ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2270/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la 30.10.2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută atât a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.2006 de B.N.P. E. și F., încheiat între numita G., prin mandatar S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzătoare și S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, cât și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.06.2006 de B.N.P. E. și F., încheiat între S.C. C. S.R.L., în calitate de vânzătoare, și S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărătoare; reclamanta a solicitat și ca pârâtele să fie obligate să-i restituie cheltuielile de judecată pe care le va avansa.

La 14.01.2014 pârâta S.C. H. S.R.L. (fosta S.C. C. S.R.L.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, insuficientei timbrări, necompetenței materiale a Judecătoriei Cornetu și prescripției dreptului material la acțiune; în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Totodată, a formulat o cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în măsura admiterii cererii principale, să fie obligat reclamantul-pârât să-i achite suma de 33.451 euro, în echivalent în RON de la data plății, reprezentând prețul plătit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.2006 de B.N.P. E. și F., actualizată cu indicele ratei de inflație, la care se va calcula dobândă legală, începând de la data încheierii contractului până la data restituirii debitului principal.

De asemenea, a formulat și o cerere de chemare în garanție a S.C. B. S.R.L. și a administratorului acesteia, I., solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii reclamantului și respingerii cererii reconvenționale, să fie obligați în solidar chemații în garanție la plata contravalorii imobilului-teren care a făcut obiect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.2006 de B.N.P. E. și F., a sporului de valoare a terenurilor ce fac obiectul ambelor contracte atacate, a cheltuielilor ocazionate de autentificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2006, a cheltuielilor necesare și utile efectuate și a dobânzii legale aferentă sumelor pretinse, calculată de la data încheierii contractului sus-menționat și până la momentul plății lor, precum și actualizarea lor cu indicele ratei de inflație, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat excepțiile insuficientei timbrări a cererii de chemare în garanție și prescripției dreptului la acțiune al reclamantului; în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii și a cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 4008/03.06.2014, Judecătoria Cornetu a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

După parcurgerea a două cicluri procesuale, în care au fost dezlegate aspectele privind timbrajul cererii principale, prescripția dreptului la acțiune al reclamantului și inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, Tribunalul Ilfov – secția Civilă, reținând că limitele învestirii sale impun rejudecarea doar a cererii de anulare a contractelor, întemeiată pe principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis și a cererii reconvenționale, a pronunțat sentința civilă nr. 1591/13.05.2021, prin care a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului-pârât în raport cu cererea reconvențională și a respins acțiunea ca neîntemeiată și cererea reconvențională ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe civile, A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 545/25.03.2022, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 19.04.2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă; ca o consecință, sentința atacată a fost schimbată în parte, în sensul că cererea principală a fost admisă și s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de B.N.P E. și F. sub nr. x/25.05.2006 și nr. y/21.06.2006, cu privire la vânzarea terenului extravilan arabil, situat în comuna Cernica, sat Tinganu, județul Ilfov, tarla x, cu nr. cadastral x, în suprafață de 11.244 mp, iar pârâtele au fost obligate, în solidar, la plata către stat a sumei de 29.440 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru, de care apelantul-reclamant a fost scutit în primă instanță și în apel.

Împotriva acestei decizii civile și a încheierii din 19.04.2022, S.C. H. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea lor și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, iar în subsidiar, în rejudecarea cauzei, schimbarea în tot a hotărârilor atacate, în sensul respingerii apelului ca nefondat; și S.C. D. S.R.L. a recurat decizia instanței de apel.

În motivare, recurenta S.C. H. S.R.L. a arătat că apelul a fost soluționat cu încălcarea regulilor de procedură, întrucât au fost aplicate dispozițiile C. proc. civ. din 1865, deși, în raport cu data înregistrării acțiunii, legea procesuală aplicabilă era cea actuală.

A mai afirmat că aplicarea greșită a legii rezultă chiar din dispozitivul deciziei recurate, în care s-a indicat termenul de recurs de 15 zile, în loc de 30 de zile și din care lipsește mențiunea privind instanța la care se depune recursul.

În continuare, a susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 1.898-1.899 din C. civ. de la 1864 și a aplicat greșit principiile resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, error comunis facit ius și pe cel privind aparența creatoare de drept.

În argumentare, a afirmat că, față de limitele învestirii, astfel cum au fost stabilite prin decizia civilă nr. 456/27.02.2018 a Curții de Apel București – secția a V-a Civilă, instanțele de fond au avut a se pronunța numai asupra incidenței principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, însă, în baza aceluiași material probator administrat la prima instanță, instanța de apel apreciat că buna-credință a cumpărătorilor nu se prezumă și că lor le revine sarcina probei.

Afirmând greșita aplicare a principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, recurenta a susținut că acesta nu instituie, în sistemul C. civ. de la 1864, o cauză de-sine-stătătoare de nulitate, că toate cauzele de nulitate sunt legale și că niciun text de lege nu legitimează cu generalitate anularea actului subsecvent ca urmare a desființării actului inițial.

Din această perspectivă, a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să identifice o cauză de nulitate pe care reclamantul să o fi invocat.

În ceea ce privește principiile aparenței creatoare de drept și error communis facit ius, precum și dispozițiile art. 1.898-1.899 din C. civ. de la 1864, autoarea acestei căi de atac a arătat că aplicarea principiului ocrotirii bunei-credințe presupunea îndeplinirea a trei condiții: actul juridic să fie cu titlu oneros, să existe o eroare comună și invincibilă și terțul dobânditor să fi fost de bună-credință.

Potrivit recurentei, prima condiție a fost îndeplinită, de vreme ce ambele contracte de vânzare-cumpărare au fost cu titlu oneros.

Astfel, a arătat că diferența dintre prețul plătit și prețul pe care l-a primit nu putea fi avută în vedere de instanța de apel, în măsura în care critica intimatului-reclamant sub acest aspect fusese înlăturată în mod definitiv prin decizia curții de apel, pronunțată în primul ciclu procesual, căci în caz contrar s-ar încălca efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Această recurentă a mai afirmat că, dacă instanța de apel ar fi rămas învestită în acest sens, s-ar fi impus administrarea unui probatoriu suplimentar prin care ar fi putut demonstra că diferența de preț era justificată față de obiectul celui de-al doilea contract, de crearea prin a doua vânzare a unei deschideri la autostradă pentru terenul în litigiu și de dobândirea unor specificații urbanistice noi.

Mai mult, a precizat că raportarea valorii primului contract la cea din al doilea nu avea relevanță juridică și practică, determinarea valorii terenului la data încheierii primul act putându-se efectua numai cu ignorarea operațiunii complexe din cel de-al doilea contract.

Totodată, a arătat că prețul din primul contract era clar specificat și fusese plătit, iar diferențele valorice față de cel de-al doilea contract erau date de plusul de valoare dobândit prin cuprinderea sa în suprafața de 40 ha și de înțelegerea părților în vederea realizării achiziției imobiliare dezvoltate.

În acest context, a afirmat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea autorității de lucru și a drepturilor la un proces echitabil și la apărare.

Aceeași recurentă a mai susținut că, în cauză, nulitatea procurii și luarea numitei G. în evidențele persoanelor cu boli psihice au intervenit ulterior semnării celor două contracte de vânzare-cumpărare atacate și că potrivit art. 1.898 C. civ., cerința bunei-credințe trebuia verificată în raport cu data încheierii lor, împrejurări ulterioare neputând fi avute în vedere.

De asemenea, a arătat că, în speță, au fost interpretate eronat condițiile erorii comune și invincibile, reținându-se greșit că nu ar exista eroare comună față de vârsta pe care o avea mandantul la data vânzării, aproximativ 85 ani.

În argumentare, a susținut că nicio dispoziție legală nu prevedea limitele de vârstă pentru încheierea contractului de mandat, cu atât mai mult cu cât cerințele de formă au fost respectate, procura fiind încheiată formă autentică.

De asemenea, acordarea mandatului către un cetățean străin, în calitate de reprezentant legal al unei societăți, nu era interzisă de lege și nu era de natură să înlăture eroarea aparentă în care s-a aflat.

Această recurentă a mai susținut că nu prezintă relevanță susținerea – altminteri nedovedită – a reclamantului, că s-ar fi aflat în posesia originalului titlului de proprietate, cât timp fuseseră îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară, dreptul de proprietate al numitei G. fiind înscris în cartea funciară anterior vânzării.

A apreciat că și condiția erorii comune și invincibile era îndeplinită, având în vedere că actele juridice anterioare confereau, la data semnării contractelor de vânzare-cumpărare, calitatea de mandatar societății B. S.R.L. și pe cea de proprietar, societății C. S.R.L. A mai arătat că instanța de apel a analizat greșit situația celor două contracte în mod global, fără a avea în vedere circumstanțele fiecăruia, sancționându-le cu nulitatea.

Recurenta a mai afirmat că, o dată dovedită eroarea comună și invincibilă, buna-credință a terțului cumpărător se prezuma, conform art. 1.898 din C. civ. de la 1864 și că revenea intimatului-reclamant sarcina probei relei-credințe, potrivit art. 1.169 din același cod.

Astfel, a susținut că, în mod nelegal, instanța de prim control judiciar a răsturnat sarcina probei și a instituit în sarcina sa dovada bunei-credințe.

Această recurentă a menționat că soluția anulării ambelor contracte nu este legală, întrucât, chiar dacă s-ar considera că primul contract ar fi nul, al doilea contract de vânzare-cumpărare tot ar fi valabil, în temeiul teoriei proprietarului aparent și al principiului error communis facit ius.

În continuare, a prezentat elemente factuale și considerații teoretice, prin prisma cărora a apreciat că, alături de celelalte intimate-pârâte, are calitatea de dobânditor de bună-credință.

Recurenta a tras concluzia că nulitatea procurii de vânzare nu atrage si nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza ei, întrucât subdobânditorii cu titlu oneros au fost de bună-credință și nu au putut cunoaște, cu minime diligențe, faptul că procura de vânzare era nulă, deoarece hotărârea judecătorească de constatare a nulității procurii a fost pronunțată ulterior perfectării contractelor.

Totodată, a apreciat că, întrucât intimatele-pârâte au fost dobânditori cu titlu oneros, iar intimatul-reclamant este dobânditor cu titlu gratuit, în calitate de moștenitor legal al mandantei, trebuia aplicată regula priorității titlului dobânditorului cu titlu oneros față de cel al dobânditorului cu titlu gratuit, întrucât evitarea unei pierderi (certat de damno vitando) are prioritate față de nerealizarea sau păstrarea unui câștig/beneficiu (certat de lucro captando).

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ.

La rândul său, prin memoriul de recurs, S.C. D. S.R.L. a prezentat etapele procesuale anterioare, situația de fapt și împrejurările în care a fost încheiat contractul de vânzare prin care a dobândit terenul și a arătat că ambele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea legii, pe baza documentelor valabil întocmite de organele competente.

În aceste condiții, a apreciat că nulitatea procurii de vânzare nu atrage și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza ei, întrucât subdobânditorii cu titlu oneros au fost de bună-credință, neputând să cunoască, cu minime diligențe, că mandatul era nul, întrucât hotărârea judecătorească de constatare a nulității a fost pronunțată ulterior perfectării celor două contracte.

A mai afirmat că toate documentele au fost autentificate de către notar și că nu exista niciun motiv care să dea naștere unor dubii privind legalitatea lor.

Totodată, a susținut că principiul desființării actului subsecvent nu era aplicabil în cauză și că actele de vânzare-cumpărare ulterioare trebuiau menținute, în temeiul principiilor ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și asigurării stabilității circuitului civil.

Sub acest aspect, a evocat hotărârile pronunțate în fazele procesuale anterioare, prin care s-a reținut că ambele contracte au fost încheiate în fața notarului public și fac dovada deplină până la înscrierea lor în fals și că reclamantul nu a răsturnat prezumția de bună-credință instituită de art. 1.898 din C. civ. de la 1864.

În continuare, a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a fost încălcată excepția de la principiul potrivit căruia nulitatea actului primar atrage și nulitatea actului subsecvent, când actul din urmă trebuie păstrat, în măsura în care transmiterea dreptului de proprietate se face cu titlu oneros, iar subdobânditorul este de bună-credință.

Această recurentă a mai arătat că, deși rezulta că nu puteau cunoaște, cu minime diligențe, nulitatea procurii în baza căreia a fost înstrăinat imobilul, instanța de apel, în mod greșit, a constatat că subdobânditorii cu titlu oneros nu au fost de bună-credință.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, S.C. D. S.R.L. a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat ca, în ipoteza în care acțiunea va fi admisă, S.C. H. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și A. să fie obligați să-i achite suma de 247.368 euro, reprezentând prețul plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, precum și o cerere de chemare în garanție a S.C. B. S.R.L. și a reprezentantului legal al acesteia, I., solicitând obligarea lor la plata prețului contractului, sporul de valoare al imobilului, cheltuielile vânzării și cele necesare, la care se va calcula dobândă legală.

De asemenea, a arătat că instanța de apel a nesocotit faptul că erau îndeplinite condițiile principiului ocrotirii bunei-credințe, respectiv ca actul juridic să fie cu titlu oneros, să existe o eroare comună și invincibilă și terțul dobânditor să fie de bună-credință.

Fiind o excepție de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, la stabilirea acesteia trebuiau avute în vedere anumite norme speciale, dar și dispozițiile art. 1.648-1.649 C. civ.

În argumentare, a susținut că, deși aceste prevederi legale reglementează efectele restituirii față de terți, ele devin incidente și în ipoteza anulării actului subsecvent, sens în care a făcut trimitere contractul de antrepriză și la contractele cu executare succesivă.

De asemenea, a apreciat că decizia curții de apel este nelegală și în ceea ce privește sarcina probei, întrucât intimatul-reclamant era cel care trebuia să dovedească reaua-credință a dobânditorilor, buna-credință fiind prezumată.

În acest context, a arătat că nu aveau relevanță juridică argumentele reținute de instanța de apel privind faptele care ar proba lipsa de diligență a cumpărătorilor, respectiv vârsta mandantei, cetățenia reprezentantului legal al mandatarei și posesia originalului titlului de proprietate, raportat la efectele pe care le au înscrierile oficiale care reflectă situația reală a imobilului.

Pe temeiul acestor considerente, recurenta S.C. D. S.R.L. a susținut că nu exista niciun motiv pentru anularea contractului său de vânzare-cumpărare, deoarece s-a întemeiat cu bună-credință pe înscrierile oficiale, precum și pe forma autentică a actului semnat, eroarea comună și invincibilă cu privire la valabilitatea procurii mandatarului vânzătoarei din actul anterior fiindu-i aplicabilă.

A mai arătat că obiectul său de activitate principal constă în dezvoltare (promovare) imobiliară și că a cumpărat multe terenuri în zonă, verificând situația juridică a fiecăruia, iar terenul ce face obiectul contractelor anulate de instanța de apel a fost analizat după aceeași procedură, astfel că nu i se poate imputa lipsa de diligență și reaua-credință la semnarea contractului de vânzare-cumpărare.

La 22.07.2022, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul S.C. H. S.R.L. prin care a invocat, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând, în esență, că susținerile recurentei subsumate acestei ipoteze sunt, în realitate, motive de netemeinicie și nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor; în urma analizei, acesta a fost comunicat către părți, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 21.06.2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile și a dispus citarea părților pentru dezbateri.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția nulității ambelor recursuri, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerința legii presupunând că dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Totodată, Înalta Curte subliniază că legalitatea hotărârilor recurate va fi examinată în raport cu limitele învestirii instanței de apel, care, ca urmare a măsurilor dispuse în etapele procesuale anterioare, a avut de analizat, prin prisma principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, doar nulitatea actelor subsecvente mandatului dat de G., anulat pentru lipsa discernământului.

Cu privire la această chestiune de drept, instanța de prim control judiciar a apreciat că cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, iar recurentele nu se pot prevala, cu succes, de excepția cumpărătorului de bună-credință, întrucât situația lor nu este cea a unui asemenea cumpărător, ci una specială, care generează obligația acestora de a dovedi întrunirea cerințelor erorii comune și invincibile, din care ar fi putut deriva buna lor credință; prin urmare, a reținut că buna-credință invocată de titularele căilor de atac nu se prezumă, ci trebuia dovedită, sarcina probei revenindu-le, în etapele procesuale anterioare.

În speță, S.C. H. S.R.L. a indicat drept temei al căii sale de atac dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, când a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, din examinarea cererii sale rezultă că primele două motive de casare au fost invocate formal, întrucât recurenta nu a dezvoltat critici care să poată fi subsumate acestora. Referirile, în acest sens, la o pretinsă aplicare a dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865 sunt lipsite de substanță, de vreme ce ele decurg, în mod exclusiv, din indicarea unui alt termen de exercitarea a căii de atac decât cel prevăzut de lege, aspect care, în concret, nu numai că nu a prejudiciat partea, dar nici nu ar fi putut-o prejudicia, față de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că, deși a declarat recurs și împotriva încheierii din 10.04.2022, prin care curtea de apel a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul deciziei civile nr. 545/25.03.2022, cu privire la cuantumul sumelor de plată în sarcina pârâtelor, recurenta nu a expus nicio critică la adresa ei.

Instanța supremă reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate nu presupune, în mod suficient, indicarea temeiului juridic, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raționament care să justifice măsura în care instanța devolutivă a încălcat sau a ignorat regulile de drept aplicabile.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deși au fost indicate expres norme de drept material pretins încălcate de către instanța de apel, argumentele relevate în susținerea criticilor vizează aspecte privind îndeplinirea condițiilor legale pentru a opera excepția cumpărătorului de bună-credință, cu trimitere la probatoriul administrat, îndeosebi asupra diligențelor necesare pentru a verifica titlul vânzătoarei. Cu privire la buna-credință, această recurentă nu a formulat expres nicio critică concretă față de raționamentul instanței de apel privind eroarea comună și invincibilă, nu l-a combătut, ci a prezentat argumente, încercând să convingă instanța de recurs cu privire la faptul că nu trebuia să își probeze buna-credință, întrucât, potrivit legii, ea se prezumă, iar partea adversă avea obligația de a face dovada contrară.

În acest context, Înalta Curte amintește că efectele nulității actului juridic, sancțiune de drept civil care constă în desființarea totală sau în parte a acestuia, sunt guvernate de norme cu valoare de principii, dintre care resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis presupune că desființarea actului inițial conduce la desființarea și a actului subsecvent. Acest principiu nu este absolut, așa încât în anumite situații este înlăturată incidența lui, când, deși se desființează actul inițial, cel subsecvent este menținut în ființă; o astfel de excepție este întemeiată pe principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros a unui bun, de care se prevalează și recurentele în prezenta cauză.

Dar prin decizia atacată instanța de apel a statuat asupra bunei-credințe atașată principiului error communis facit ius, care, prin validarea actului nul, înlătură regula potrivit căreia ceea ce este nul nu poate produce niciun efect; teoria aparenței în drept se întemeiază pe buna-credință a terțului care a încheiat actul cu titularul aparent al dreptului și pe existența unei erori comune, constând în convingerea generală pe care și dobânditorul dreptului a avut-o, în sensul că titularul aparent este titularul dreptului pe care îl transmite.

Așadar, noțiunea de "buna-credință" la care se referă recurentele și cea avută în vedere de instanța de apel sunt distincte; desigur incidența teoriei aparenței în drept implică și buna-credință a celui care dobândește un drept de la titularul aparent, care nu este însă suficientă pentru a opera principul error communis facit ius, deoarece aceasta nu se confundă cu cerința caracterului comun și invincibil al erorii. Diferențe dintre cele două concepte există și sub aspect probator, întrucât, spre deosebire de buna-credință care se prezumă, eroarea comună și invincibilă trebuie dovedită, proba, într-un asemenea caz, a tuturor elementelor care o conturează – inclusiv a bunei-credințe – fiind în sarcina celui care o invocă.

În acest context, criticile recurentelor privind greșita apreciere asupra sarcinii probei demonstrează că statuarea instanței de apel privind eroarea comună și invincibilă, în care cumpărătorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte să confirme existența neîndoielnică a dreptului celui de la care dobândește, conduită care ar fi putut releva buna sa credință, nu a fost combătută; ca atare, criticile nu au legătură cu raționamentul instanței de apel, nu îl combat în mod efectiv și substanțial, ci doar aparent.

Nici recurenta S.C. D. S.R.L nu a dezvoltat critici care să poată fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin argumentele prezentate, această recurentă urmărește să convingă că se găsește în ipoteza de excepție de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, cea a ocrotirii dobânditorului cu titlu oneros și de bună-credință, cu consecința exceptării contractului de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat de la sancțiunea nulității, însă criticile sale nu vizează raționamentul curții de apel, de vreme ce nu a combătut, cu valențe de nelegalitate, dezlegările date neincidenței principiului error communis facit ius; așadar, recurenta S.C. D. S.R.L. a prezentat argumente care nu au legătură cu hotărârea recurată.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la critica asupra sarcinii probei, întrucât recurenta a contestat această chestiune, fără a combate statuarea curții de apel, din care decurge răsturnarea obligației de a proba.

Înalta Curte constată că, pe lângă aspectele privind buna-credință și sarcina probei, ambele recurente au prezentat argumente privind probatoriul administrat în cauză, invocând forma autentică a înscrisurilor depuse, anterioritatea acestora în raport cu hotărârea judecătorească prin care a fost anulată procura dată de numita G., precum și chestiuni de interpretare a dovezilor și cronologiei acestora, în scopul de a sublinia diligențele depuse pentru verificarea calității de proprietar a mandatarei și prezumțiile favorabile lor, însă toate acestea vizează fondul cauzei și nu pot face obiectul controlului de legalitate în recurs, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Excedează limitele controlului de legalitate în recurs nemulțumirea părților legată de interpretarea probelor, domeniu în care instanțele de fond au deplină libertate de apreciere, astfel că stabilirea faptelor pe baza dovezilor administrate în fața instanțelor devolutive nu se integrează controlului instanței de recurs, de verificare a conformității hotărârilor recurate cu regulile de drept.

De aceea, analiza memoriilor de recurs impune concluzia că recurentele nu au formulat nicio critică aptă a fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., astfel că nu sunt întrunite exigențele acestor norme de drept impuse sub sancțiunea nulității recursului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 545/25.03.2022 și recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L. împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 10.04.2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.