ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

De asemenea a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 113 alin. (3) C. proc. civ., art. 9 alin. (2) din Contractul de vânzare - cumpărare gaze naturale nr. 38/2003, art. 192, 194, 254, 330 C. proc. civ., art. 56, art. 223 coroborat cu art. 411 C. proc. civ. cap. VI și VII din Contractul de vânzare - cumpărare gaze naturale nr. 38/2003, art. 4 din Convenția de eșalonare nr. 4045/14.05.2013 și dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.

Prin sentința civilă nr. 684/C din 11.06.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de pârâta Electrocentrale București S.A. privind constatarea nulității actelor de procedură întocmite de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă și de contencios administrativ, în ceea ce privește comunicarea acțiunii civile formulate de reclamanta Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz S.A., a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Sibiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 19.08.2014 sub nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 2514/13.05.2015 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 230.487.843,79 RON cu titlu de penalități de întârziere calculate conform contractului de vânzare - cumpărare gaze naturale nr. 38/2003, a sumei de 5.333.743,55 RON reprezentând dobândă legală aferentă neachitării sumei de 61.252.481,37 RON, precum și la plata sumei de 4.459.318,71 RON, cu titlu de dobândă legală aferentă ratelor eșalonării stabilite potrivit convenție de eșalonare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.406.514,06 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 6 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București – secția a VII-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost deschisă procedura generală împotriva debitoarei Electrocentrale Bucuresti S.A., fiind desemnat administrator judiciar A..

Prin decizia civilă nr. 1176/A din 26 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a fost admis apelul declarat de pârâta Electrocentrale Bucuresti S.A., prin administrator judiciar A.., a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtei Electrocentrale Bucuresti S.A. la plata sumei de 40.511.915,91 RON, cu titlu de dobândă legală aferentă intervalului 12.07.2011-31.03.2013, calculată asupra debitului principal în cuantum de 466.327.778,09 RON (405.075.296,63 RON + 61.252.481,46 RON).

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, fiind păstrate dispozițiile sentinței apelate cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune.

De asemenea, au fost compensate cheltuielile de judecată și obligată intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 796.236 RON.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă existența unor motive contradictorii și străine de natura cauzei, recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

O primă critică se referă la faptul că instanța de apel a reținut cu prioritate că, în cauză, a fost invocată răspunderea civilă delictuală, prin precizarea temeiului de drept al acțiunii.

Or, instanța de apel a omis să rețină faptul că prin cererea precizatoare a fost invocată și răspunderea civilă contractuală.

Cea de-a doua critică vizează motivarea contradictorie, în sensul că, la pagina 7 din hotărârea atacată s-a reținut că acordul de eșalonare "nu reprezintă o novație, ci o simplă înlesnire de plată acordată de debitor creditorului său, debitorul neoferind nimic în schimbul prorogării termenului de scadență la plată", apreciere făcută în contradicție cu aspectele reținute la pagina 6, respectiv că la data de 15 martie 2010 a fost încheiată convenția de eșalonare, iar la data de 31 mai 2010 a fost încheiat actul adițional nr. x la convenție, fiind recunoscut și confirmat un debit total de 466.327.778,09 RON.

Mai mult, instanța de apel a reținut că ratele eșalonării sunt purtătoare de dobândă.

O altă contradicție rezultă din faptul că, deși instanța a reținut că debitorul nu oferă nimic în schimbul prorogării termenului de scadență, ulterior reține că debitorul s-a obligat la plata "dobânzilor de eșalonare".

S-a mai susținut de către autoarea memoriului de recurs că motivarea deciziei recurate este contradictorie, instanța de apel reținând că darea în plată este o novație a obligației de plată a creanței stabilite în bani prin schimbarea de obiect.

Astfel, în baza raportului contractual născut din novație nu mai pot fi calculate penalitățile conform contractului de furnizare gaze naturale.

Contrarietatea se observă și asupra stabilirii datei încheierii actului de dare în plată, în sensul că la pagina 7 alin. (4) și (6) din decizie se reține că actul de dare în plată s-a încheiat la 31 ianuarie 2013, iar la alin. (11) că "acordul de dare în plată s-a concretizat prin protocolul încheiat la 15 martie 2010".

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că sesizarea acestor contradicții prezintă importanță asupra dezlegărilor eronate referitoare la penalități.

În opinia sa, convenția de eșalonare încheiată la 15 martie 2010 a fost reziliată la 12 iulie 2011 pentru neplata ratei scadente, iar actul de dare în plată a fost încheiat la data de 31 ianuarie 2013.

Instanța nu a motivat ce se întâmplă cu creanța în perioada 12 iulie 2011 – 31 ianuarie 2013, întrucât odată cu rezilierea convenției de eșalonare s-a reziliat și Actul adițional nr. x la convenție, act ce stabilea anumite derogări și scutiri ale debitorului de răspundere.

În opinia recurentei-reclamante, după rezilierea convenției de eșalonare, pentru perioada iulie 2011 – ianuarie 2013, datoria debitoarei este purtătoare de penalități, potrivit contractului de furnizare gaze naturale și nu de dobândă legală reglementată de normele de drept comun.

Confuzia instanței de apel și, implicit, contradicția, rezultă potrivit recurentei și din faptul că, pe de o parte, s-a reținut că a înțeles creditoarea să acorde efecte juridice unei denunțări a eșalonării la un interval de un an, pentru ca ulterior să se constate că aceeași creditoare a acordat efecte juridice unei rezilieri a convenției de eșalonare.

Deși instanța de apel nu a acordat penalități de întârziere calculate conform contractului de furnizare, a stabilit că rezilierea convenției de eșalonare are ca efect revenirea la scadența contractului primar, nu și activarea clauzei penale, ce ar fi condus implicit la calcularea penalităților aferente debitului contractual, conform art. 1322 C. civ.

Motivele străine de natura cauzei, invocate de către recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanța de apel a reținut că dobânzile legale se calculează până la data de 31.03.2011 și nu până la 31.01.2011. Această perioadă privind calculul dobânzii legale nu se regăsește nici în cererea formulată și nici în raportul de expertiză din dosar.

Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt următoarele:

Instanța de apel ar fi dat o interpretare eronată normelor de drept, respectiv prevederilor art. 1019-1021 C. civ., referitoare la condițiile rezilierii, acestea fiind completate de art. 6 din Convenția de eșalonare, precum și de dispozițiile art. 1492 C. civ. privind darea în plată și de art. 430 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că prima instanță a dat o interpretare corectă convențiilor, precum și reglementărilor legale incidente, reținând în mod corect că față de nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor de plată privind ratele eșalonate, convenția a fost reziliată pentru neplata debitului eșalonat, potrivit art. 6 din convenție.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a interpretat eronat normele ce reglementează rezilierea și actul de dare în plată, în cauză nefiind cazul stingerii în întregime a datoriei prin novație, în discuție rămânând plata accesoriilor.

Totodată, instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 1492 C. civ., stabilind că darea în plată este actul legal care a stat la baza modificării raportului contractual.

5.2. Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâta Electrocentrale Bucuresti S.A. prin administrator judiciar A..., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii în totalitate a pretențiilor reclamantei în ceea ce privește dobânda legală acordată în mod greșit de instanța de apel.

Printr-o primă critică a arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât prin acțiunea precizată reclamanta Societatea Nationala de Gaze Naturale Romgaz S.A. a solicitat cu titlu de dobânzi legale suma totală de 9.883.062,26 RON (compusă din 5.333,743,55 RON și 4.459.318,71 RON), iar instanța de apel a acordat suma de 40.511.915,91 RON, fără nicio motivare.

Decizia pronunțată de instanța de control judiciar devolutiv este criticabilă sub aspectul acordării dobânzii legale, întrucât nu a fost arătat motivul care a stat la baza acordării acestora și nici algoritmul de calcul.

A mai susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a avut în vedere voința părților exprimată în Actul adițional nr. x la convenția de eșalonare și faptul că nu se mai datorează dobânzi și penalități începând cu data de 1 martie 2011, intenția părților fiind, fără echivoc, în sensul renunțării la orice fel de accesorii.

Având în vedere că instanța de apel a reținut răspunderea civilă contractuală drept temei al acordării dobânzilor legale, acesteia îi revenea obligația să analizeze și să motiveze de ce nu s-a luat în considerare Actul adițional nr. x, hotărârea fiind lipsită de motivare sub acest aspect.

În continuare, recurenta-pârâtă a dezvoltat argumente referitoare la răspunderea civilă delictuală comparativ cu răspunderea civilă contractuală pentru calculul dobânzii legale.

În opinia recurentei-pârâte, din decizia recurată nu rezultă care-i sunt motivele imputate care să permită o reluare a calculului de accesorii, sub forma dobânzii legale, ulterior datei de 1 martie 2011.

Mai mult, data de 31.03.2013 reținută de instanța de apel ca dată până la care se calculează dobânda legală este eronată, întrucât actul de dare în plată a fost încheiat la 31.01.2013.

Se apreciază că inclusiv perioada pentru care s-au acordat dobânzi legale este eronată, având în vedere termenul de valabilitate a Actului adițional nr. x, respectiv 31.09.2011 și faptul că rezilierea convenției de eșalonare nu a intervenit la data de 12.07.2011, motivarea instanței de apel sub acest aspect fiind contradictorie.

Din istoricul documentelor încheiate de părți privind stingerea debitului și accesoriilor, rezultă fără dubiu că nu există vreo culpă a pârâtei în încheierea actului de dare în plată, fiind exclusă angajarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, reclamanta S.N.G.N. Romgaz S.A. nu mai avea posibilitatea solicitării de dobânzi convenționale sau legale fără să existe o convenție separată în acest sens.

Soluția instanței de apel de a acorda dobânda legală este contrară dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 13/2011, iar acest temei de drept indicat de reclamanta Romgaz a intrat în vigoare în data de 1.09.2011, astfel că nu poate retroactiva pentru ca reclamanta să solicite acordarea unor dobânzi de la data de 12.07.2011. Deși a constituit motiv de apel, instanța de control judiciar devolutiv a omis să îl analizeze.

A mai arătat recurenta-pârâtă că nu se poate calcula dobândă la dobândă în lipsă de stipulație expresă, cu referire la suma de 5.333.743,55 RON, reclamanta încălcând dispozițiile deciziei nr. XI din 24 octombrie 2015 a Înalte Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, omisă în analiza instanței de apel.

Concluzionând, recurenta-pârâtă Electrocentrale București S.A. a reiterat că după semnarea Actului adițional nr. x nu mai era în întârziere, voința părților fiind în sensul că "începând cu data de 1.03.2011, S.N.G.N. Romgaz S.A. nu va mai putea calcula și pretinde dobânzi și penalități în conformitate cu Convenția de eșalonare nr. 4045/14.05.2009".

În final, s-a susținut că instanța de apel nu a răspuns chestiunilor de drept expuse prin cererile și apărările părților.

Pârâtă Electrocentrale București S.A., prin administrator judiciar A.., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului reclamantei, în combaterea căruia au fost dezvoltate următoarele apărări:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât în realitate se invocă nemulțumiri de ordin general cu privire la considerentele hotărârii recurate, cu citări fragmentate, dar și eronate din conținutul hotărârii și cu formularea unei argumentații indirecte, fără a se aduce critici reale și pertinente la construcția logico-juridică prezentată de instanța de apel.

Totodată, a mai susținut pârâta că nu poate fi reținut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a fost invocată încălcarea prevederilor art. 1019-1021 din vechiul C. civ., art. 1492 din noul C. civ. și art. 430 din noul C. proc. civ., recurenta-reclamantă Romgaz nearătând concret în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin întâmpinare, reclamanta S.N.G.N. Romgaz S.A. a formulat concluzii de respingere ca inadmisibil a recursului pârâtei, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

Cu privire la inadmisibilitatea recursului s-a arătat că în mod greșit s-a solicitat de către recurenta-pârâtă schimbarea în parte a deciziei recurate, în cauză nefiind incidente prevederile art. 498 C. proc. civ., care să permită o rejudecare a fondului de către instanța de recurs.

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, fiind reluate aspectele de fond ale litigiului.

Ambele recurente au depus la dosar răspunsuri la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate pe calea întâmpinărilor.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 februarie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Atât recurenta-reclamantă Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz S.A., cât și recurenta-pârâtă Electrocentrale București S.A., prin administrator judiciar A.., au depus la dosar puncte de vedere asupra raportului întocmit în conformitate cu art. 493 C. proc. civ., prin care s-a arătat că inadmisibilitatea recursului reclamantei reprezintă o apărare de fond și că, în cauză, nu poate opera suspendarea de drept a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, întrucât sunt incidente prevederile art. 75 alin. (2) lit. a) din aceiași lege, prin care sunt prevăzute excepțiile de la suspendare.

Prin încheierea din 5 iunie 2018 instanța supremă, în temeiul dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a suspendat judecata recursurilor pendinte.

Prin încheierea din 19 septembrie 2023 a fost repusă cauza pe rol, fiind admise în principiu recursurile și acordat termen de judecată la 24 octombrie 2023, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând recursurile declarate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

În primul rând vor fi înlăturate apărările recurentei-pârâte în sensul rămânerii fără obiect a recursului reclamantei, întrucât potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiectul căii extraordinare de atac îl formează decizia pronunțată de instanța de apel.

Susținerile recurentei-pârâte în legătură cu stingerea creanțelor deduse judecății prin acțiunea reclamantei și imposibilitatea valorificării în procedura de drept comun după închiderea procedurii insolvenței privesc, în realitate, pierderea dreptului subiectiv primar, deci fondul cauzei și nu rămânerea fără obiect ori interesul atacării cu recurs a deciziei prin care acțiunea reclamantei a fost admisă doar în parte, în sensul unor excepții procesuale care să fie soluționate potrivit art. 248 C. proc. civ., cu prioritate.

În al doilea rând, astfel cum s-a reținut și în practicaua acestei decizii, vor fi înlăturate apărările recurentei-pârâte în legătură cu incidența art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, cu consecința încetării recursului reclamantei, având în vedere pronunțarea prin încheierile interlocutorii din procedura de filtru din 5 iunie 2018 și 19 septembrie 2023, nefiind admisibilă reiterarea acestei chestiuni.

Astfel, având în vedere că au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta intrată în procedura insolvenței, instanța supremă a apreciat necesară soluționarea unitară a căilor de atac și a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014. Ulterior închiderii procedurii insolvenței societății pârâte, s-a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecății, ambele recursuri fiind admise în principiu potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Or, încheierile sunt hotărâri ale instanței, astfel cum prevăd dispozițiile art. 424 alin. (5) coroborate cu art. 494 C. proc. civ., iar art. 235 din C. proc. civ. stabilește în mod expres că instanța este legată de încheierile interlocutorii, neputând reveni asupra excepțiilor procesuale, a incidentelor procedurale ori chestiunilor litigioase ce au primit dezlegare.

Revenind la cele două căi extraordinare de atac Înalta Curte constată că ambele recurente au invocat critici încadrate în motivul de casare reglementat prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și grupând argumentele recurentelor și structurându-le în funcție de problemele de drept deduse judecății, le va răspunde prin considerente comune, unde este cazul.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele susțin că hotărârea atacată cu recurs nu corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prin insuficiența motivării soluției pronunțate, precum și prin existența unor considerente contradictorii ori străine cauzei, critici care se vădesc fondate.

Înalta Curte reține că motivarea hotărârii presupune stabilirea de către instanță, în concret, într-un mod clar a situației de fapt, precum și încadrarea în prevederile generale și abstracte ale legii, scopul fiind explicitarea soluției adoptate.

Considerentele trebuie să conțină raționamentul judiciar care întemeiază soluția adoptată și constituie o garanție procesuală care permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând aceste principii teoretice la litigiul pendinte, precum și la criticile ambelor recurente, Înalta Curte reține că decizia pronunțată de instanța de apel nu se încadrează în exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ce privește cadrul judecății, prin acțiunea introductivă reclamanta i-a pretins pârâtei plata unor creanțe reprezentând penalități de întârziere calculate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare gaze naturale nr. 38/2003 pentru neplata prețului și plata dobânzilor legale, urmare a rezilierii Convenției de eșalonare nr. 4045 din 14 mai 2009, potrivit art. 1019 – 1021 din C. civ. de la 1864.

Prima instanță a reținut că prin Convenția de eșalonare părțile nu au realizat o novație față de contractul nr. x/2003 de vânzare a gazelor naturale, ci doar au stabilit modalitatea de efectuare a plăților.

De asemenea, s-a motivat prin sentință că reclamanta s-a prevalat de art. 6 din Convenția de eșalonare prin care părțile au instituit un pact comisoriu de grad III și care, prin notificarea nr. x din 10 iunie 2011, și-a produs efectele. Urmare a rezilierii, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei penalități și dobânzi legale aferente ratelor eșalonării.

Instanța de apel sesizată cu calea de atac a pârâtei a admis apelul, schimbând soluția în sensul obligării pârâtei la plata dobânzilor legale, fiind respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

În considerentele deciziei recurate, s-a reținut că părțile au convenit o dare în plată care a avut efectul unei novații a creanței prin schimbare de obiect, iar acceptarea dării în plată a avut semnificația revocării actului unilateral de denunțare a convenției de eșalonare.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu se mai pot pretinde penalități conform clauzei penale din contractul primar, dar neplata la scadență a debitului este supusă normelor de drept comun și este purtătoare de dobândă legală.

Înalta Curte, confirmând criticile recurentelor, constată că în cuprinsul hotărârii recurate instanța de apel nu a reușit să își expună într-o manieră clară și convingătoare argumentele avute în vedere la adoptarea soluției rezultate din analiza completă asupra raporturilor juridice obligaționale dintre părțile aflate în litigiu.

Totodată, se remarcă motivarea viciată de o lipsă vădită de coeziune a raționamentelor logico-juridice expuse.

Astfel, instanța de apel, în expunerea cauzei, motivează că aprobarea acordului de dare în plată de către Guvernul României a avut loc la 21 octombrie 2010, iar procedura încheierii acestui act a fost condiționată de îndeplinirea unor formalități prealabile, inclusiv în sensul obținerii unei decizii a Consiliului Concurenței (în data de 17 ianuarie 2013), contractul fiind încheiat abia la 31 ianuarie 2013.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că efectele juridice, în sensul înlocuirii obligațiilor vechi cu o obligație nouă atribuite dării în plată agreate de părți s-ar fi produs încă de la 15 martie 2010, înainte chiar de încheierea actelor adiționale la Convenția de eșalonare, lipsind retroactiv de efecte contractul de furnizare gaze naturale pe perioada octombrie 2008 – martie 2009.

Totodată, acceptarea dării în plată de către creditoare la 15 martie 2010 nu justifică logic nici cum putea avea semnificația revocării actului unilateral de denunțare a Convenției de eșalonare intervenite ulterior, în iunie 2011.

De asemenea, în analiza rezilierii Convenției de eșalonare, instanța de apel, în deplin acord cu constatările primei instanțe, reține prin considerente că prin art. 6 din Convenția de eșalonare părțile au prevăzut rezilierea prin simpla notificare în cazul neexecutării obligației de plată în termen de 30 zile de la scadență și că reclamanta a notificat pârâtei intervenirea rezilierii începând din 12 iulie 2011.

Cu toate acestea, instanța de apel, în analiza în drept a cauzei, fără a indica temeiul de drept, nu se mai referă la reziliere, ci la denunțarea convenției, confuzie criticată de ambele recurente.

Teoretic pot fi aplicabile dispozițiile art. 977 din C. civ. de la 1864, potrivit cu care interpretarea contractului se face după intenția comună a părților contractante iar nu după sensul literal al termenilor, însă instanța de apel nu a recurs la regulile de interpretare a contractului, iar o asemenea ipoteză a unei clauze susceptibile de sensuri diferite față de termenii utilizați nu a fost susținută prin apelul pârâtei.

Cum motivarea legală a hotărârii reprezintă un element prevăzut sub sancțiunea nulității, instanța are obligația de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, care trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților.

Sunt, de altfel, fondate și criticile încadrate de Înalta Curte în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul nerespectării dispozițiilor art. 477 și art. 478 din C. proc. civ. privind limitele judecății în apel determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și de ceea ce s-a apelat.

Deosebirea de natură juridică a rezilierii unilaterale față de denunțare prezintă importanță pentru aplicarea eficientă a prevederilor contractuale prin raportare la conținutul legii civile și la voința părților.

Astfel, rezilierea unilaterală prin transmiterea declarației de reziliere intervine ca efect al încălcării principiului executării integrale, exacte și la timp a obligației.

Instanțele de fond au avut de verificat dacă pactul comisoriu instituit prin art. 6 din Convenție a operat în limitele legii și ale voinței părților, premisa valabilă a intervenirii acestei sancțiuni contractuale conferind dreptul la daune-interese valorificat prin acțiune.

Pârâta nu a contestat calificarea clauzei de reziliere, iar denunțarea Convenției de eșalonare nu a fost afirmată de niciuna din părțile în litigiu, referirile instanței de apel din considerente fiind formulate de altfel, cu încălcarea art. 13 și art. 14 din C. proc. civ. privind dreptul de apărare și principiul contradictorialității.

Totodată, Înalta Curte reține că obligativitatea motivării corespunzătoare a hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil care nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate în mod real.

Astfel, sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte că motivele invocate prin cererea sa de apel referitoare la temeiul de drept al dobânzii legale și aplicarea greșită, retroactivă a O.G. nr. 13/2011, precum și la incidența deciziei de interpretare nr. XI/2005 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite nu își găsesc dezlegarea prin considerentele deciziei recurate.

De altfel, în soluționarea cererii reclamantei privind plata dobânzii legale, (singurul capăt de cerere admis) instanța de apel face trimitere generică la normele de drept comun fără a fi indicate nici temeiul de drept și nici algoritmul de calcul avut în vedere la stabilirea cuantumului pretențiilor admise, motivarea lacunară și nesistematizată nepermițând verificarea incidenței unor eventuale cauze de stingere a obligației de plată.

De asemenea, sunt întemeiate și criticile recurentei-reclamante în sensul că în schimbarea soluției privind plata dobânzilor, instanța de apel nu motivează de ce a ales drept reper data de 31 martie 2013. Aceasta apare ca străină cauzei, din moment ce nu a fost susținută prin cererea formulată, potrivit principiului disponibilității, în delimitarea accesoriilor pretinse pârâtei și, de altfel, nu corespunde nici raționamentului logico-juridic expus, întemeiat pe efectele încheierii dării în plată, din moment ce această convenție este încheiată anterior, la 31 ianuarie 2013.

Recurenta-reclamantă susține și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greșită a regulilor de drept material, în sensul că instanța de apel a ignorat caracterul punctual al dării în plată și conținutul voinței părților în legătură cu plata accesoriilor deduse judecății, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reține că raporturile dintre părți și forța obligatorie a contractului implică regula conformității executării. Răspunderea contractuală este urmarea obligației generale de a răspunde pentru prejudicierea partenerului contractual, urmare a neexecutării contractuale.

Prima instanță s-a întemeiat atât pe art. 4.5 din contractul-cadru de dare în plată în care părțile au stipulat că, modalitatea de stingere va fi discutată și convenită separat de părți, nefăcând obiectul prezentei convenții", din care rezulta obiectivul negocierilor viitoare, nefiind, deci, negată premisa exigibilității accesoriilor, cât și pe Capitolul VI alin. (3) din contractul de dare în plată prin care se stipulează că "la data transferului actului se consideră soluționate orice dispute/litigii cu privire la datoriile debitorului care se sting prin dare în plată, dar nu se aplică în cazul accesoriilor prevăzute la clauza art. 4.5 din convenția-cadru".

Or, aceste clauze au fost ignorate, analiza instanței de apel asupra drepturilor și obligațiilor părților fiind lacunară, în consecință neputându-se decela corespunzător nici cauza răspunderii, în lipsa stabilirii datoriei de care s-a liberat debitoarea, potrivit convenției.

Pentru considerentele ce preced, în aplicarea art. 497 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu este utilă cercetarea celorlalte motive de recurs, Înalta Curte va admite recursurile, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, curtea de apel va analiza apelul pârâtei în limitele criticilor formulate și ținând seama de dezlegările date prin prezenta decizie, potrivit art. 501 C. proc. civ.

Având în vedere rejudecarea apelului după închiderea procedurii insolvenței, în cadrul controlului judiciar efectuat pe baza circumstanțelor cauzei și cu aplicarea regulilor de drept incidente, instanța de apel urmează să analizeze și efectele măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești pronunțate în procedura insolvenței asupra raporturilor juridice dintre părțile în litigiu, urmând să dea calificarea corespunzătoare susținerilor și apărărilor societății pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz S.A. și de pârâta Electrocentrale București S.A., împotriva deciziei civile nr. 1176/A din 26 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 16 ianuarie 2024.