ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 332/2024

HOTĂRÂRE

13.02.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 332/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași – secția I Civilă la 16.03.2023, sub nr. x/2023, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând instanței să dispună obligarea acestora la plata sumei de 19.472,53 RON reprezentând contravaloarea facturii UTR x/29.10.2019 emisă de D. S.R.L., achitată de către reclamantă, și anume: în sarcina pârâtului A., suma de 6.649,87 RON reprezentând 34,15% din valoarea prejudiciului și dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 06.02.2023, până la achitarea debitului; în sarcina pârâtului B., suma de 6.336,36 RON, reprezentând 32,54% din valoarea prejudiciului și dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 31.01.2023, până la achitarea debitului; în sarcina pârâtului C., suma de 6.486,3 RON reprezentând 33,31% din valoarea prejudiciului și dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 01.02.2023, până la achitarea debitului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 254 – 255 din Codul Muncii, O.G. nr. 13/2011.

Pârâții, prin Sindicatul Drumarilor Elie Radu, au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței teritoriale, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii și O.U.G. nr. 84/2003, arătând că reclamanta are sediul în București, iar D.R.D.P. Iași este o unitate fără personalitate juridică care acționează ca reprezentant al C.N.A.I.R. S.A. De asemenea, au invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul dispozițiilor art. 268 lit. c) din Codul Muncii, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1588/2023 din 20 septembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Iași – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – complet specializat litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de trimitere, evocând dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, a precizat că textul nu distinge între situația în care angajatorul este pârât sau reclamant, ci reglementează o singură regulă pentru toate situațiile, fără a lăsa loc de interpretări.

Reținând că niciun niciun text, cu privire la competență, din Codul Muncii sau din C. proc. civ. nu conține prevederi exprese cu privire la sediul reprezentantului persoanei juridice, a considerat ca fiind lipsit de importanță argumentul reclamantei potrivit căruia a acționat prin Direcția de Drumuri și Poduri Iași.

Ca urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată la 25 octombrie 2023 pe rolul Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub același număr unic, respectiv 1521/99/2023.

Învestit prin declinare, Tribunalul București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 7300 din 18 decembrie 2023 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de conflict, în raport de pretențiile deduse judecății, a învederat că litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă, ce intră în sfera jurisdicției muncii, potrivit dispozițiilor art. 266 din Codul Muncii. Prin urmare, a reținut că sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

În continuare, a precizat că, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta are sediul indicat în localitatea Iași, fiind lipsit de relevanță în planul jurisdicției teritoriale, faptul că acest sediu este al unei subunități, deci al unei entități fără personalitate juridică, conform dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 84/2003.

În acest context, a subliniat că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii nu operează nicio distincție în funcție de natura sediului –principal/secundar – iar pe de altă parte, sediul subunității din Iași a societății reclamante este, deopotrivă, un sediul al însăși companiei-mamă, întrucât subunitatea sa nu este un subiect de drept distinct, ci o entitate în structura acesteia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 29.01.2024, sub numărul x/2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul Iași și Tribunalul București – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu ce are ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a angajaților reclamantei, având natura unui conflict individual de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 232 din Codul Muncii, procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că la data introducerii cererii de chemare în judecată – 16.03.2023, legea specială care reglementa soluționarea conflictelor colective și individuale de muncă – Legea dialogului social nr. 62/2011 – era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Această nouă lege a dialogului social nu mai reglementează soluționarea conflictelor individuale de muncă, stabilind exclusiv procedura de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

Prin urmare, neexistând o lege specială în raport cu Codul Muncii care să reglementeze soluționarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluționează în baza prevederilor Codului Muncii (Titlul XII, Jurisdicția muncii, art. 266 – art. 275) și ale C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, forma în vigoare la data sesizării instanței, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.".

În ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Iași și Tribunalul București, în litigiul pendinte, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de "sediu al reclamantului".

Procedând la verificarea cererii de chemare în judecată introdusă pe rolul Tribunalului Iași, aceasta, deși pare a fi formulată de societatea mamă cu sediul în București, este, de fapt, formulată, în numele acesteia, de persoana Directorului General Regional al Direcției Regionale Drumuri și Poduri Iași, semnatar al acțiunii, care a indicat sediul Direcției din Iași, ca sediu procedural ales pentru comunicarea actelor de procedură.

Cu toate că este de necontestat faptul că alegerea unui sediu pentru comunicarea actelor de procedură nu este de natură a atrage competența teritorială în soluționarea unui litigiu, din analiza coroborată a acțiunii și a actelor înaintate la dosar de către reclamant, în mod special a împuternicirii nr. DG1/1014 din 17.05.2022, anexată răspunsului la întâmpinare, reiese faptul că intenția reală a mandantului, Directorul General al Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a fost aceea de a împuternici directorii de subunităti, denumite Direcții Regionale de Drumuri și Poduri, pentru a exercita acțiuni în instanță, în numele acestuia; astfel, potrivit punctului 1 al împuternicirii, "Începând cu data prezentei, domnul E., Director General Regional al D.R.D.P. Iași se împuternicește să reprezinte C.N.A.I.R. S.A., conform obiectului de activitate al acesteia, din punct de vedere tehnic, juridic, economic și administrativ (...)." iar la punctul 2 se menționează faptul că, "În scopul aducerii la îndeplinire a prevederilor art. 1, Directorul General Regional al subunității asigură și răspunde de: (...) 2.20 reprezentarea intereselor C.N.A.I.R. S.A. în fața instanțelor judecătorești, (...).".

Prin urmare, se deduce că, în executarea mandatului astfel acordat, Directorul General Regional al subunității din Iași a preluat, prin delegare, o serie de atribuții ce îi reveneau Directorului General al societății mamă, urmând a exercita și astfel de acțiuni, de genul celei ce face obiectul cauzei pendinte.

Notează Înalta Curte că acțiunea nu poate fi analizată independent de actul de mandatare – împuternicirea nr. DG1/1014 din 17.05.2022 –, din cuprinsul căruia reiese, fără niciun echivoc, faptul că societatea mamă urma să fie reprezentată în astfel de litigii de Directorul General Regional al subunității sale, care nu este altceva decât un dezmembrământ al societății mamă ce deține, astfel, și sedii cu caracter secundar.

Din dispozițiile art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru", coroborate cu cele ale art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, redate supra, se deduce că noțiunea de "sediu", menționată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul Muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale/subunități, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În altă ordine de idei, instanța supremă subliniază că normele de procedură referitoare la competență oferă o dezlegare pentru ipoteza existenței unui sediu secundar, soluție care poate fi preluată prin analogie și pentru ipoteza din speța de față, în demersul de interpretare a sintagmei "sediul reclamantului" de care norma specială leagă competența teritorială de primă instanță. Astfel, în situația unui pârât - persoană juridică de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică - dispozițiile art. 109 din C. proc. civ. stabilesc că "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta".

În acest context, nu există vreo rațiune pentru care în interpretarea normei speciale din legislația muncii care stabilesc competența primei instanțe în funcție de sediul reclamantului, să nu fie avute în vedere și eventualele sedii secundare ale acestuia, mai ales în situația în care litigiul privește fapte petrecute la acest sediu iar acțiunea este exercitată de către reprezentanții dezmembrământului de la acel sediu secundar.

Această concluzie se impune și în considerarea faptului că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu pârâți care sunt salariați ai reclamantei dar care și-au exercitat atribuțiile de serviciu în cadrul Direcției Regionale Drumuri și Poduri Iași, așa cum rezultă din înscrisurile anexate cererii introductive. Iar rațiunea normei speciale de stabilire a competenței teritoriale la sediul reclamantului a fost tocmai aceea de a nu depărta litigiul de locul în care părțile raportului juridic locuiesc/își au sediul și, de regulă, își derulează raportul de muncă.

Existând, așadar, raporturi juridice de muncă derulate pe raza sediului acestui dezmembrământ, și apreciind că prin noțiunea de sediu trebuie înțeles nu doar sediul principal ci și sediile secundare ale persoanei juridice, în măsura în care raportul juridic dedus judecății izvorăște din acte sau fapte săvârșite la acest sediu secundar și în legătură cu activitatea dezmembrământului care funcționează la acel sediu sedundar, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul subunitatea la care activează pârâții.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.