuate asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/09.06.2000.

La 11.10.2013 reclamanta a depus cerere adițională la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei și la restituirea sumei de 155.589,93 USD, reprezentând chirie achitată în avans până în luna februarie 2015 și instituirea în favoarea reclamantei a unui drept de retenție asupra imobilului situat în București, Calea x, imobil proprietatea pârâtei.

Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei să aducă imobilul sus-menționat la starea inițială, pe cheltuiala sa, sub directa supraveghere a Comisiei de protejare a monumentelor istorice din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor, precum și obligarea acesteia la plata către pârâta-reclamantă a daunelor-interese pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada ianuarie 2011- noiembrie 2013, actualizată.

Prin sentința civilă nr. 2342/19.08.2019, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea principală și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400,66 RON, reprezentând chirie încasată suplimentar și a respins celelelate capete de cerere ca neîntemeiate; cu privire la cererea reconvențională, a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3002/20.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2012, pentru despăgubirile aferente lipsei de folosință în intervalul ianuarie 2011- februarie 2012, a obligat reclamanta-pârâtă la plata sumei de sumei de 50.000 RON, cu titlu de despăgubiri aferente lipsei de folosință pentru perioada martie 2012- noiembrie 2013, a respins restul cererii reconvenționale și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 66.885 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a sumei de 32 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și a sumei de 500 RON, reprezentând onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe, B., în calitate de cesionar al creanței în litigiu din acțiunea principală, a declarat apel.

Prin încheierea din 07.02.2022, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiate obiecțiunile formulate de intimata-pârâtă Parohia Bisericii Armene din București la raportul de expertiză și ca neutilă soluționării cauzei cererea de suplimentare a materialului probator.

Prin decizia civilă nr. 456/A/14.03.2022, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a apelantului B., a respins apelul ca nefondat și cererile apelantului și intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs principal și Parohia Bisericii Armene a promovat recurs incident.

Pe calea recursului principal, autorul căii de atac a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precizând că demersul său judiciar nu privește soluția instanței de apel privind excepția lipsei calității sale procesuale active.

În motivare, sub un prim aspect a afirmat că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în cuprinsul acesteia existând o contradicție, pe de o parte, între considerente și dispozitiv, iar pe de altă parte, între considerentele acesteia.

Sub acest aspect, a arătat că în cuprinsul deciziei recurate s-a reținut, pe de o parte, că natura contractului nr. x/09.06.2000 este cea unui contract de închiriere – par. 40 din decizie -, iar pe de altă parte, s-a apreciat că aceasta este un contract nenumit, nereglementat la momentul încheierii sale în anul 2000 – par. 38 din decizia recurată.

De asemenea, a apreciat ca fiind contradictorii și considerentele reținute de instanța de apel cu privire la clauza ce prevede obligațiile chiriașului.

Astfel, a susținut că deși în hotărârea recurată s-a reținut în mod corect clauza contractuală contestată, la par. 34 din decizie interpretarea acesteia s-a realizat contrar celor reținute la paragraful anterior, respectiv că această clauză obliga recurentul să execute lucrările asupra imobilului, iar ulterior instanța de prim control judiciar a stabilit că locatarul și-a asumat începerea acestora.

A subliniat că instanța de apel, nu doar că a dat o interpretare diferită aceleiași clauze, dar i-a conferit o altă interpretare decât cea avută în vedere de părțile contractante, întrucât obligația asumată de recurentă, potrivit prevederii contractuale, a fost de demarare a lucrărilor necesare și nu de execuție a acestora pe propria cheltuială.

Din această perspectivă a apreciat că instanța de apel a intervenit în contractul părților, modificând convenția.

A mai susținut că prin reevaluarea naturii juridice a raporturilor contractuale, instanța de prim control judiciar a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigii anterioare cu privire la acest aspect, sens în care a precizat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În continuare, recurentul a prezentat considerații teoretice referitoare la elementele ce trebuiau avute în vedere de către instanțele de fond în momentul interpretării și stabilirii naturii juridice a contractului, arătând că pronunțarea deciziei atacate s-a efectuat cu încălcarea regulilor de interpretare a convențiilor și cu ignorarea prevederilor art. 970 și urm. C. civ.

De asemenea, a susținut că față de caracterul supletiv al normelor din C. civ. de la 1864 ce reglementează contractele speciale, orice stipulație contrară acestora trebuia prevăzută expres în contract. Or, în cuprinsul convenției nu există nicio clauză prin care părțile să deroge de la dispozițiile legale privind obligația locatorului de a suporta costurile lucrărilor necesare și utile efectuate asupra imobilului dat în locațiune.

Totodată, a apreciat că sunt contradictorii și motivele expuse în cuprinsul hotărârii atacate la par. 37, 40 și 42.

A mai susținut că este greșită interpretarea instanței de prim control judiciar, în sensul că acordul locatorului cu privire la efectuarea lucrărilor necesare și utile în vederea aducerii imobilului la un standard în acord cu destinația agreată de părți – restaurant, relevă că și costurile aferente executării acestei obligații au fost în sarcina locatorului, de vreme ce părțile nu au prevăzut în contract, expresis verbis, în sarcina cui vor cădea, iar o astfel de concluzie nu se putea deduce nici din interpretarea clauzei 5 lit. B) pct. 3 din Contractul de închiriere nr. x/09.06.2000.

În opinia recurentului, executarea lucrărilor necesare și utile este distinctă de obligația de a suporta costurilor aferente acestora, care revenea intimatei.

A mai susținut că atât timp cât părțile nu au prevăzut prin contract persoana care va suporta costurile, în cauză erau aplicabile normele supletive și după caz, și cele de drept comun referitoare la executarea contractului.

În continuare, a arătat că motivele cuprinse în decizia recurată sunt străine de natura cauzei, întrucât autorul căii de atac nu a afirmat niciodată că această clauză trebuie interpretată ca fiind în interesul ambelor părți contractante, din moment ce în apel recurentul a susținut că, potrivit art. 970 C. civ., în caz de îndoială, clauza trebuie interpretată în favoarea părții care se obligă.

A mai precizat că deși apelul său a fost întemeiat pe anumite texte de lege și pe decizia Tribunalului Suprem nr. 549/1975, instanța de apel nu a făcut nicio referire la acestea în cuprinsul hotărârii recurate.

Potrivit recurentului, tipurile de lucrări asumate a fi începute prin clauza în litigiu au avut o natură absolut necesară, fiind lucrări de consolidare a structurii de rezistență a imobilului, potrivit rapoartelor de expertiză efectuate, dar și utilă, sporind valoarea bunului.

În final, a afirmat că sunt contradictorii și considerentele reținute la par. 46 pag. 9 și par. 47 din decizia recurată.

Prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor C. civ. de la 1864 și Noului C. civ., întrucât, în lipsa unor prevederi contractuale contrare, obligația suportării cheltuielilor aferente lucrărilor în litigiu revenea intimatei.

Astfel, a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ., adăugând contractului clauze care nu au fost negociate sau asumate de părți. În acest sens, a prezentat considerații teoretice cu privire la natura lucrărilor efectuate în cauză și la debitorul obligației de plată a costurilor.

În continuare, a susținut că o altă contradicție din cuprinsul deciziei recurate derivă din statuările instanței de apel cu privire la necesitatea utilizării probelor administrate în dosarul nr. x/2005, dat fiind că, pe de o parte, s-a reținut că acestea nu pot fi valorificate în cadrul litigiului, iar pe de altă parte, s-a apreciat că pot fi valorificate în speță.

În continuare, a prezentat argumentele din perspectiva cărora a apreciat că în apel se impunea valorificarea elementelor probatorii din dosarul nr. x/2005.

De asemenea, a susținut că sunt contradictorii și motivele de la par. 45 și 47 din decizia atacată, în măsura în care, pe de o parte, instanța de apel a reținut că recurentul are dreptul de a recupera cheltuielile aferente lucrărilor necesare și utile efectuate, iar, pe de altă parte, a stabilit că acesta nu are dreptul de a obține contravaloarea sporului de valoare adus imobilului prin aceste lucrări.

A mai susținut că instanța de prim control judiciar în mod greșit a apreciat că pretențiile autorului căii de atac ar fi fost stinse prin compensare, de vreme ce chiria datorată nu a fost majorată pe toată durata contractului de închiriere.

În continuare, a arătat că decizia recurată este insuficient motivată, întrucât instanța de apel nu a prezentat motivele în temeiul cărora a apreciat că probele cauzei nu permit acordarea despăgubirii pretinse și nici nu a indicat dovezile la care se raportează.

Totodată, a subliniat că dacă s-ar fi aplicat corect prevederile art. 422 C. proc. civ. și s-ar fi valorificat probatoriul administrat în dosarul sus-menționat, instanța de apel nu ar mai fi ajuns la concluzia indicată mai sus.

A mai afirmat că hotărârea atacată este insuficient motivată și din perspectiva interpretării dispozițiilor legale, subliniind că simpla trimitere la acestea nu poate echivala cu o motivare. În acest sens, a indicat jurisprudența instanței supreme.

Cu privire la chiria achitată în avans, a arătat că instanța de apel nu a motivat într-o manieră suficientă, clară și fără echivoc respingerea acestui capăt de cerere.

Totodată, a arătat că în apel nu au fost analizate toate aspectele invocate și că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanța de apel nejutificând in niciun fel dispoziția de respingere a apelului.

La 06.07.22 intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Pe calea recursului incident, Parohia Bisericii Armene a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește dispoziția instanței de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a intimatului și rejudecând cauza, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acestei excepții și respingerii apelului ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă și pe fond, menținerea dispoziției de respingere a apelului ca nefondat.

În motivare, a arătat că excepția sus-menționată a fost soluționată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.238 alin. (2), (1).247, art. 1.254 alin. (2), corob. cu art. 1.579, art. 1.660, art. 1.665 C. civ., a art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și art. 108, art. 122 alin. (1) și alin. (2) și ale art. 217 alin. (1) - (3) din Statutul profesiei de avocat, precum și a dispozițiilor art. 38-40 C. proc. civ.

Sub acest aspect, raportându-se la probatoriul administrat în cauză și la dispozițiile art. 308 și ale art. 327 C. proc. civ., a prezentat argumentele prin prisma cărora a apreciat contractul de cesiune de creanță ca fiind fals.

A mai susținut că statuările instanței de prim control judiciar, în sensul că antedatarea contractului nu a fost confirmată de expertiza efectuată în apel și că problema încălcării Legii nr. 51/1995 și a Statutului profesiei de avocat nu fac obiectul litigiului și nu ar avea nicio relevanță asupra realității tranzacției contestate, sunt nelegale, întrucât, în opinia autoarei căii de atac, raportul de expertiză criminalistică nu a confirmat că acesta ar fi fost încheiat în perioada menționată în act.

Prin urmare, a susținut că, de vreme ce nu se putea stabili dacă actul în cauză a fost sau nu întocmit la data indicată în cuprinsul acestuia, raportat la cele reținute de către expertul judiciar, instanța de apel ar fi trebuit să admită obiecțiunile sale și cererea de lămurire a raportului de expertiză.

De asemenea, a apreciat că încheierea din 07.02.2022, prin care au fost respinse solicitările indicate mai sus, nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au determinat respingerea cererilor.

Potrivit recurentei, încheierea reprezintă o antepronunțare în cauză și constituie refuzul instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 308 C. proc. civ., și de a cerceta falsul prin raportare la probele administrate în cauză.

A mai susținut că instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să țină cont de aspectele sesizate de expertul judiciar, cu privire la lipsa modificărilor care ar fi trebuit să intervină asupra actului (nuanța culorii scrierii, a hârtiei etc.), având în vedere că data încheierii sale a fost în 12.10.2013.

De asemenea, a susținut că informațiile tehnice expuse în raportul de expertiză, coroborate cu cele transmise de Baroul București în legătură cu avocatul ce a atestat actul de cesiune de creanță și cu înscrisurile depuse drept instrumente de comparație relevau caracterul fals al contractului.

A mai arătat că în cauză au fost încălcate și prevederile art. 1.579 C. civ. referitoare la opozabilitatea cesiunii unei universalități de creanțe, întrucât cesiunea de creanță intervenită între reclamantă și B. nu a fost înscrisă în Arhiva de Garanții Reale Mobiliare.

Totodată, a precizat că și prevederile art. 264 alin. (1), ale art. 327 și ale art. 329 C. proc. civ. nu au fost respectate, întrucât, potrivit acestor texte de lege, instanța de apel era obligată să examineze probele administrate pe fiecare în parte și în ansamblul lor, implicit realitatea încheierii contractului de cesiune de creanță.

Pe cale de consecință, a solicitat ca, în ipoteza admiterii criticilor expuse în cele ce preced și reținerii cauzei spre rejudecare, să se dea curs procedurii cercetării falsului, potrivit art. 308 C. proc. civ.

Mai mult, a apreciat că statuările instanței de apel, în sensul că multitudinea viciilor de fond și de formă sesizate sunt lipsite de relevanță, încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ., precum și prevederile art. 12 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 14 și art. 15 C. civ.

În continuare, autoarea căii de atac a afirmat că respingerea argumentelor privind nulitatea contractului de cesiune de creanță contravine dispozițiilor art. 1.247 și ale art. 1.254 alin. (2) C. civ., întrucât actul s-a încheiat în temeiul unui contract de asistență juridic nul, potrivit art. 122 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat.

Sub acest aspect, a arătat că nulitatea contractului de asistență juridică derivă din împrejurarea că avocatul care a atestat actul avea calitatea de colaborator, iar pe ștampila aplicată pe contract se menționa calitatea acestuia de avocat titular.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a interpretat greșit și prevederile art. 39 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că, potrivit acestei norme legale imperative, raportat la art. 185 alin. (1) din același Cod, intimatul era decăzut din dreptul de a mai interveni în proces, cererea de apel formulată fiind lovită de nulitate absolută.

A mai afirmat că nulitatea contractului de cesiune de creanță rezulta, conform art. 1.665 și art. 1.238 alin. (2) C. civ. și din prețul derizoriu și fictiv al acestuia comparativ cu valoarea creanțelor cedate și din cauza ilicită a contractului, care a fost conceput și redactat de părți în scopul fraudării legii – art. 1.237 C. civ., respectiv eludarea dispozițiilor imperative ale legii în materia insolvenței.

Din această perspectivă, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.238 alin. (2) C. proc. civ., apreciind în mod greșit că susținerile părții nu vizează o cauză de nulitate absolută.

Un alt set de critici a vizat considerentele de la par. 37-38 și 41 teza a II-a și 42, recurenta solicitând înlocuirea lor cu propriile considerente, ținând cont și de motivarea instanței de fond.

Astfel, a susținut că în mod nelegal instanța de apel a modificat considerentele hotărârii apelate, în măsura în care apelantul a formulat apel împotriva dispozitivului sentinței primei instanțe, iar instanța de prim control judiciar a respins apelul intimatului și a menținut ca temeinică și legală hotărârea atacată.

Or, potrivit recurentei, instanța de prim control judiciar era obligată să se pronunțe numai în limitele a ceea ce s-a apelat.

În continuare, a subliniat că actul încheiat de părți reprezintă un contract de închiriere, nu și de antrepriză și că intimatul a fost cel care și-a asumat cheltuielile aferente lucrărilor efectuate, având în vedere și chiria redusă de care a beneficiat pe toată durata contractului.

A mai arătat că este greșită concluzia instanței de apel, în sensul că nesemnarea procesului-verbal de predare-primire, potrivit art. 1.431 alin. (1) C. civ. a semnificat predarea imobilului în stare neconformă, atât timp cât din probatoriul administrat a rezultat că anterior închirierii, în imobil au funcționat unități de alimentație publică și că parte din imobil a fost închiriat chiar de recurent prin intermediul unei societăți. Prin urmare, a apreciat că imobilul a fost predat, conform art. 1.432 C. civ.

La 25.08.2022 intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului incident ca nefondat, iar recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor; în urma analizei, a fost comunicat către părți, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; doar recurenta-pârâtă și-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 27.09.2023, instanța de recurs constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul principal și recursul incident și a acordat termen în ședință publică, pentru dezbaterea acestora.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește calea de atac exercitată de Parohia Bisericii Armene, aceasta conține două componente: un recurs la dispozitiv, îndreptat împotriva deciziei prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a lui B. și un recurs la considerente, prin care s-a urmărit înlocuirea celor care au fundamentat decizia de respingerea a apelului declarat de aceasta. Așa fiind, se impune examinarea, cu prioritate, a recursului incident formulat de recurenta-pârâtă, întrucât, numai după lămurirea chestiunii calității procesuale a cesionarului, titular și al căii de atac devolutive exercitate în cauză, poate fi analizat recursul formulat de cealaltă parte în contradictoriu cu intimatul cesionar.

Așadar, în susținerea primului motiv al recursului incident, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titulara căii de atac a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.247 și ale art. 1.254 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1.579, art. 1.660, art. 1.665 și art. 1.238 alin. (2) C. civ., ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1994 și ale art. 108, art. 122 alin. (1) și (2) și art. 217 alin. (1)-(3) din Statutul profesiei de avocat, precum și a dispozițiilor art. 38-40 C. proc. civ., pentru a argumenta temeinicia excepției lipsei calității procesuale active a cesionarului B., decurgând din nevalabilitatea contractului de cesiune pe care l-a încheiat cu cedenta S.C. A. S.R.L.

Din această perspectivă, sunt lipsite de substanță criticile vizând nulitatea contractului de cesiune în temeiul căruia B. a dobândit, de la societatea al cărei unic asociat și administrator era, drepturile litigioase din care decurge legitimarea sa procesuală activă în apel, precum și în prezenta cale de atac, întrucât nu prezintă valențe de veritabilă nelegalitate, ci vizează nemulțumirea recurentei-pârâte față de probatoriul administrat în cauză sau interpretarea acestuia de către curtea de apel, căreia i se impută omisiunea de a încuviința și administra anumite probe necesare pentru dovedirea nulității cesiunii și a caracterului fals al contractului de asistență juridică încheiat cu avocatul care a atestat contractul de cesiune. Astfel, în mod nelegal, se critică măsura dispusă de instanța de apel de respingere a încuviințării unor probe, precum emiterea unei adrese către Baroul București, în condițiile în care acest demers era, astfel cum a relevat instanța de apel, și la îndemâna părții solicitante, interesată și obligată a proba, care nu a dovedit refuzul terțului de a elibera părții informațiile relevante din partea instituției respective, astfel încât să apară justificată intervenția instanței sub aspect probatoriu.

Totodată, argumentele privind justificarea procedurii înscrierii în fals, expertiza criminalistică efectuată în cauză, aprecierea asupra cronologiei, formei și elementelor extrinseci ale înscrisurilor prezentate instanței, lipsa unor date probatorii, reiterarea îndeplinirii unor formalități, a caracterul derizoriu și fictiv al prețului cesiunii, relevă scopul titularei prezentului demers judiciar de a obține în fața instanței de recurs reaprecierea situației de fapt cu privire la aspectele criticate, precum și reanalizarea probatoriului conform viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.

În acest context, Înalta Curte amintește că examinarea instanței de recurs este limitată de conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie. O asemenea analiză nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, față de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă, iar reevaluarea situației de fapt și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs.

Totodată, față de precizarea recurentei-pârâte de la termenul de azi, în sensul că nu a formulat recurs și împotriva încheierii din 07.02.2022, instanța supremă nu va mai analiza niciuna dintre criticile formulate împotriva acestei încheieri.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 461 alin. (2) C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă solicită înlăturarea unor considerente care fundamentează soluția de respingere a apelului și înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanței de recurs, Înalta Curte subliniază că această normă de drept permite formularea căii de atac împotriva considerentelor hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Evocând considerentele reținute de cele două instanțe devolutive, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel, respingând calea de atac, a modificat considerentele hotărârii apelate, că motivarea primei instanțe privind interpretarea clauzelor contractuale este mult mai aproape de intenția reală a părților de la momentul încheierii contractului, precum și faptul că nu este de acord cu valoarea pe care a atribuit-o instanța de apel lipsei procesului-verbal de predare a spațiului, aceea de recunoaștere a unei stări neconforme a imobilului respectiv, chestiuni asupra cărora se impune ca instanța de recurs să prezinte propriile considerente.

Examinând considerentele decizie atacate, Înalta Curte reține că criticile nu sunt fondate, întrucât aceste aprecieri ale curții de apel nu se înscriu în ipotezele prevăzute de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu reprezintă dezlegarea unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului, nu sunt greșite și nici nu cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Totodată, recurenta-pârâtă nu a indicat expres niciunul dintre aceste motive ce ar conduce la înlăturarea considerentelor criticate și înlocuirea lor cu altele proprii ale instanței de recurs, nici nu a dezvoltat argumente din care să poată fi dedusă o critică concretă a acestora, ci a menționat doar că nu poate fi de acord cu acestea și că motivarea primei instanțe este mai apropiată de voința reală a părților la încheierea contractului.

Prin recursul principal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, că încalcă autoritatea de lucru judecat a altor hotărâri judecătorești anterioare, precum și că a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre, vizează ipoteza unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

Subsumat acestui prim motiv de nelegalitate, autorul recursului a susținut că hotărârea curții de apel cuprinde motive contradictorii atât în cadrul considerentelor sale, cât și între acestea și dispozitiv, întrucât a calificat contractul părților ca fiind de închiriere, dar și nenumit, a interpretat obligația asumată de locatar de a începe lucrările de consolidare și finisare drept obligația de a le executa și finaliza și a reținut, pe de-o parte, că locatarul are obligația de a executa lucrările de consolidare, iar pe de altă parte, că locatorul, pentru că a recunoscut predarea spațiului în stare neconformă destinației, trebuie să suporte costul acestora.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor critici, întrucât nu există argumente contradictorii ale instanței devolutive de prim control judiciar, raționamentul acesteia relevând concluziile ce decurg din interpretarea clauzelor contractuale, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile contractului părților; astfel, instanța de apel a statuat clar asupra naturii contractului, ca fiind de locațiune, dar și asupra obligațiilor părților, așa cum rezultă din convenția încheiată sau din prevederile legale în materie cu care se completează. Instanța de recurs reține că în apel s-au evaluat clauzele contractului în tipicitatea specifică, cu respectarea regulilor de interpretare a convenției. Instanța de apel nu a apreciat în mod contradictoriu asupra problemei lucrărilor de consolidare, nici dacă, după natura sau importanța lor ele profitau locatorului sau dacă părțile au tranșat prin convenție asupra părții care avea datoria de a le realiza. Cu toate acestea, independent de situația juridică a acestor costuri, instanța de apel a impus o concluzie peremptorie, bazată pe interpretarea materialului probator administrat în cauză, anume că aceste lucrări sunt inexistente.

Prin urmare, apare lipsit de utilitate examenul dinamicii contractului, de vreme ce, în lipsa executării lor, problema costului lucrărilor este doar o chestiune juridică teoretică, iar critica în sine are nu are o finalitate concretă.

În ceea ce privește critica referitoare la caracterul străin al considerentelor, Înalta Curte observă că aceasta nu se circumscrie motivului de nelegalitate indicat, astfel că ipoteza motivelor străine a fost invocată pur formal, deoarece în limita în care a fost susținut de parte, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

În cuprinsul memoriului de recurs, autorul căii de atac a formulat mai multe critici prin care invocă și insuficienta motivare a deciziei atacate susținând că instanța de apel nu a arătat în concret care sunt dovezile pe baza cărora a respins despăgubirea solicitată, nu a prezentat argumente suficiente pe aspectul neacordării chiriei achitate în avans și nu a analizat, nici nu a motivat, toate aspectele invocate, fără a detalia care sunt acestea.

Înalta Curte subliniază că nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor. Obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția. Art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale obligă instanța să își motiveze deciziile, dar această îndatorire nu presupune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, ci chiar dacă a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

În speță, nu se poate reține precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raționamentul logico-juridic asupra chestiunii de drept analizate este clar și pertinent, de natură a facilita efectuarea controlului judiciar, fiind esențial caracterul convingător al motivării, ce vizează o problemă de calitate, de conținut, iar nu una de cantitate.

Și al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia autorul căii de atac susține că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a altor hotărâri anterioare este nefondat, întrucât statuarea potrivit căreia părțile au încheiat un contract de locațiune, cu drepturile și obligațiile specifice respectă dezlegările date prin decizia civilă nr. 3002/20.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, asupra dreptului de folosință al locatarului care a fost examinat exclusiv din perspectiva contractului de închiriere.

În dezvoltarea ultimului motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează suportarea costurilor lucrărilor efectuate în temeiul contractului părților, precum și ale art. 969 C. civ., instanța de apel adăugând clauze suplimentare ce nu au fost asumate de părți.

Evaluând decizia recurată, prin prisma acestor critici, Înalta Curte reține că instanța de apel a examinat clauzele contractului de închiriere privind obligațiile asumate de părți, dar și în raport cu dispozițiile legale ce reglementează acest contract și a stabilit că deși, potrivit dreptului comun, astfel de lucrări sunt în sarcina locatorului, prin stipulație contrară, părțile au convenit ca acestea să rămână în sarcina locatarului, în considerarea destinației pe care imobilul închiriat urma să o aibă, acceptată de ambele părți. Așadar, nu este fondat argumentul recurentului privind intervenția instanței de apel în contractul părților, prin inserarea unor clauze dincolo de voința lor, întrucât raționamentul instanței devolutive de prim control judiciar relevă doar interpretarea acestora conform normelor de drept în materie.

Înalta Curte reiterează însă că disputa juridică privind atribuirea obligației de a suporta lucrările prevăzute prin contract apare fără relevanță în contextul în care soluția pronunțată nu a fost determinată de dezlegarea acestei chestiuni, ci de statuarea instanțelor devolutive, pe baza probatoriului administrat, asupra inexistenței lucrărilor respective. Astfel, examinarea privind partea căreia i-ar incumba aceste cheltuieli și momentul la care ar trebui evaluate sunt aspecte care, prin ele însele, nu pot justifica temeinicia pretențiilor recurentei, în contextul în care sunt pretinse despăgubiri pentru lucrări ce nu au putut fi dovedite.

Din această perspectivă, criticile vizând încălcarea art. 422 C. proc. civ., prin nevalorificarea de către instanța de apel a concluziilor expertizei efectuate în dosarul nr. x/2005, din care ar rezulta efectuarea lucrărilor pretinse de autorul căii de atac, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, sunt nefondate, întrucât norma de drept invocată, ce reglementează efectele perimării, dispune asupra dreptului părților unui litigiu cu privire la care s-a constatat perimarea, ca, într-o nouă cerere de chemare în judecată să poată folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, însă acest drept este limitat de aprecierea instanței învestite cu noua acțiune, care poate aprecia dacă probele pot fi folosite și nu se impune refacerea lor.

Însă această ipoteză nu se regăsește în cauza de față, întrucât prima instanță nu a socotit că expertiza efectuată în dosarul nr. x/2005, a cărui judecată a fost perimată, poate fi folosită, ci a dispus administrarea probei cu o expertiză nouă, dar și proba cu cercetarea la fața locului, astfel că aspectul realității lucrărilor invocate de recurent a fost temeinic evaluat de instanțele devolutive, pe baza unui probatoriu complex.

Constatând nefondate motivele de casare invocate de părți prin recursurile promovate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile ca nefondate, soluție care înglobează și cererile accesorii ale părțior vizând cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 456/A/14.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Parohia Bisericii Armene împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.