Decizia nr. 1207/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la 04 mai 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Parohia Sfantul Silvestru la achitarea contravalorii lucrărilor de extindere, consolidare și modernizare efectuate de reclamantă la imobilul proprietatea pârâtei, în cuantum de 1.460.836 euro, precum și a sporului de valoare adus acestuia. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 942, art. 1091 și art. 1073 C. civ. de la 1864. Pârâta Parohia Sfântul Silvestru a formulat întâmpinare precum și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare in judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului începând cu data de 20.04.2014, lipsă de folosință estimată la o valoare minimă de 287.685 USD, urmând ca aceasta sa fie stabilită prin expertiza de specialitate. În situația în care, se va constata existența unor creanțe reciproce, pârâta solicită să se dispună compensarea sumelor până la concurența celei mai mici, conform prevederilor art. 1616 si urm. C. civ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și urm. C. proc. civ. și art. 962, 969, 970 C. civ. de la 1864. Prin precizarea cererii reconvenționale, pârâta Parohia Sfântul Silvestru a menționat că prin primul capăt de cerere a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul din litigiu începând cu data de 20.04.2014 și până la momentul predării efective. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei la plata dobânzii legale calculate de la momentul stabilit ca fiind cel de la care se datorează suma de bani ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință și până la data achitării acesteia. Totodată pârâta a precizat cuantumul contravalorii lipsei de folosință în sumă de 645.926 USD, astfel cum rezultă din expertiza tehnică judiciară întocmite în cauză.

Prin sentința civilă nr. 2692 din 21 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au fost respinse obiecțiunile formulate la răspunsul expertului, ca nefondate și au fost respinse cererea principală precum și cererea reconvențională, ca nefondate. Totodată, s-au respins cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. De asemenea, a declarat apel și pârâta Parohia Sfântul Silvestru, prin care a solicitat admiterea apelului, rejudecarea cauzei, schimbarea în parte a sentinței, cu privire la cererea reconvențională, la cererea de acordare a cheltuielilor de judecata și la schimbarea unor considerente care stau la baza soluției pronunțate privind cererea de chemare în judecată, în sensul admiterii cererii reconvenționale, obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe și în apel, înlăturarea considerentelor atacate și înlocuirea cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în sentința civilă atacată cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 945A din 10 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-au admis apelurile părților, a fost schimbată sentința civilă, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și obligată pârâta Parohia Sfântul Silvestru să plătească reclamantei A. suma de 497.429,77 USD, echivalentul a 2.369.904,65 RON la cursul BNR din data de 13.05.2022. De asemenea, a fost admisă în parte cererea reconvențională, reclamanta A. fiind obligată să plătească pârâtei Parohia Sfântul Silvestru suma de 2.574.486,26 RON. S-a dispus compensarea celor două creanțe reciproce până la concurența sumei de 204.581,61 RON, la plata căreia a fost obligată reclamanta A. pârâtei Parohia Sfântul Silvestru, și dobânda legală de la data pronunțării prezentei decizii și până la data plății efective a sumei. A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 29.554,04 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente cererii principale și reclamanta la plata către pârâta a sumei de 18.481,55 RON cheltuieli de judecată aferente cererii reconvenționale. S-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată aferente fondului cauzei, urmând ca pârâta să achite reclamantei suma de 11.072,27 RON. De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata în contul Sectorului 2 al Municipiului București a sumei de 7.577,34 RON reprezentând cuantumul pentru care s-a acordat reducerea taxei judiciare de timbru. A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 6.826,01 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 20.563,64 RON, reprezentând cheltuieli de judecata efectuate în apel. S-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată din apel, urmând ca reclamanta să achite pârâtei suma de 13.737,63 RON. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata în contul orașului Bragadiru, județul Ilfov a sumei de 6.826,01 RON, reprezentând suma pentru care s-a acordat reducerea taxei judiciare de timbru.

Împotriva acestei decizii, la 12 august 2022, reclamanta A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a reținut caracterul executoriu al sentinței civile nr. 1341 din 20.03.2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pronunțate după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., cu încălcarea normelor tranzitorii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 76/2012, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 24, art. 27 și art. 632-633 C. proc. civ. S-a învederat că sentința civilă nr. 1341/20.03.2014, de încetare a contractului, este susceptibilă de a fi pusă în executare după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., executarea silită a acestei hotărâri fiind guvernată de normele noii legi, conform art. 24 din noul C. proc. civ.. Prevederile legii vechi, sub care a început procesul, se aplică doar în privința căii de atac, motivelor și termenelor, acestea fiind limitele aplicării, iar în privința caracterului executoriu al hotărârii, acesta se determină conform legii noi având în vedere dispozițiile art. 24 din noul C. proc. civ. Totodată, recurenta a arătat că normele tranzitorii ale art. 5 din Legea nr. 76/2012 prevăd că determinarea caracterului de titlu executoriu al unei hotărâri se face potrivit normelor legii noi, iar conform dispozițiilor legii noi, respectiv ale art. 632-633 C. proc. civ., sentința civilă nr. 1341/20.03.2014, pronunțată în primă instanță, nu era un titlu executoriu. Prin urmare, s-a învederat că instanța de apel a stabilit, în mod eronat, caracterul executoriu al acestei sentințe, reținând în mod greșit aplicabilitatea art. 720 8 din vechiul C. proc. civ. Astfel, recurenta susține că s-au încălcat norme procedurale imperative, a căror nerespectare atrage aplicarea sancțiunii nulității conform art. 174 - 176 pct. 6 C. proc. civ.. Totodată, pentru determinarea caracterului executoriu al unei hotărâri judecătorești, este incidentă ipoteza cerințelor legale extrinseci actului de procedură astfel încât operează o nulitate necondiționată potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ., vătămarea procesuală produsă reclamantei prin încălcarea acestor norme legale este evidentă întrucât instanța de apel a considerat executorie o hotărâre care, conform normelor procedurale ale legii noi, nu avea acest caracter, imputând astfel reclamantei o lipsă de folosință de la un moment la care hotărârea judecătorească de încetare a contractului nici nu era executorie. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că, instanța de apel, deși, reține în soluționarea cererii reconvenționale că este incidentă răspunderea civilă delictuală nu a motivat întrunirea condițiilor specifice acestui tip de răspundere. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în soluționarea cererii reconvenționale. Astfel, recurenta arată că nu există o faptă ilicită în sarcina reclamantei întrucât de la data la care decizia a devenit executorie s-a conformat dispozițiilor instanței și nu se poate reține vinovăția pentru folosirea imobilului deoarece pârâta a permis utilizarea acestuia. Potrivit recurentei, instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 1358 și 1371 alin. (1) C. civ. privind criteriile de apreciere a vinovăției. De asemenea, recurenta susține că nu a fost cauzat vreun prejudiciu pârâtei, întrucât aceasta a acceptat folosința imobilului de către reclamantă în schimbul chiriei.

Prin întâmpinarea înregistrată la 11.10.2022, intimata Parohia Sfântul Silvestru a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică. Intimata a precizat că recurenta a formulat și critici omisso medio, raportat la dispozițiile art. 1371 C. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 4 aprilie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 16 mai 2023. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și constând în realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare. Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., dispoziții legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ori atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. O primă critică invocată de recurentă întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut caracterul executoriu al sentinței civile nr. 1341 din 20.03.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pronunțate după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., cu încălcarea normelor tranzitorii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 76/2012, respectiv a dispozițiilor art. 24, art. 27 și art. 632-633 C. proc. civ. Conform recurentei, vătămarea procesuală ce i-a fost produsă prin încălcarea acestor dispoziții legale privitoare la determinarea caracterului executoriu este evidentă întrucât instanța de apel a considerat executorie o hotărâre, conform normelor procedurale ale legii noi, nu avea acest caracter, imputând astfel reclamantei o lipsă de folosință de la un moment la care hotărârea judecătorească de încetare a contractului nu era executorie. Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite. Totodată, instanța de apel a subliniat că prevederile C. proc. civ. aflat în vigoare la momentul demarării procesului civil sunt aplicabile inclusiv procedurii de executare, având în vedere că aceasta reprezintă parte a procesului civil. Conform art. 3 din Legea nr. 76/2012 dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Art. 5 din Legea nr. 76/2012 prevede că dispozițiile C. proc. civ. referitoare la titlurile executorii se aplică și hotărârilor judecătorești sau altor înscrisuri pronunțate ori, după caz, întocmite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. civ., care pot fi puse în executare chiar dacă nu au fost învestite cu formula executorie. De asemenea, conform art. 720 8 din vechiul C. proc. civ., hotărârile date în primă instanța privind procesele și cererile în materie comercială sunt executorii. Exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea. Iar, art. 448 alin. (1) pct. 10 din noul C. proc. civ. prevede că hotărârile primei instanței sunt executorii de drept în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie. Instanța de apel a mai reținut că art. 5 din Legea nr. 76/2012 nu înlătură caracterul executoriu al hotărârii, respectiv al sentinței civile nr. 1341/20.03.2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, acesta fiind determinat conform art. 448 alin. (1) pct. 10 din noul C. proc. civ. raportat la art. 720 8 din vechiul C. proc. civ., aplicabil în dosarul nr. x/2012. În legătură cu această critică, Înalta Curte subliniază că dispozițiile legale anterior menționate au fost greșit aplicate prin hotărârea recurată, deoarece, deși, art. 3 din Legea nr. 76/2012 prevede că prevederile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia, art. 5 din același act normativ, statuează că dispozițiile C. proc. civ. privitoare la titlurile executorii se aplică și hotărârilor judecătorești pronunțate înainte de intrarea în vigoare a acestuia. În consecință este eronat raționamentul instanței de apel cu privire la interpretarea și aplicarea normelor legale referitoare la caracterul executoriu al unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un dosar început sub imperiul vechiul C. civ. și vechiul C. proc. civ., deoarece sentința civilă nr. 1341/20.03.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 632 coroborat cu art. 633 C. proc. civ. Cu toate acestea, deși în principiu corectă susținerea recurentei, Înalta Curte notează că reclamanta a continuat să ocupe imobilul și după dispunerea rezilierii, până la soluționarea definitivă a litigiului având ca obiect plata despăgubirilor, echivalent al chiriei, astfel încât considerentul instanței de apel cu privire la caracterul executoriu al sentinței nr. 1341/20.03.2014 nu produce consecințe juridice, din această perspectivă. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, în cauză nu s-a produs o vătămare care să conducă la nulitatea hotărârii, în sensul reluării procesului, având în vedere că nu a fost pusă în executare partea din hotărâre referitoare la evacuarea reclamantei din imobilul ce formează obiectul litigiului, iar stabilirea contravalorii despăgubirilor și a perioadei de timp pentru care sunt datorate au fost determinate în urma analizării probei analizate în cauză și nu prin raportare la caracterul executoriu al hotărârii judecătorești menționate. În egală măsură, se constată că, în ceea ce privește casarea unei hotărâri pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a cărei hotărâre se ataca, în timpul judecații, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante cu privire la interpretarea normelor legale referitoare la executarea unei hotărâri judecătorești, având în vedere că prevederile art. 24 din noul C. proc. civ. nu sunt aplicabile sentinței civile nr. 1341/2014. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel, deși reține în soluționarea cererii reconvenționale că este incidentă răspunderea civilă delictuală, nu a motivat sub niciun aspect întrunirea condițiilor specifice răspunderii civile delictuale. Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza instanței de apel este coerentă, fiind expuse cu acuratețe juridică considerentele în raport cu care a fost soluționată calea de atac. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel și care au condus la soluția pronunțată, se va reține că instanța de apel a expus raționamentul juridic care a stat la baza soluției pronunțate cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Chiar dacă instanța de apel nu a efectuat o analiză structurată a condițiilor specifice răspunderii civile delictuale, din considerentele hotărârii recurate rezultă care au fost criteriile de apreciere a culpei sau fapta cauzatoare de prejudiciu. Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este incident acest motiv de casare. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în soluționarea cererii reconvenționale. Astfel, recurenta arată că nu există o faptă ilicită ce poate fi imputată reclamantei și nu se poate reține vinovăția acesteia pentru folosirea imobilului deoarece pârâta a permis utilizarea acestuia, iar de la data la care decizia a devenit executorie reclamanta s-a conformat dispozițiilor instanței. Potrivit recurentei, instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 1358 și 1371 alin. (1) C. civ. privind criteriile de stabilire a vinovăției. De asemenea, recurenta susține că nu a fost cauzat vreun prejudiciu pârâtei, întrucât aceasta a acceptat folosința imobilului de către reclamantă în schimbul chiriei. Înalta Curte constată că această critică a recurentei-reclamante referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în soluționarea cererii reconvenționale, reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, recurenta-reclamantă făcând trimitere la modul de interpretare a mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv a înscrisurilor pe a căror analiză s-a fundamentat decizia recurată. Instanța supremă, reține că prin expunerea acestor critici, recurenta-reclamantă tinde la cenzurarea interpretării date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Astfel, deși recurenta invocă dispozițiile art. 1358 și 1371 alin. (1) C. civ., aceasta nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele instanței în fundamentarea acesteia. Înalta Curte, reamintește că stabilirea situației de fapt și verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie și nu în aceea a controlului de nelegalitate prin indicarea normelor de drept material încălcate sau aplicate greșit, potrivit motivului de casare invocat, cu consecința că examinarea deciziei din perspectiva acestei critici este exclusă în calea de atac a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Cu privire la apărarea, intimatei-pârâte care a susținut că motivele de recurs referitoare la prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ. au fost invocate omisso medio de către recurentă, Înalta Curte notează că prin decizia recurată s-a soluționat fondul cauzei ca urmare a admiterii apelurilor, astfel încât nu puteau fi formulate apărări față de conținutul argumentelor evocate la fond. În concret, reclamanta nu putea invoca în apel prevederile art. 1371 C. civ., având în vedere că soluția pronunțată în primă instanță asupra cererii reconvenționale îi era favorabilă. Prin urmare, criticile reclamantei nu au fost invocate omisso medio, având în vedere că dispozițiile art. 1371 C. civ. au fost analizate în apel, soluția instanței fiind în sensul admiterii apelurilor. În consecință, pentru considerentele care preced, reținând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 945 A din 10 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Referitor la cererea intimatei-pârâte Parohia Sfântul Silvestru privind obligarea recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, respectiv factura nr. x din 24 octombrie 2022, precum și extrasul de cont aferent, aflate la dosarul de recurs. Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante la plata sumei de 11.692,94 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.