ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 238/2024

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 6 ianuarie 2022, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.: constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar prevăzută la art. 8.1. din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia, și pe cale de consecință, repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâtei la: recalcularea și încasarea ratelor lunare conform graficului de rambursare, prin raportare la cursul B.N.R. din data de 21.07.2008, respectiv 2,18 RON; restituirea sumelor încasate cu titlu suplimentar ca urmare a recalculării cuantumului ratelor lunare prin raportare la cursul valutar de la momentul încheierii contractului (de 2,18 RON), pentru perioada cuprinsă între 21.07.2008 și data obținerii unei soluții definitive în prezenta cauză, precum și dobânda legală aferentă acestor sume; constatarea nulității absolute a clauzei privind comisioanele contractuale prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la: restituirea sumei de 1.762,89 CHF achitată cu titlu de comision de administrare a creditului la care se adaugă dobânzile legale calculate de la data încasării comisionului de administrare (21.07.2008) și până la data restituirii efective; constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, desființarea clauzei și constatarea ca abuzivă și nedatorată a dobânzii care exceda nivelului dobânzii avut în vedere de părțile contractante la momentul încheierii contractului de credit, adică de 4,5% pe an și, pe cale de consecință: obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus cu titlul de dobândă, peste nivelul de 4,5% pe an, aferente contractului de credit bancar nr. x/21.07.2008, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării lor și până la data restituirii efective și integrale a acestora; obligarea pârâtei, în temeiul art. 451 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

În subsidiar, reclamanții au solicitat: adaptarea clauzei de risc valutar prevăzută de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul încheierii contractului, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin aplicarea cursului leu - CHF din 21.07.2008; adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul intervenirii riscului supraadăugat, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin aplicarea cursului leu - CHF din decembrie 2014; adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin raportare la media aritmetică dintre cursul valutar din ziua încheierii contractului și cel din ziua introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 135 din 6 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Suceava – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, s-au respins excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, netimbrării și prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate. S-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - prin reprezentant legal. S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. a) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/21.07.2008. A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debitului (constând în comision de administrare), calculată de la data plății sumelor de către reclamanți și până la data achitării efective a debitului de către pârâtă. S-a luat act de renunțarea reclamanților la capătul 3 al cererii de chemare în judecată (privind constatarea nulității absolute a clauzei abuzive prevăzute la art. 6 din contractul de credit nr. x/21.07.2008). S-a respins restul pretențiilor, ca nefondat. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Prin decizia nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă a fost respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. (prin schimbarea denumirii din E. S.A. BUCUREȘTI, societate absorbantă a C.) împotriva sentinței nr. 135 din 6 iulie 2022, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

A fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea subsidiară formulată de reclamanți, s-a dispus adaptarea pentru viitor a contractului de credit nr. x din 21.07.2008 încheiat între reclamanți și C. S.A., în sensul că sumele datorate de reclamanți se vor calcula la cursul de schimb RON-CHF din decembrie 2014, respectiv 3,7273 RON; a fost menținut restul dispozițiilor din sentința atacată care nu sunt contrare deciziei.

A fost obligată apelanta-pârâtă D. S.A. la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, reclamanții arată că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 1.578 alin. (1) din vechiul C. civ., precum și a teoriei impreviziunii.

Referitor la caracterul abuziv al prevederilor contractuale, recurenții-reclamanți arată că, în materia protecției drepturilor consumatorilor, pe plan național a fost transpusă Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, prin Legea nr. 193/2000.

Raportându-se la prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, recurenții-reclamanți arată că le-a fost acordat împrumutul în calitate de persoane fizice, în vederea dobândirii unor imobile ce urmau a fi folosite în scop de locuință, iar nu pentru desfășurarea unei activități economice.

Recurenții-reclamanți invocă și art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, arătând că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

De asemenea, potrivit recurenților-reclamanți, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 4 alin. (6) cu cele ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora orice clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă prin ea însăși sau împreună cu alte clauze contractuale, ce creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, rezultă condițiile a căror îndeplinire cumulativă este necesară pentru declararea unei clauze ca abuzivă:

clauza să nu fie exceptată de la controlul caracterului abuziv conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000; stabilirea clauzei să fi fost făcută în lipsa unei negocieri directe între părți (criteriul transparenței și inteligibilității); existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Recurenții-reclamanți susțin că, în speță, toate clauzele care reglementează cuantumul și mecanismul de determinare al dobânzii și comisioanelor contestate îndeplinesc aceste condiții.

Pentru a îndeplini criteriul transparenței și inteligibilității se impune, potrivit recurenților-reclamanți, ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară și neechivocă, iar pentru înțelegerea acesteia să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.

În evaluarea caracterului clar și inteligibil al unei clauze contractuale se are în vedere un criteriu obiectiv, prin raportare la tipul consumatorului cu educație și grad de cunoaștere mediu, întrucât se impune ca orice consumator să aibă posibilitatea de a-și forma un punct de vedere corect cu privire la existența și conținutul unei clauze.

Recurenții-reclamanți fac trimitere și la prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit supus analizei, care obligă profesionistul să informeze, în mod complet, corect și precis consumatorii asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

Mai arată recurenții-reclamanți că cerința privind transparența clauzelor contractuale, astfel cum rezultă aceasta din articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/EE, a fost analizată inclusiv de Curtea Europeană de Justiție, care s-a pronunțat și cu privire la obligația de informare a consumatorului, în cauza C-609/19 și în cauzele conexate C-776/19 - C-782/19.

De asemenea, în ceea ce privește cerința existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, recurenții-reclamanți arată că echilibrul contractual nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câștigurilor și pierderilor fiecăreia dintre părțile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat acest echilibru, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenta acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

În prezenta cauză, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților este semnificativ, în condițiile în care riscul aprecierii monedei a fost plasat în întregime în sarcina și, deci, în defavoarea acestora.

Referitor la caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, recurenții-reclamanți susțin că niciuna din clauzele contractuale nu a fost negociată de părțile în litigiu, în condițiile în care contractul de credit a avut un conținut preformulat, practic aceștia aderând la condițiile contractuale impuse de bancă, fără nicio posibilitate de a influența/modifica conținutul clauzelor contractuale.

De altfel, recurenții-reclamanți arată că pârâtei îi revenea obligația de a proba negocierea clauzelor contestate, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar - art. 8.1 din contractul de credit, recurenții-reclamanți arată că, potrivit acesteia: "orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul".

În susținerea ideii unei poziții privilegiate a băncii, dar și a caracterului aleatoriu al contractului de credit, recurenții-reclamanți fac trimitere la art. 9.1 și la art. 14 din contract.

De asemenea, recurenții-reclamanți arată că, analizând prevederile art. 9 prin raportare la clauza de risc valutar reglementată de art. 8, rezultă că, în temeiul art. 9, împrumutatul se obligă să suporte eventualele diferențe de schimb valutar în situația în care banca preia din contul de RON a împrumutatului sumele disponibile și cumpără valuta necesară achitării ratelor de credit la cursul valutar practicat de către bancă, iar împrumutatul este de acord să suporte eventualele diferențe de curs valutar între cursul valutar practicat de către banca creditoare și alte bănci.

În schimb, așa cum rezultă din modul de formulare a art. 8.1, clauza de risc valutar prevede că orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul, în condițiile în care reprezentanții băncii au subliniat în mod repetat stabilitatea cursului de schimb și lipsa riscului de a fi supuși unor fluctuații de curs valutar.

Or, potrivit recurenților-reclamanți, clauza de risc valutar produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în condițiile în care menține în privința acestora condiții extrem de oneroase în condițiile fluctuațiilor semnificative a cursului de schimb EUR/CHF, neprevăzut și neadus la cunoștința lor la momentul încheierii contractului.

În opinia recurenților-reclamanți, relevante pentru a aprecia asupra caracterului abuziv al clauzei de risc valutar sunt și cele reținute de Comitetul European pentru risc sistemic în recomandarea sa CERS/2011/1 din 21 septembrie 2011 privind acordarea de împrumuturi în monedă străină.

Recurenții-reclamanți apreciază că intimata-pârâtă a acționat în mod neloial, procedând la o informare deficitară și chiar înșelătoare a consumatorului care, în lipsa unor cunoștințe de specialitate, nu ar fi putut niciodată aprecia o posibilă apreciere majoră a monedei de acordare a creditului în raport cu moneda națională.

Recurenții-reclamanți susțin că nu și-au asumat în mod expres printr-o clauză contractuală intervenirea unui risc financiar precum cel al aprecierii monedei "extrem de sigure" ulterior încheierii contractului, iar clauza examinată din contractul de credit nu cuprinde nici o trimitere la dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar, aspect ce dovedește faptul că nu și-au asumat riscul valutar.

Referitor la efectele caracterului abuziv al clauzelor analizate, recurenții-reclamanți arată că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar art. 6 din aceeași lege prevede următoarele: "clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Nici Directiva 93/13/CEE, nici Legea nr. 193/2000 nu prevăd în mod expres sancțiunea de drept aplicabilă unei clauze abuzive, însă ambele prevăd că respectiva clauză "nu creează obligații", respectiv "nu produce efecte" față de consumator, prin urmare, stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de rea credință, care trebuie să fie calificată drept cauză ilicită, sancționată cu nulitatea absolută.

Mai susțin recurenții-reclamanți că efectele nulității clauzelor analizate constau în repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului și restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzelor nule, iar cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, o astfel de constatare duce indirect, ca efect al nulității, la o înghețare a cursului valutar RON - CHF prin raportare la valoarea în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, dar și la restituirea excedentului plătit cu titlu de către codebitori ca urmare a recalculării ratelor în funcție de evoluția cursului de schimb.

Recurenții-reclamanți arată că, urmare a constatării perceperii abuzive a comisioanelor prevăzute de art. 5 din contractul de credit, repunerea părților în situația anterioară presupune restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare de către codebitori la momentul primei utilizări a creditului.

În ceea ce privește adaptarea clauzei de risc valutar ca efect al impreviziunii, în raport de legea aplicabilă contractului de credit, recurenții-reclamanți arată că impreviziunea în contractul de credit are în vedere o clauză în curs de executare care, ca urmare a unei modificări substanțiale economice sau sociale, este atinsă chiar în substanța așteptărilor legitime ale părților sub ansamblul unor obligații ce devin excesiv de oneroase în raport cu momentul încheierii contractului - diferența de esență între un risc legitim, o creștere a caracterului oneros al unei obligații și intervenția unui risc supraadăugat, a unui caracter excesiv de oneros al unei obligații ce lipsește de orice echilibru economic contractul de credit precum creșterea cu peste 250%, absolut neașteptată, a cursului de schimb RON-CHF.

Potrivit recurenților-reclamanți, contractul de credit a fost încheiat în anul 2008, astfel încât conform regulilor de aplicare a legii civile în timp, tempus regit actum, acesta rămâne supus prevederilor C. civ. de la 1864, inclusiv cu privire la îndeplinirea condițiilor impreviziunii.

Deși în reglementarea anterioară instituția impreviziunii nu beneficia de o reglementare expresă la nivelul C. civ. de la 1864, aceasta a fost consacrată ca urmare a practicii judiciare și a doctrinei, fiind fundamentată pe prevederile art. 970 C. civ.

Recurenții-reclamanți arată că, așa cum a fost reținut pe cale jurisprudențială, ca urmare a aplicării prevederilor anterior menționate, impreviziunea reprezintă o excepție de la efectul obligatoriu al contractelor și presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, respectiv: schimbarea excepțională a împrejurărilor față de momentul încheierii contractului, situația excepțională și imprevizibilă să fie ulterioară încheierii contractului, schimbările cu caracter excepțional să afecteze echilibrul contractual și riscul determinat de situația imprevizibilă să nu fie circumscris riscurilor contractului.

Recurenții-reclamanți apreciază că relevante în ceea ce privește aprecierea condițiilor impreviziunii sunt și considerentele Curții Constituționale din decizia nr. 731/2019.

Concret, recurenții-reclamanți arată că, ulterior încheierii contractului de credit (21.07.2008) și până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, a avut loc o creștere ruinătoare de aproape două ori a valorii CHF raportată la valoarea monedei naționale, mai exact o creștere cu peste 100% a valorii CHF față de anul 2008, ceea ce se traduce într-un risc supraadăugat, care este excesiv de suportat pentru codebitori.

Potrivit recurenților-reclamanți, consecințele acestui eveniment major nu au putut fi prevăzute inclusiv de persoane cu o pregătire de specialitate, analizele financiare fiind inutile pentru anticiparea unui astfel de eveniment, prin urmare, nu se poate considera că o persoană cu pregătire medie și fără studii de specialitate privind piețele financiare ar fi putut anticipa în anul 2008 apariția unui astfel de eveniment major economic și, prin urmare, să își fi asumat un asemenea risc valutar.

În ceea ce privește echilibrul contractual, recurenții-reclamanți susțin că majorarea cursului de schimb valutar a dus la onerozitatea excesivă a obligației debitorului, la data acordării creditului valoarea în RON a sumei împrumutate, respectiv 176.289 CHF, era de 384.310,02 RON, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată, valoarea era de 837.372,75 RON.

Pentru a aprecia asupra existenței riscului supradăugat ca urmare a modificărilor cursului de schimb valutar și calificarea acestuia ca un eveniment major, deci ca o situație de impreviziune, relevante sunt, în opinia recurenților-reclamanți, și modificările recente introduse de Legea nr. 52/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, dar și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 433/2021.

Mai susțin recurenții-reclamanți că unul dintre efectele impreviziunii este adaptarea contractului prin ajustarea unor prestații sau modalități de executare, astfel încât să poată fi restabilită proporția rezonabilă între drepturile și obligațiile părților. Adaptarea contractului afectat de impreviziune (inclusiv cea generată de fluctuațiile monetare majore) trebuie să urmărească, în primul rând, înlăturarea riscului valutar la care este expus consumatorul care contractează un credit în monedă străină, și, subsecvent, ajustarea obligației debitorului, pentru înlăturarea onerozității excesive.

Prin urmare, în opinia recurenților-reclamanți, soluția în prezenta cauză o reprezintă conversia creditului acordat, modalitate prin care este protejată atât valoarea economică a debitului principal și este astfel evitată transferarea totală a riscului în sarcina codebitorilor.

Recurenții-reclamanți apreciază că pentru restabilirea echilibrului contractual și recâștigarea utilității sociale a contractului, urmează a acorda întâietate conversiei istorice, respectiv prin stabilirea cursului valutar valabil la data încheierii contractului (2,18 RON), a aprecia în sens contrar presupunând a stabili în sarcina codebitorilor o sarcină excesivă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta arată, în susținerea recursului declarat, că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a normelor referitoare la teoria impreviziunii, respectiv ale art. 969 și art. 970 C. civ. de la 1864.

Cu privire la comisionul de administrare a creditului, prevăzut la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit nr. x/21.07.2008, recurenta-pârâtă susține că decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că dispoziția contractuală referitoare la comisionul de administrare a creditului este exprimată într-un limbaj clar și ușor de înțeles, reclamanții având posibilitatea reală de a cunoaște care sunt efectele financiare pe care aplicarea clauzei le va produce asupra propriului patrimoniu.

Astfel, valoarea comisionului de administrare este determinată prin raportare la valoarea creditului și este ușor de stabilit - 1% din credit, respectiv suma de 1.762,89 CHF.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că, în cauza dedusă judecății, nu poate fi reținută lipsa negocierii, deoarece, pe de o parte, intimații au fost informați în prealabil cu privire la toate costurile creditului, inclusiv cu privire la comisioanele percepute de bancă și, pe de altă parte, prevederile contractuale nu sunt de natură să afecteze interesele intimaților, deoarece respectivele clauze contractuale au fost însușite de către aceștia prin semnarea contractului, aspect care confirmă faptul că aceștia au înțeles prevederile contractuale, au fost de acord cu acestea și nu au solicitat băncii informații suplimentare și/sau modificarea clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, anterior semnării contractului de credit.

Mai susține recurenta-pârâtă că nu percepe niciun comision lunar, comisionul de administrare credit fiind perceput la acordarea creditului (restul comisioanelor prevăzute inițial fiind eliminate prin actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010), astfel încât, conform graficului de rambursare, rata lunară este compusă doar din principal și dobânda aferentă, fără plata vreunui comision lunar.

Conform clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. a), comisionul de administrare credit a fost achitat la momentul utilizării creditului, la data de 21.07.2008, fiind reținut din credit și nu achitat din sursele proprii ale intimaților.

Recurenta-pârâtă precizează că există contraprestația băncii în schimbul încasării comisionului de administrare credit, care a fost perceput în legătură cu monitorizarea/înregistrarea/administrarea operațiunilor de rambursare a creditului acordat împrumutatului, iar aceste operațiuni au fost autorizate de intimați prin clauzele prevăzute la art. 9 alin. (1) din contract.

Mai susține recurenta-pârâtă că acest comision nu se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece nu reprezintă un element esențial al prestației asumate de consumator, respectiv restituirea împrumutului.

Prin urmare, clauzele care reglementează comisionul de administrare trebuie examinate prin raportare la condițiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, acest comision fiind perceput de bancă ca un cost administrativ al serviciului de monitorizare a utilizării/rambursării creditului.

În raport de criteriile menționate în hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-143/13 și statuările C.J.U.E. din hotărârea pronunțată în cauza C-453/10, recurenta-pârâtă solicită a se observa faptul că prestarea efectivă a activității de monitorizare și de efectuare de operațiuni administrative de către bancă, în scopul urmăririi rambursării de către intimați a creditului acordat, nu poate fi pusă la îndoială, din moment ce contractul analizat în cauză se derulează pe o perioadă de 420 de luni, iar rambursarea sumei împrumutate se face în rate lunare.

Din cuprinsul clauzei de la art. 5.1 lit. a) din contract, rezulta cu claritate atât cuantumul comisionului de administrare, cât și condițiile în care este perceput de bancă, astfel încât intimații au avut posibilitatea să prefigureze consecințele economice ale clauzei în discuție.

În susținerea aceleiași critici, recurenta-pârâtă arată că dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților, avut în vedere de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nu se referă la caracterul disproporționat, din punct de vedere valoric, al prestațiilor părților, ci la dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile asumate la încheierea contractului, iar în prezenta cauză nu poate fi identificat un astfel de dezechilibru, în defavoarea intimaților, cauzat prin aplicarea clauzei de la art. 5.1 lit. a).

Prin urmare, recurenta-pârâtă afirmă că nu se poate susține că aplicarea clauzei referitoare la comisionul de administrare ar fi fost făcută cu încălcarea principiului bunei-credințe și, totodată, nu rezultă că, în cauză, aplicarea acestei clauze ar fi produs, în defavoarea intimaților, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Recurenta-pârâtă critică și soluția instanței de apel cu privire la adaptarea pentru viitor a contractului de credit, în sensul achitării ratelor la cursul de schimb de 3,7273 RON/CHF stabilit de instanță, aceasta fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la incidența impreviziunii, respectiv ale art. 969 și art. 970 C. civ. de la 1864 și nu corespunde soluțiilor sugerate de instanța de control constituțional prin decizia CCR nr. 62/2017.

Raportat la considerentele deciziei recurate (și la motivele invocate de intimați), recurenta-pârâtă deduce faptul că șocul valutar avut în vedere de instanța de apel este cel produs pe piața valutară internă la data de 15.01.2015.

Mai susține recurenta-pârâtă că, prin decizia nr. 62/2017, Curtea Constituțională a arătat că instanțele de judecată, făcând aplicarea principiului nominalismului și a teoriei impreviziunii, au posibilitatea de a dispune adaptarea contractelor analizate, în cazul în care se constată îndeplinite condițiile cumulative ale impreviziunii, sens în care "adaptarea la noile condiții se poate efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda națională la un curs de schimb pe care instanța îl poate stabili în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în scopul reechilibrării obligațiilor, curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei".

Din considerentele deciziei recurate, rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că instanța de apel a înțeles să dispună adaptarea contractului de credit prin raportare la cursul de schimb de la data producerii evenimentului imprevizibil, identificat de instanța ca fiind șocul valutar produs la efect al deciziei Băncii Naționale a Elveției.

Raportat la împrejurarea că șocul valutar, la care se referă atât instanța, cât și reclamanții, s-a produs la data de 15.01.2015, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare atât a normelor legale referitoare la impreviziune, cât și a deciziei CCR nr. 62/2017, astfel încât adaptarea contractului, prin încasarea ratelor la cursul de schimb din data de 31.12.2014, apare ca netemeinică și nelegală în raport cu soluția sugerată de decizia CCR nr. 62/2017.

Față de aceste aspecte de fapt, recurenta-pârâtă susține că, din decizia recurată, nu rezultă care sunt motivele pentru care instanța de apel a înțeles să admită cererea intimaților și a decis ca adaptarea contractului să fie făcută prin raportare la cursul de schimb leu-CHF din data de 31.12.2014, în condițiile în care evenimentul imprevizibil s-a produs la data de 15.01.2015.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 969 și art. 970 C. civ. de la 1864 și ale art. 1.271 din noul C. civ.

Raportat la data încheierii contractului de credit, recurenta-pârâtă arată că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 969 și art. 970 din vechiul C. civ.

Recurenta-pârâtă susține, contrar celor reținute de instanța de apel, că cererea subsidiară a intimaților, de adaptare a contractului de credit, prin aplicarea în cauză a teoriei impreviziunii, nu poate fi primită, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru aplicarea impreviziunii.

Potrivit recurentei-pârâte, pentru aplicarea teoriei impreviziunii, trebuie verificate și îndeplinite cumulativ următoarele condiții: intervenirea unei situații sau circumstanțe externe, independente de voința părților; situația nouă intervenită și efectele acesteia să fie imprevizibile; situația imprevizibilă să genereze o schimbare a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul; momentul la care se produce evenimentul imprevizibil trebuie să se situeze în timp ulterior încheierii contractului; elementul imprevizibil trebuie să conducă la un dezechilibru contractual constând în onerozitatea excesivă a obligației debitorului; onerozitatea excesivă a obligației debitorului trebuie să profite creditorului; riscul să nu se încadreze în categoria riscurilor contractului ce sunt asumate de debitor, fiind necesar ca intervenirea riscului să depășească limitele capacității de prevedere a părților.

În cauză, astfel cum susține recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită condiția ca noua situație intervenită în executarea contractului să fie imprevizibilă, aprecierea sau deprecierea cursului valutar al unei monede nefiind un eveniment imprevizibil.

Recurenta-pârâtă arată că orice contract de credit în valută este supus riscului valutar, care este o trăsătură naturală a unui contract de credit, element anticipat de ambele părți contractante, fiind calificat ca atare și prin decizia CCR nr. 623/25.10.2016 și prin decizia nr. 62/07.02.2017.

Potrivit recurentei-pârâte, fluctuațiile cursurilor valutare, nu numai că nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice și previzibile.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că nu este îndeplinită nici condiția ca situația imprevizibilă să genereze o schimbare a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, în cuprinsul deciziei CCR nr. 62/2017, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 arătându-se că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia".

Riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, întrucât împrumutatul consumă suma de bani acordată și trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, această obligație regăsindu-se în prevederea contractuală cuprinsă la art. 8.1 din contractul de credit.

De asemenea, Curtea Constituțională a României în decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 și 98) și în decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46) a statuat că în fapt orice contract de credit în valută "presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului".

Mai susține recurenta-pârâtă că intimații nu au făcut dovada că sumele pe care trebuie să le achite în baza contractului de credit au devenit superioare celor cu privire la care s-a convenit încheierea contractului, ca urmare a intervenirii evenimentului neprevăzut și străin de culpa părților contractante.

În cauză, astfel cum susține recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită condiția ca intervenirea situației externe să fie independentă de voința părților.

Faptul ca hipervalorizarea CHF nu a putut fi previzionată de reclamanți nu face această împrejurare un eveniment imprevizibil, ci doar relevă un efect, o caracteristică a riscului valutar, care este o trăsătură naturală a contractului de credit.

În opinia recurentei-pârâte, nu este îndeplinită nici condiția ca elementul imprevizibil să conducă la un dezechilibru contractual constând în onerozitatea excesivă a obligației debitorului.

Întrucât obiectul contractului de credit îl formează bunuri fungibile și consumptibile potrivit naturii lor, împrumutatul devine proprietar și suportă riscurile conform art. 1577 din C. civ. de la 1864, iar principala obligație a împrumutatului este obligația de a restitui la scadență același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate, potrivit art. 1584 din C. civ., indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că dispozițiile art. 969 C. civ. îi obligă pe împrumutați să acționeze cu bună-credință și să restituie exact cât au primit, respectiv suma de 176.289 CHF.

Potrivit recurentei-pârâte, nu este îndeplinită nici condiția ca onerozitatea excesivă a obligației debitorului să profite băncii, întrucât în cauză nu există o diferență între suma împrumutată de bancă și suma ce trebuie restituită de reclamanți, iar banca nu beneficiază de creșterea cursului francului elvețian în raport cu moneda națională față de momentul contractării creditului.

Mai susține recurenta-pârâtă că intimații și-au asumat producerea riscului supraadăugat, atunci când și-au asumat contractual să restituie împrumutul în moneda creditului, în raport cu dispozițiile art. 1.2 și 8.1 din contractul de credit.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că nici o prevedere legală nu permite instanței de judecată să intervină în contractul încheiat între părți prin modificarea unei clauze contractuale în sensul dorit de una dintre acestea, în contra voinței celeilalte, întrucât astfel s-ar aduce atingere principiului libertății contractuale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat.

Reclamanții au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, s-a fixat termen de judecată la 7 februarie 2024, pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând memoriul de recurs și având în vedere dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție va examina cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din același cod, excepția inadmisibilității recursurilor, invocată de instanță din oficiu:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și acesta presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât acele căi de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ. la art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar în conformitate cu art. 27 din același cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speță, reclamanții au învestit Tribunalul Suceava la data de 6 ianuarie 2022, cu o cererea de chemare în judecată, prin care au solicitat: constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar prevăzute la art. 8.1. din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia, și pe cale de consecință, repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâtei la: recalcularea și încasarea ratelor lunare conform graficului de rambursare, prin raportare la cursul B.N.R. din data de 21.07.2008, respectiv 2,18 RON; restituirea sumelor încasate cu titlu suplimentar ca urmare a recalculării cuantumului ratelor lunare prin raportare la cursul valutar de la momentul încheierii contractului (de 2,18 RON), pentru perioada cuprinsă între 21.07.2008 și data obținerii unei soluții definitive în prezenta cauză, precum și dobânda legală aferentă acestor sume; constatarea nulității absolute a clauzei privind comisioanele contractuale prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la: restituirea sumei de 1.762,89 CHF achitată cu titlu de comision de administrare a creditului la care se adaugă dobânzile legale calculate de la data încasării comisionului de administrare (21.07.2008) și până la data restituirii efective; constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, desființarea clauzei și constatarea ca abuzivă și nedatorată a dobânzii care exceda nivelului dobânzii avut în vedere de părțile contractante la momentul încheierii contractului de credit, adică de 4,5% pe an și, pe cale de consecință: obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate, în plus, cu titlul de dobândă, peste nivelul de 4,5% pe an, aferente contractului de credit bancar nr. x/21.07.2008, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării lor și până la data restituirii efective și integrale a acestora; obligarea pârâtei, în temeiul art. 451 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

În subsidiar, reclamanții au solicitat: adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008 de la momentul încheierii contractului, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin aplicarea cursului leu - CHF din 21.07.2008; adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul intervenirii riscului supraadăugat, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin aplicarea cursului leu - CHF din decembrie 2014; adaptarea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/21.07.2008, de la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată, ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare calculate prin raportare la media aritmetică dintre cursul valutar din ziua încheierii contractului și cel din ziua introducerii cererii de chemare în judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale art. 970 C. civ. de la 1864.

Se impune a se arăta că, astfel cum au susținut chiar reclamanții, cererea de chemare în judecată este o acțiune în protecția drepturilor consumatorilor, fiind incidente regulile în această materie, atât cu privire la competență, cât și în ceea ce privește scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Înalta Curte reține că litigiul dedus judecății este un litigiu în materia protecției dreptului consumatorului, fiind întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, și, deși se invocă teoria impreviziunii din perspectiva C. civ. din 1864, reclamanții fac trimitere la condițiile prezumției absolute de impreviziune prevăzute de Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 52/2020, pe care le consideră relevante din perspectiva evenimentului major reprezentat de modificările cursului de schimb valutar.

De altfel, se impune a se arăta și că analiza în cauză s-a realizat în raport de Legea nr. 193/2000, iar instanța de apel a avut ca reper orientativ Legea nr. 77/2016, în raport de care a reținut, în speță, intervenirea impreviziunii.

Așa fiind, Înalta Curte constată că acțiunea ce face obiectul litigiului pendinte a fost introdusă de reclamanți în considerarea calității lor de consumatori și că, indiferent de temeiul de drept invocat de reclamanți cu privire la capătul subsidiar de cerere (art. 970 din C. civ. din 1864), în cauză trebuie să se țină cont de faptul că aspectele deduse judecății au survenit în contextul unui raport juridic reglementat de legislația privind protecția consumatorului.

Având în vedere aceste considerente, instanța supremă reține că recursul are ca obiect decizia nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă într-un litigiu în materia protecției consumatorilor.

Întrucât procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, respectiv, la 6 ianuarie 2022, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.".

Totodată, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și completările ulterioare, "Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 01 ianuarie 2019.".

Așadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecății, 6 ianuarie 2022, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc și cele pronunțate în materia protecției consumatorilor.

Având în vedere că, în cauză, recursul are ca obiect decizia nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă, într-o cerere în materia protecției consumatorilor, decizia atacată este una definitivă de la pronunțare, în accepțiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., raportat la alin. (2) al aceluiași articol, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, chiar dacă aceasta prevedea o atare mențiune.

Conform principiului legalității căilor de atac consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.".

Prin urmare, menționarea, în dispozitivul deciziei recurate, a dreptului părții de a formula recurs în termen de 30 de zile de la comunicare nu poate avea ca efect recunoașterea căii de atac a recursului în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, instanța având obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de lege.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A., PRIN ABSORȚIE E. S.A. BUCUREȘTI - SOCIETATE ABSORBANTĂ A C. împotriva deciziei nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A., PRIN ABSORȚIE E. S.A. BUCUREȘTI - SOCIETATE ABSORBANTĂ A C. împotriva deciziei nr. 160 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă, ca inadmisibile.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2024.