ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2038/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – secția I Civilă la 07.04.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 90.000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri și a sumei de 172.847 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului incendiat, la care se va calcula dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 13.04.2017, Tribunalul Dolj – secția I Civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile din cadrul aceluiași tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017*.

Prin sentința nr. 219/01.10.2020, Tribunalul Dolj – secția a II-a Civilă a respins acțiunea și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel care, prin decizia nr. 738/24.11.2021 a Curții de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

În motivare, autorul căii de atac a arătat că instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractuale, atribuind acestora alte efecte decât cele avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului de asigurare.

Astfel, a afirmat că ipoteza reținută de către instanța de prim control judiciar, respectiv producerea riscului asigurat din cauza nerespectării obligației de întreținere a bunurilor, fără ca, în prealabil, contractul de asigurare să fie suspendat, este străină de voința părților, întrucât prevederile art. 26 din contract acordă asigurătorului dreptul să refuze plata despăgubirii în perioada în care contractul este suspendat, situație neincidentă în cauză.

De asemenea, a arătat că, potrivit aceluiași articol, acordarea despăgubirii nu era condiționată de verificarea de către asigurător a îndeplinirii obligației de întreținere a bunurilor asigurate.

A mai susținut că este greșită concluzia instanței de apel și cu privire la calitatea sa de proprietar al bunurilor, în măsura în care părțile nu au prevăzut în contract obligația proprietarului de a-i comunica asigurătorului titlul în baza căruia cedează folosința bunurilor.

Sub acest aspect, a afirmat că la momentul încheierii poliței de asigurare bunurile au fost prezentate intimatei în vederea inventarierii lor și au fost verificate de către experții acesteia fără a se pune la îndoială calitatea recurentului de proprietar al bunurilor și fără a i se solicita informații cu privire la raporturile juridice dintre acesta și S.C. C. S.R.L., societatea care utiliza bunurile.

A apreciat că, în situația în care s-ar fi impus clarificarea situației juridice a bunurilor, intimata avea obligația de a solicita documente din momentul încheierii poliței de asigurare și până la producerea riscului asigurat.

Totodată, a arătat că nici lipsa autorizațiilor privind securitatea la incendiu și de construire pentru transformarea spațiului nu putea constitui temei pentru ca despăgubirea să nu fie achitată, întrucât S.C. C. S.R.L. deținea autorizație de funcționare, avize D.S.P. și D.S.V., iar transformarea spațiului nu a presupus decât efectuarea unor îmbunătățiri.

Mai mult, lipsa autorizațiilor sus-menționate erau cunoscute de intimată încă de la data încheierii contractului de asigurare, aceasta acceptând semnarea lui fără nicio obiecție.

Pe de altă parte, a susținut că lipsa titlului în temeiul căruia S.C. C. S.R.L. utiliza bunurile în litigiu prezenta relevanță numai pentru o eventuală acțiune în regres al intimatei împotriva acestei din urmă societăți.

Totodată, a afirmat că situațiile pentru care asigurătorul putea să refuze acordarea de despăgubiri se regăsesc la art. 27 și art. 45 din condițiile generale ale contractului și nu includ ipotezele reținute de instanța de apel.

A mai precizat că dispozițiile O.G. nr. 17/2015 nu sunt incidente în cauză și nu reprezintă un aspect determinant pentru dezlegarea pricinii.

În opinia recurentului, instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să verifice condițiile de valabilitate a facturii prin raportare la legislația franceză.

În final, a arătat că și motivul de apel privind acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanță a fost soluționat greșit, în măsura în care din probele administrate în apel a rezultat că dovada acestora a fost depusă după reținerea cauzei în pronunțare, cu încălcarea art. 452 C. proc. civ.

Criticile recurentului au fost subsumate de acesta motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 06.07.2022 intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În susținerea excepției, aceasta a arătat că ipotezele de casare indicate de recurent au fost invocate în mod formal, întrucât acesta nu indică în concret sub ce aspect instanța de apel a încălcat normele de procedură sau pe cele de drept material, ori care sunt argumentele în raport cu care decizia instanței de prim-control judiciar este nemotivată.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților; intimata-pârâtă a formulat punct de vedere la raport.

La termenul din 29.03.2023, constatând că susținerile recurentului pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și nici potrivit alin. (6) al aceluiași text de lege, completul de filtru a respins excepția nulității invocată de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia pe fond.

Analizând actele dosarului și decizia atacată în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Un prim set de critici subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deduce verificării în recurs interpretarea și aplicarea de către instanța de apel a normelor procedurale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanță, în măsura în care, potrivit recurentului, înscrisurile în dovedire au fost depuse de către pârâtă după închiderea dezbaterilor.

Critica este fondată.

Prin sentința pronunțată în primă fază procesuală, Tribunalul Dolj – secția a II-a Civilă, reținând culpa procesuală a reclamantului, recurent în această etapă procesuală, l-a obligat la plata către pârâtă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

Analiza încheierii primei instanțe de la termenul din 16.09.2020 și a actelor de la acel termen, la care au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, relevă faptul că reprezentantul convențional al pârâtei s-a prezentat și a depus dovada cheltuielilor de judecată ulterior strigării cauzei și închiderii dezbaterilor în dosar, cauza fiind reluată la solicitarea apărătorului pârâtei.

Măsura acordării cheltuielilor de judecată a fost criticată de reclamant prin memoriul de apel, arătând că reprezentatul pârâtei s-a prezentat și a depus dovada cheltuielilor de judecată ulterior strigării tuturor cauzelor înscrise pe lista de ședință de către prima instanță.

Prin decizia recurată, reținându-se că apărătorul pârâtei nu a fost prezent la apelul nominal al cauzei, ci s-a prezentat ulterior, când a solicitat respingerea apelului reclamantului și acordarea cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că depunerea înscrisurilor care făceau dovada cheltuielilor de judecată s-a realizat anterior închiderii dezbaterilor, cu respectarea art. 452 C. proc. civ.

Din interpretarea cumulată a dispozițiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, după închiderea dezbaterilor (ca etapă procesuală distinctă în cadrul derulării procesului civil), părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, precum și a dispozițiilor art. 452 din același cod, potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și a întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, rezultă că, în situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe calea unei cereri accesorii, partea trebuie să facă dovada existenței și a întinderii lor până la momentul procesual al închiderii dezbaterilor asupra fondului procesului.

Dacă această dovadă a cheltuielilor de judecată se face prin depunerea unor documente după momentul la care instanța declară închise dezbaterile, în aplicarea art. 394 alin. (1) C. proc. civ., instanța învestită cu capătul accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecată nu va avea în vedere aceste documente la pronunțarea asupra cererii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Cum, în speță, pârâta nu a fost prezentă cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc pe fondul cauzei, dosarul fiind reluat după închiderea acestora, Înalta Curte constată că acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanță s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., raportate la art. 394 alin. (1) și (3) din același cod, dat fiind că înscrisurile doveditoare au fost depuse la dosar cu nerespectarea termenului procesual limită instituit de legiuitor prin normele legale enunțate, iar sancțiunea ce se impunea în cauză era cea a înlăturării lor din ansamblul probator avut în vedere la soluționarea procesului.

Cu alte cuvinte, dispoziția de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de desfășurarea procesului în fața primei instanțe, apare ca fiind nelegală.

În continuare, procedând la examinarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă reține că demersul judiciar de față derivă din contractul de asigurare de bunuri seria x nr. x/09.02.2015, încheiat pe o perioadă de 1 an, între reclamant și pârâtă, având ca obiect asigurarea bunului imobil din str. x, oraș Giubega, județul Olt și a bunurilor mobile aflate în incinta acestuia la momentul încheierii asigurării, menționate în Anexa la acest contract.

Pe fondul producerii la 08.04.2015 a riscului asigurat, respectiv incendierea imobilului, și a refuzului nejustificat al pârâtei de a-l despăgubi, reclamantul a inițiat prezentul litigiu, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 90.000 euro, aferentă bunurilor asigurate și a sumei de 172.847 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului asigurat.

Tribunalul Dolj a respins acțiunea reclamantului justificat de faptul că acesta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 27 lit. g) și h), a) căror neexecutare acordau pârâtei dreptul de a refuza plata despăgubirii – nu a depus devizul de lucrări sau documente aferente reparațiilor efectuate asupra imobilului și actele care atestă calitatea sa de proprietar asupra bunurilor asigurate. De asemenea, a reținut că în spațiul asigurat își desfășura activitatea societatea C. S.R.L. care nu avea autorizație de construire pentru transformarea spațiului în unul de producție alimentară și nici nu fusese solicitată eliberarea unei autorizații privind securitatea la incendiu, chestiuni ce echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 25 din contract, referitoare la obligația asiguratului de a întreține bunurile.

Soluția primei instanțe a fost confirmată de către instanța de prim control judiciar, care, prin decizia recurată, a respins apelul ca nefondat. În justificare, a apreciat că, față de neîndeplinirea de către recurent a obligațiilor de întreținere a bunurilor asigurate - art. 26 din contract -, de depunere a actelor privind achiziționarea utilajelor și a titlului cu care acestea erau utilizate de S.C. C. S.R.L., precum și a raportului în baza căruia bunurile ce fac obiectul asigurării se aflau în incinta brutăriei acestei societăți la data producerii evenimentului din 08.04.2015 - art. 27 lit. g) din același contract -, reclamantul nu era îndreptățit la plata despăgubirii. A mai reținut că, sancțiunea neacordării despăgubirii poate fi aplicată și pentru neîndeplinirea obligațiilor de la art. 26 și art. 27 lit. f) și h), întrucât în temeiul art. 26 din contract, intimata avea dreptul de a suspenda contractul și de a nu despăgubi recurentul în situația nerespectării obligației de întreținere a bunurilor și producerii pagubei și că, art. 27 stipulează în mod expres neacordarea despăgubirii în cazul neexecutării obligațiilor prevăzute de lit. a)-g) din acest articol. De asemenea, a apreciat că intimata avea dreptul să refuze plata, chiar dacă contractul nu fusese suspendat în urma verificării modului în care bunurile asigurate erau întreținute, atâta vreme cât intimata a constatat după producerea incendiului faptul că recurentul nu și-a îndeplinit această obligație în conformitate cu dispozițiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentului. Totodată, a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile O.G. nr. 17/2015, de vreme ce factura depusă în dovedirea calității de proprietar a fost emisă anterior, 19.02.2012.

Pe calea recursului, autorul căii de atac impută practic instanței de apel aplicarea greșită a normelor de drept material vizând interpretarea convențiilor, respectiv a clauzelor prevăzute de art. 26 și art. 27 din contractul de asigurare încheiat între părți, susținând că demersul instanței de prim control judiciar, sub acest aspect, s-a realizat cu încălcarea voinței semnatarilor actului, întrucât situațiile de excludere reținute de instanța de apel nu erau incidente în cauză. Aceasta, întrucât, la data producerii incendiului, contractul nu era suspendat, iar potrivit acestor clauze contractuale, acordarea despăgubirii nu era condiționată de îndeplinirea obligației de întreținere a bunurilor, de justificarea calității sale de proprietar asupra bunurilor asigurate și a titlului în baza căruia S.C. C. S.R.L. utiliza bunurile. Totodată, a arătat că lipsa autorizațiilor nu reprezenta temei pentru refuzul intimatei de a-l despăgubi și că dispozițiile O.G. nr. 17/2015 nu erau determinante pentru judecarea procesului.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reține că, deși, de regulă, dreptul la despăgubire, în cazul asigurării de bunuri, se naște odată cu producerea riscului/evenimentului asigurat, acordarea indemnizației de asigurare nu poate fi realizată decât în termenii și condițiile agreate de părți prin contractul de asigurare; părțile, în temeiului principiului libertății contractuale și cu respectarea normelor legale în materie de asigurări, sunt îndrituite să stabilească, explicit sau implicit, ipoteze de excludere de la acordarea despăgubirii, cum este cazul în speță.

Așadar, evaluarea îndeplinirii condițiilor de plată a asigurării nu poate fi realizată decât prin raportare la voința internă a părților reflectată în cuprinsul contractului, în conformitate cu prevederile art. 1.266 și art. 1.270 C. civ., respectiv în limitele și circumstanțele avute în vedere de acestea la încheierea lui.

În speță, art. 26 din contractul de asigurare prevede obligația recurentului de a întreține bunurile asigurate în condiții bune și în conformitate cu dispozițiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate, obligație a cărei îndeplinire poate fi verificată oricând de către asigurător. Totodată, părțile au instituit în favoarea societății de asigurare dreptul de a suspenda contractul de asigurare în ipoteza în care asiguratul nu își respectă obligația de întreținere a bunurilor, precum și dreptul de a refuza plata despăgubirii pe perioada suspendării contractului.

Prin urmare, în mod greșit a apreciat instanța de apel faptul că exonerarea intimatei de la plata despăgubirii, în temeiul art. 26 din convenție, ca urmare a neîndeplinirii de către asigurat a obligației de întreținere a utilajelor, poate interveni și în situația în care riscul asigurat se produce chiar și în condițiile în care contractul de asigurare nu este suspendat.

Pe de altă parte, art. 27 din contract prevede la lit. a)-h) obligațiile pe care asiguratul trebuie să le îndeplinească în cazul producerii evenimentului asigurat, la lit. f) părțile stabilind în sarcina recurentului obligația de a păstra părțile afectate și de a le pune la dispoziția reprezentanților expertului sau experților asigurătorului. Totodată, la lit. g) părțile au stabilit obligația asiguratului de a pune la dispoziția asigurătorului toate actele și evidențele necesare pentru verificarea existenței și a valorii bunurilor asigurate, precum și pentru constatarea și evaluarea pagubelor și stabilirea dreptului la despăgubire, iar la lit. h) au instituit în sarcina asiguratului obligația de a înfățișa asigurătorului devizul lucrărilor de reparații a distrugerilor produse la clădiri sau alte construcții, mașini, utilaje și instalații, inventarul bunurilor, precum și orice alte documente solicitate de asigurător.

În continuare, pentru neîndeplinirea obligațiilor statuate la lit. a) – g) ale art. 27 din contract, părțile au convenit că asigurătorul este îndreptățit să refuze plata despăgubirii, dacă din acest motiv nu s-a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei.

Așadar, sancțiunea neplății asigurării instituită și asumată de părți intervine în momentul întrunirii cumulative a celor două cerințe, respectiv prima reprezentată de neîndeplinirea obligațiilor expres și limitativ prevăzute de acestea la lit. a)-g), iar a doua, reprezentată de faptul ca nerespectarea obligațiilor contractuale să fie cauza imposibilității stabilirii motivului producerii evenimentului asigurat și a întinderii pagubei, utilizarea conjuncției "dacă" condiționând, în mod necesar, refuzul de plată de imposibilitatea stabilirii circumstanțelor producerii evenimentului asigurat, imposibilitate generată, la rândul său, de neîndeplinirea obligațiilor contractuale ale asiguratului.

În concluzie, asigurătorul nu poate refuza plata despăgubirii în mod discreționar, motivat de simpla neîndeplinire de către asigurat a obligațiilor înscrise la art. 27 lit. a)-g) din contract, ci numai în contextul în care această împrejurare are drept consecință imposibilitatea determinării de către cel dintâi a cauzei evenimentului și a pagubei ce trebuie acoperită.

Această concluzie este întărită chiar de natura obligațiilor pentru care s-a instituit sancțiunea neplății asigurării, care vizează fie paguba și întinderea ei, fie cauza producerii evenimentului.

Astfel, prin acordul lor, părțile au stabilit ca plata despăgubirii să nu depindă de îndeplinirea obligației de la lit. h) a art. 27 din contract și nici a obligației de întreținere a bunurilor, aceasta din urmă putând genera, prin atitudinea diligentă a asigurătorului doar măsura suspendării efectelor contractului de asigurare, sancțiune convențională care în speță însă nu s-a produs.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că soluționarea căii devolutive s-a realizat cu încălcarea voinței reale, concordanțe, a părților la încheierea contractului, sens în care criticile recurentului apar ca fiind fondate.

Întemeiate sunt și susținerile acestei părți referitoare la calitatea sa de proprietar și la obligația sa de a prezenta titlul în temeiul căruia bunurile erau utilizate de S.C. C. S.R.L., în măsura în care, în interpretarea clauzei art. 27, dovada drepturilor de proprietate și de folosință nu poate fi circumscrisă vreuneia dintre ipotezele de la lit. a)-g) din acest articol.

De asemenea, asupra clauzei prevăzute de art. 27 lit. g), evocată corect de instanța de apel, însă reținută în mod eronat ca fiind lit. f), Înalta Curte reține că aplicarea acesteia s-a realizat pornind de la premisa greșită că simpla neîndeplinire a obligației de a prezenta documentele pentru verificarea existenței și a valorii bunurilor, precum și pentru constatarea și evaluarea pagubelor și stabilirea dreptului la despăgubire, este culpabilă, de vreme ce, așa cum s-a reținut anterior, dreptul de a refuza plata nu putea fi valorificat decât în condițiile în care, documentele prezentate nu ar fi fost apte, prin conținutul lor, să poată conduce la stabilirea cauzei producerii evenimentului asigurat și a întinderii pagubei.

Față de cele ce preced, cum analiza instanței de prim control judiciar a fost fundamentată pe interpretarea dată clauzelor contractuale, interpretare care, așa cum s-a arătat anterior, excedează voinței interne și reale a părților, având drept consecință extinderea ipotezelor de excludere a răspunderii contractuale și la situații asupra cărora acestea nu au convenit, Înalta Curte reține temeinicia în speță a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că dezlegarea cauzei, în maniera greșită evidențiată anterior, lipsește hotărârea recurată de fundament legal, ceea ce este de natură a echivala cu necercetarea fondului acesteia.

Pe cale de consecință, constatând că vătămarea produsă recurentului (constând în pronunțarea unei hotărâri nefavorabile) nu poate fi înlăturată decât prin desființarea deciziei atacate, Înalta Curte va casa hotărârea recurată și, în raport cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data inițierii procesului, va trimite cauza instanței de apel pentru o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de prim control judiciar, cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., urmează a soluționa apelul decelând asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., precum și a circumstanțelor prevăzute de părți în art. 27 din contractul de asigurare pentru antrenarea răspunderii contractuale, ținând cont de dezlegările și reperele trasate în cuprinsul prezentei decizii, de criticile și apărările părților invocate pe parcursul procesului, dar și de probatoriul administrat în cauză.

Așa fiind, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și, raportat la prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data inițierii procesului, va trimite cauza pentru o nouă judecată curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 738/24.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2023.