ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2326/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs trebuie să cuprindă în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, reține următoarele:

Circumstanțele litigiului în fața instanțelor de fond:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Municipiului București – secția a VI-a Civilă, la data de 18.05.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanței obligarea acesteia la:

- restituirea sumei de 156.500 euro, reprezentând plată făcută cu titlu de garanție în temeiul contrcatului de servicii charter nr. 02/13.02.2020;

- plata dobânzii legale calculate asupra acesteia de la data încetării contractului, 31.12.2020 și până la achitarea debitului principal.

- plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 147 din data de 02.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentințe, la data de 24 iunie 2022 a formulat apel reclamanta A. S.R.L., apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă la data de 30 iunie 2022.

Prin decizia civilă nr. 172/A/15 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei, menținând soluția primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, la data de 3 iulie 2023 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data 6 iulie 2023, sub același nr. de dosar x/2021 și prin care reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate.

Criticile din cererea de recurs:

În motivarea recursului, după expunerea stării de fapt și a parcursului pe care litigiul l-a avut în fața instanțelor de fond, recurenta a invocat trei motive de recurs, circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, reclamanta-recurentă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii. În acest sens, a subliniat că, instanța de apel a reținut că s-a solicitat doar aplicarea regulilor privitoare la forța majoră, fără ca reclamanta să fi învestit instanța și cu o analiza rezilierii unilaterale sau judiciare a contractului și fără a se prevala de o eventuală culpă a pârâtei pentru neexecutarea de către aceasta a obligațiilor sale contractuale.

Recurenta a apreciat aceste considerente laborioase ar fi străine de natura cauzei, de vreme ce temeiul acțiunii nu l-a constituit culpa contractuală a pârâtei în executarea contractului, ci excepția refuzului nejustificat al acesteia de a restitui prestația primită ca efect al incidenței forței majore.

În același registru, recurenta a susținut caracterul străin al considerentelor instanței de apel potrivit căreia reclamanta nu ar fi susținut că și-ar fi îndeplinit propriile obligații contractuale, de vreme ce pretențiile deduse judecății nu s-au fundamentat pe nerespectarea culpabilă a obligațiilor contractuale dintre părți ci pe blocarea mecanismului contractual datorită intervenției forței majore.

Recurenta a mai invocat și caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei de apel învederând în acest sens că instanța de apel a reproșat reclamantei că nu a invocat riscul contractului, deși prin acțiunea formulată s-a invocat ca temei al pretențiilor forța majoră ce constituie o aplicație a riscului contractual. Tot din perspectiva motivelor contradictorii, recurenta a susținut că instanța de apel, a apreciat, pe de o parte, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 558 și art. 1274 C. civ., statuând, pe de altă parte, că art. 1634 C. civ. are ca premisă tot intervenția unui caz de forță majoră.

În aprecierea recurentei, tot străine de natura cauzei sunt și considerentele instanței de apel conform cărora în anul 2020 s-au făcut totuși zboruri către Egipt, condiționat de existența unui test negativ Covid, de vreme ce momentul la care obligația de restituire a garanției plătită pârâtei a devenit scadentă anterior, adică la data la care reclamanta a adresat pârâtei solicitarea de restituire a acesteia.

Redând succesiunea evenimentelor și a evoluției crizei legate de pandemia ce a debutat în anul 2020, inclusiv prin reamintirea măsurilor dispuse de autoritățile statului (instituirea stării de urgență), reclamanta-recurentă a subliniat că ceea ce a solicitat instanței este de a constata intervenirea unui caz de forță majoră care făcea imposibilă executarea obligației asumate, imposibilitate comunicată părții contractante, cu consecința aplicării regimului juridic instituit de C. civ. care califică forța majoră ca fiind o cauză exoneratoare de răspundere (art. 1351), imposibilitatea de executare astfel generată fiind urmată de restituirea prestațiilor (1635 C. civ.).

Or, din această perspectivă, recurenta a subliniat că instanța de fond nu a analizat efectele forței majore asupra contractului așa cum s-a solicitat, adică la momentul intervenirii sale (martie 2020), ci prin raportare la o altă perioadă, respectiv la trei luni după intervenirea cazului de forță majoră invocat (iunie 2020).

Or, din perspectiva reclamantei, instanța era datoare să examineze efectele pe care forța majoră le-a produs asupra contractului la data apriției sale, adică în luna martie 2020 și în ce măsură la acel moment putea fi o cauză care să determine imposibilitatea fortuită de executare, iar nu prin raportare la luna iunie 2020.

Recurenta a mai criticat decizia atacată, sub aspectul considerentelor străine de natura pricinii, din perspectiva limitelor învestirii instanței și cu privire la faptul că a reținut un pretins drept la despăgubire al pârâtei, consacrat de art. 11.4 din contract, pentru o pretinsă "încălcare a procedurii de notificare a forței majore", în contextul în care pârâta-intimată nu a invocat, nu a solicitat și nici nu a pretins, pe calea unei acțiuni reconvenționale, vreun prejudiciu întemeindu-se pe acest temei contractual.

Apărările intimatei:

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor recurentei în motivele de casare prev. de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Făcând o prezentare a cadrului contractual intervenit între părți, a clauzelor contractuale apreciate a fi relevante precum și a soluțiilor pronunțate în primă instanță și în apel, care au consființit faptul că nu a existat niciun caz de forță majoră care să fi intervenit în derularea contractului, a principalelor critici din apel și a argumentelor pentru care instanța de apel a respins apelul, intimata a susținut în principal excepția de nulitate a recursului din perspectiva art. 489 C. proc. civ., apreciind că motivele și criticile recurentei nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile de casare prev. de art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, intimata a susținut că recurenta s-a limitat a indicat formal prevederile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. exprimându-și doar nemulțumirea, într-o manieră nestructurată, incoerentă și dificil de elucidat, în ce privește criticile de nelegalitate pe care se întemeiază recursul.

Din această perspectivă, a făcut trimitere la jurisprudența constantă a instanței supreme, învederând că simpla nemulțumire a unei părți față de soluția pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia în recurs, în absența unei critici care să se încadreze în vreunul din cazurile de casare prevăzute de lege și că nulitatea recursului intervine nu doar atunci când motivele de nelegalitate lipsesc cu desăvârșire ci și atunci când motivarea este necorespunzătoare, când motivele de recurs sunt confuze, imprecise și generale, au un caracter nesistematizat rezumându-se la o succesiune de fapte și afirmații nestructurate juridic, fără a se putea identifica relevanța pe care acestea o au în raport cu soluția instanței de fond.

Astfel a susținut că, deși invocă art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta nu indică vreo dispoziție de procedură care ar fi fost încălcată de instanța de apel și nici nu se poate identifica eventuala normă de procedură pretins încălcată.

Pe de altă parte, din perspectiva cazului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimata a subliniat că, deși recurenta susține că hotărârea atacată ar conține considerente străine de natura cauzei, în realitate din lectura criticilor rezultă că nu este de acord cu acestea, aducând argumente contrare celor avute în vedere de instanța de apel.

Cât privește critica recurentei fundamentată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizând greșita aplicare a normei de drept material, intimata a apreciat că și aceasta a fost formulată nestructurat, nu permite identificarea normei pretins încălcată ori aplicată greșit și că, în realitate, motivele invocate conturează o critică de netemeinicie a soluției iar nu de nelegalitate, în contextul în care criticile de netemeinicie nu pot fi primite în recurs.

Făcând trimitere la exemple de jurisprudență care statuează asupra inadmisibilității criticilor de netemeinicie în recurs, intimata a mai susținut că dispozițiile legale invocate de către recurentă nici măcar nu au stat la baza raționamentului instanței de apel, care s-a întemeiat în principal pe clauzele contractuale ce au conturat legea părților, obligația de restituire a avansului fiind examinată din perspectiva clauzelor contractuale iar nu din perspectiva dispozițiilor legale ce reglementează restituirea prestațiilor, în contextul în care0 recurenta nu a formulat critici legate de o eventuală încălcare, de către instanța de apel, a regulilor de interpretare a contractelor.

În ce privește fondul recursului, intimata a susținut că, deși recurenta invocă motivul de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ea susține doar că motivarea hotărârii conține unele motive străine de natura pricinii deși, pentru a a putea fi primit acestă critică, hotărârea trebuie să se sprijine "numai pe motive străine de natura pricinii".

Contrar susținerilor recurentei, intimata a apreciat că argumentele instanței de apel referitoare la neîvestirea instanței de fond cu o cerere în rezilierea contractului nu sunt străine de natura pricinii, deoarece reclamanta însăși a subliniat, prin cererea de apel, că ar fi solicitat, prin ambele notificări trimise pârâtei, rezilierea contractului intervenit între ele, astfel că instanța de apel era datoare să răspundă acestei critici iar susținerile din recurs sunt vădit nefondate.

Cu privire la critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimata a redat conținutul dispozițiilor legale pretins încălcate de către instanța de apel conform aprecierii recurentei (art. 1351 și art. 1365 C. civ.) și a susținut că instanța de apel a conchis în mod just asupra inexistenței unui caz de forță majoră prin raportare la clauzele contractuale neechivoce convenite de părți, recurenta neexplicând în ce sens prevederile invocate ar fi fost nesocotite ori greșit aplicate de către instanța de apel.

Cu privire la excepția de nulitate a recursului, după ascultarea avocaților părților litigante, în ședința publică din 31 octombrie 2023, prin încheierea de la acel termen, prin care s-a și amânat pronunțarea soluției pentru data de 14 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția invocată apreciind că o parte din criticile formulate prin cererea de recurs pot fi încadrate în motivele de casare prev. de art. 488 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului declarat în cauză:

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, cu titlu preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că, pentru a răspunde exigențelor care țin de dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii judecătorești trebuie să răspundă susținerilor și argumentelor esențiale invocate de părțile litigante. Instanța nu este nevoită să răspundă fiecărui argument în parte, având posibilitatea de a grupa unele argumente și a le răspunde printr-o motivație unitară, atunci când circumstanțele cauzei permit o astfel de abordare.

Așadar, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Obligația de motivare a hotărârii judecătorești este o rezultantă a exigențelor ce decurg din art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Această exigență care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, pag. 19, paragraful 59, Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României publicată în M. Of. nr. 396 din 8 mai 2006].

Înalta Curte subliniază așadar că indicarea, în cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești, a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților", în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței obligația ca argumentele sale să fie în legătură cu susținerile și argumentele părților, numai în felul acesta putându-se aprecia că argumentele și motivele susținute de parte au fost efectiv ascultate iar dreptul la un proces echitabil al părții a fost respectat. Iar înfrângerea acestor principii generale privind obligația instanței de a răspunde argumentelor susținerilor părților cu motive care sunt în legătură cu aceste susțineri, poate atrage incidența art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în măsura în care se constată că, prin motivarea oferită, se constată că instanța de judecată nu a oferit o argumentație convingătoare raportată la argumentele părții, întrucât nerespectarea acestor exigențe este de natură a înfrânge principiul dreptului la un proces echitabil, ceea ce nu poate avea drept consecință decât nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

Pe de altă parte, din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanța supremă constată că partea nemulțumită de hotărârea atacată poate cere casare acesteia atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte arată că, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994).

Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001).

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv, pe de o parte, fiind menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006), iar pe de altă parte, fiind menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Se poate, așadar, concluziona că, potrivit jurisprudenței arătate mai sus, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să nu examineze în mod superficial problemele esențiale care au fost supuse analizei, expunând orice posibil contraargument care ar putea contracara susținerile părții, indiferent dacă acesta are legătură sau nu cu aceste susțineri, doar pentru a-și justifica soluția pronunțată. Este necesar ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că instanța a examinat în concret susținerile părților, a înțeles starea de fapt și a apreciat în asupra stării de fapt concrete pe care a identificat-o, încercând să înțeleagă și să aprecieze conduita părților contractuale în raport de starea de fapt determinată.

Nemotivarea unei hotărâri și, pe cale de consecință, lipsa argumentelor convingătoare care să susțină dispozitivul soluției, există nu doar atunci când hotărârea este complet nemotivată ori când întreg ansamblul de considerente sunt străine de natura cauzei ci și atunci când, prin înlăturarea considerentelor străine de natura cauzei și de starea de fapt reținută, celelalte argumente ale instanței nu sunt în măsură să susțină convingător legalitatea și temeinicia soluției pronunțate.

Plecând de la aceste considerente preliminare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în argumentarea inexistenței unei cauze de forță majoră care să fi generat imposibilitatea de executare a obligației invocată de reclamantă, instanța de apel a valorificat aspecte străine de starea de fapt expusă de reclamantă și necombătută de către pârâtă.

Astfel, se constată că un argument esențial reținut de instanța de apel pentru a conchide că nu a existat un caz de forță majoră, a fost acela că la nivelul lunii iunie 2020 se puteau efectua zboruri către Egipt, sub rezerva unui test Covid. Or, reclamanta a susținut că a invocat imposibilitatea de a executare a obligațiilor principale la momentul declanșării pandemiei în luna martie 2020, inclusiv din perspectiva măsurilor restrictive impuse de autorități și a incertitudinii privind măsurile viitoare ce se vor putea lua și precum și a efectelor pe care le vor putea produce.

În acest context, instanța era datoare să analizeze situația contractuală a părților la momentul debutului acestei pandemii și a intervenirii impasului contractual, pentru a da o rezolvare cauzei, însă exact acest aspect esențial, de care depindea soluția pronunțată în cauză, a rămas neanalizat de către instanța de apel care s-a mărginit să constate, fără legătură cu aspectele de fapt deduse judecății de reclamantă, că din punct de vedere teoretic, cu respectarea anumitor condiții și cerințe impuse de autorități, obligațiile contractuale s-ar fi putut poate executa în luna iunie.

Altfel spus, deși instanța a fost chemată să examineze conduita contractuală a părților și situația contractului dintre ele la momentul martie 2020, precum și previzibilitatea posibilității reale de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate, ca urmare a măsurilor restrictive intervenite în cursul lunii martie 2020 și a necunoașterii duratei precum și a evoluției acestora în timp, instanța de apel a ocolit acest aspect, mulțumindu-se constate că, în raport de evoluția ulterioară a măsurilor dispuse în pandemie, totuși exista posibilitatea de executare a contractului, cu respectarea anumitor condiții sau cerințe care nu țineau exclusiv de conduita sau voința reclamantei.

În acest fel, instanța s-a depărtat, prin argumentele prezentate, de la aspectul litigios dedus judecății și care presupunea a examina conduita contractuală a părților de la momentul martie 2020 când măsurile restrictive de mișcare impuse de autorități ca efect al declarării pandemiei Covid, reprezentau aspecte survenite ulterior și care puneau în mod serios posibilitatea de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către părți, cea avea ca premisă libertatea deplină de mișcare a turiștilor.

Pe de altă parte, instanța de apel a înțeles să își sprijine soluția și pe argumentul conform căruia reclamanta nu respectat integral procedura prevăzută contractual de părți în cazul intervenirii unui caz de forță majoră, în sensul că nu a trimis un document emis de o autoritate competentă care să certifice cazul forță majoră intervenit, argument care însă este străin de starea de fapt existentă în cauză. Este adevărat că părțile au stabilit contractual o procedură de notificare care să fie însoțită de document emis de autoritățile publice competente care să ateste existența cazului de forță majoră, exemplificând chiar în conținutul contractului cu ipoteze care pot împiedica executarea contractului și care trebuie atestate deoarece ele se produc ocazional, în anumite locații și anumite limite de timp, necesitând a fi dovedite nu doar afirmate.

Instanța de apel nu s-a arătat însă preocupată de a pune în discuția părților și de a analiza în ce măsură, o astfel de obligație contractuală de atestare cu documente a fost în intenția părților și pentru un caz de pandemie care presupune o formă atât de gravă a unei epidemii încât acoperă în timp scurt mai multe țări, regiuni sau continente și care este urmată de măsuri cu caracter normativ opozabile erga omnes. Prin urmare, argumentul instanței de apel conform căruia reclamanta nu a urmat ad literam procedura stabilită contractual de părți, și nu a comunicat un document care să ateste o stare de fapt care era cunoscută la nivel național și cu privire la care s-au dispus o serie de măsuri restrictive de mișcare de către autorități, prin acte normative special edictate în cadrul unei stări de urgență decretate, sugerează faptul că instanța nu a analizat efectiv și concret susținerile reclamantei.

Întreg litigiul dintre părțile contractuale, așa cum a fost configurat prin cererea de chemare în judecată, gravitează în jurul unui aspect esențial care se impunea lămurit cu argumente convingătoare de instanța de apel, respectiv dacă intervenirea pandemiei precum și măsurile restrictive impuse la momentul lunii martie 2020, puteau configura un caz de forță majoră care să permită părților să invoce imposibilitatea reală și fortuită de executare în viitor a contractului. Or, analiza acestui caz de forță majoră se impunea a fi realizat, așa cum a solicitat de altfel reclamanta, din perspectiva realităților de la acel moment și a posibilităților de prevedere specifice acelui moment contractual, iar nu prin raportare la evoluția ulterioară a pandemiei și a măsurilor dispuse, în contextul în care îndeplinirea de către reclamantă a obligațiilor contractuale în cursul lunilor iunie – septembrie 2020, depindea de posibilitatea reală și efectivă de a recruta turiști în perioada februarie – mai 2020.

Exact aceste aspecte esențiale ale litigiului nu au fost analizate de către instanța de apel cum de altfel, au rămas neanalizate și de către instanța de fond, deși dezlegarea corectă a acestui aspect litigios dintre părți era determinantă pentru legala și temeinica rezolvare a cauzei.

În raport de aceste considerente, instanța supremă constată că decizia atacată nu a răspuns argumentelor invocate în susținerea cererii de chemare în judecată și nici nu a analizat cazul de forță majoră invocat în cauză prin raportare la starea de fapt și posibilitățile de previziune la momentul intervenirii pentru a analiza conduita părților în raport de aceste posibilități de previziune, aspect care se încadrează în primul rând în cazul de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. lipsa argumentelor care să corespundă susținerilor și argumentelor reclamantei constituind o omisiune esențială de natură a înfrânge dreptul la un proces echitabil al reclamantei înfrângerea acestui principiu de bază al procesului civil antrenând nulitatea absolută a hotărârii, în acord cu exigențele art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

În egală măsură, instanța supremă reține că, prin înlăturarea considerentelor străine de natura cauzei enunțate mai sus, se poate constata că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină asupra, lipsind argumentele pertinente și convingătoare asupra aspectului esențial din cadrul litigiului, de care depinde justa soluționare a acestuia în întregul ei, ceea ce conturează incidența motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție va face aplicarea art. 496 – 497 C. proc. civ. corelate cu art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., și va admite recursul declarat cu consecința casării deciziei civile nr. 1702A din 15 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

Având în vedere că soluția pronunțată în recurs nu tranșează soarta litigiului ci dispune rejudecarea apelului, instanța supremă constată că nu se impune acordarea în acest moment al procesului a cheltuielilor de judecată avansate și solicitate de părți în recurs, urmând ca asupra acestor cheltuieli de judecată avansate de părți în recurs, să se pronunțe instanța de apel, odată cu rejudecarea cauzei în apel, în funcție de soluția ce se va pronunța și de partea care va câștiga respectiv partea care va pierde procesul în înțelesul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1702A din 15 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Casează decizia civilă nr. 1702A din 15 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2023.