ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 136/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/02.09.2014 pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C., declararea inopozabilității față de reclamant a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/24.07.2014 de Notar Public D. și a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/30.07.2014 de Notar Public D., ambele încheiate între cele două pârâte, având ca obiect vânzarea dreptului de proprietate asupra imobilelor – teren și construcții – situate în sat Dărăști Vlașca, Comuna Adunații Copăceni, Județul Giurgiu, intabulate în cartea funciară nr. x a localității Adunații Copăceni.

Prin sentința civilă nr. 10 din data de 16.03.2022, Tribunalul a admis cererea și a declarat inopozabile față de reclamant contractele încheiate între cele două pârâte, respectiv contractul de vânzare autentificat sub nr. x/24.07.2014 de E. și D. și contractul de vânzare autentificat sub nr. x/30.07.2014 de E. și D..

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel pârâtele, solicitând schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 524 din 28 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 524 din 28 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâtele B. S.R.L. și C. au formulat recurs.

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și 8 C. proc. civ., casarea în totalitate a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței de apel cu admiterea apelului, astfel cum a fost formulat; obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu.

Într-un prim motiv de recurs, s-a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1562 C. civ.

Recurentele au susținut că instanța de apel analizează cele doua contracte de vânzare-cumpărare ca un tot unitar, deși ar fi trebuit să facă o analiză individuală a acestora și să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1562 și art. 1563 C. civ. pentru fiecare dintre cele doua înscrisuri, întrucât ele reprezintă două operațiuni juridice distincte, fiecare încheiate la o dată diferită, având obiecte diferite și prețuri diferite.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.07.2014 se vinde un teren intravilan și construcțiile CI si C2 edificate pe acesta, terenul respectiv neavând nicio legătură cu obiectul contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/19.05.2008 de BNP F.; contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat anterior încheierii de încuviințare a executării silite a contractului de ipotecă (încheierea nr. x/29.07.2014 pronunțată de Judecătoria Giurgiu), aspect reținut greșit de instanța de apel, ca fiind ulterior momentului indicat.

Prețul contractului de 139.710,80 RON (inclusiv tva) încasat pentru contravaloarea terenului în suprafața totala de 6.153 mp și a construcției CI, se identifică cu valoarea evidențiată la nivelul anului 2014 în raportul de expertiză judiciară, întocmit în cauză de dl expert G., precum și în răspunsul la obiectiunile formulate la raport.

Așadar, pentru acest imobil teren, ce se vinde prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.07.2014, nu se verifică concluzia reținută de instanța de apel în sensul că prețul este fictiv. Totodată, din acest preț, contrar susținerilor instanței de apel, indiferent că nu s-a diminuat datoria creditorului, s-au achitat alte datorii ale societății către diverși furnizori, conform expertizei contabile intocmite de dl expert H..

De asemenea, prin semnarea acestui contract, nu se poate reține nici prejudiciul produs reclamantului, întrucât o presupusă stare de insolvabilitate a debitorului ar fi fost creată doar dacă vânzarea terenului ar fi avut loc după data de 29.07.2014, când s-a pronunțat încheierea de încuviințare a executării silite, or, data contractului de vânzare cumpărare a fost 24.07.2014, deci anterioară acesteia.

Această susținere se coroborează și cu aceea că din balanțele depuse la dosarul cauzei reiese faptul că societatea făcea în mod curent diverse tranzacții cu terenuri și că deținea și alte imobile pe care le-a tranzacționat anterior și ulterior încheierii contractelor cu pârâta C., ceea ce înseamnă că tranzacțiile în discuție nu au fost încheiate în scopul eludării executării începute de creditorul reclamant.

Câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.07.2014 a fost încheiat anterior încuviințării silite a contractului de ipotecă și, în plus, are ca obiect vânzarea unui teren ce nu este inclus în contractul de ipotecă, recurentele au apreciat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1562 și art. 1563 C. civ., întrucât condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a putea fi admisă acțiunea revocatorie față de acest înscris, nu se verifică.

Instanța de apel trebuia să analizeze fiecare contract de vânzare cumpărare în parte și să verifice aplicarea dispozițiilor legale pentru fiecare dintre ele, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, concluziile enunțate în hotărârea atacată vizând ambele contracte, însă argumentele ce au condus la concluziile respective fac referire doar la imobilul clădire.

Referitor la valoarea construcției C3, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2014, chiar dacă în raportul de expertiză și în răspunsul la obiectiuni, întocmite de dl exp. G., aceasta este evaluată la suma de 1.749.040 RON la nivelul anului 2014, recurentele au susținut, în esență, că metoda prin care s-a stabilit aceasta sumă este metoda costurilor și nu a comparației.

Nici împrejurarea că prețul a fost achitat în numerar, nu este de natură să creeze prezumția unui preț fictiv, întrucât nu exista nicio interdicție în acest sens prevăzuta in legislația financiar contabila la acel moment.

Cât privește considerentele reținute de instanța de apel în sensul că îndeplinirea cerinței fraudei debitorului reiese și din împrejurarea că înstrăinările au avut loc în contextul existenței obligației de rambursare a împrumutului și al încuviințării executării silite a contractului de ipotecă, recurentele solicită a se observa că imobilul clădire C3 nu are legătură cu cele doua imobile asupra cărora a fost instituită ipoteca în favoarea reclamantului, ea nefiind edificată pe acestea. Cele doua terenuri ipotecate nici nu sunt alipite, iar imobilele înstrăinate către cumparatoarea C. au fost libere de sarcini, conform extraselor de CF.

Au mai arătat recurentele că susținerea instanței de apel în sensul că nu i se poate reproșa reclamantului că nu a îndeplinit formalitățile legale de publicitate în privința ipotecii convenționale, întrucât intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire C3 a avut loc cu 2 zile înaintea înstrăinării sale, nu este conformă cu dispozițiile legale în materie incidente.

De asemenea, referitor la susținerea instanței de apel cu privire la fictivitatea prețului contractelor, prin prisma unei chirii modice ce era încasată de I., recurentele au solicitat a se observa că prețul chiriei de 2000 RON lunar nu este de natură să demonstreze fictivitatea prețului. Această sumă se achită în baza unui contract de închiriere (nr. x/11.09.2015), cu obligația de a realiza investiții in spațiu, fapt care s-a si întâmplat; de la momentul de când recurenta C. a devenit proprietară, până la data efectuării raportului de expertiză din prezentul dosar, valoarea clădirii s-a dublat, conform raportului de expertiză G., ceea ce demonstrează și faptul că s-a comportat ca un adevărat proprietar, nefiind vorba de o tranzacție fictivă.

Totodată, s-a solicitat instanței sa se constate că este dobânditor de bună-credință și cu titlu oneros al imobilelor in discuție, că a acționat cu prudență și diligentă, având convingerea prin demersurile efectuate că vânzătoarea avea îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru a vinde valabil drepturile asupra bunurilor.

În continuare, s-a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, recurenții au arătat că o altă eroare a deciziei atacate este aceea că, deși face o analiză a prejudiciului produs de încheierea celor două contracte de vânzare cumpărare, prin raportare la data pronunțării încheierii de executare silită a contractului de ipotecă, totuși instanța consideră că acest contract nu are relevanță în cauză și înlătură ca nefondate susținerile referitoare la inadvertența bunurilor imobile ipotecate, cu cele vândute.

Pe de o parte, menționează că aceste contracte sunt încheiate ulterior datei de încuviințare a executării silite a contractului de ipotecă și de aici ar rezulta intenția debitorului de a frauda creditorul, iar, pe de altă parte, se menționează că nu are relevanță existenta contractului de ipotecă, întrucât prezenta acțiune poate fi intentată de orice creditor, indiferent ca este chirografar, ipotecar sau privilegiat.

Considerentele instanței de apel sunt corecte doar în parte, întrucât creditorul chirografar poate promova această cerere, în condițiile în care creanța este certă (1563 C. civ.) și dacă prejudiciul este dovedit.

In speță, creditorul chirografar nu are o creanță certă, întrucât este vorba despre un contract de împrumut sub semnătura privată, nefiind un debit recunoscut, acordul de mediere și actele adiționale nefiind suficiente pentru devenirea acestor acte ca executorii, în contextul în care Legea medierii nr. 192/2006 nu prevedea acest aspect.

Ca atare, creditorul chirografar din prezenta cauză nu întrunește condițiile prezentate și, prin urmare, nu se poate prevala de dispozițiile reținute în decizia atacată.

De asemenea, instanța de apel reține că obligația neexecutată de bună voie, se aduce la îndeplinire prin executare silită, iar obiectul vânzării îl constituia chiar obiectul ipotecii (fiind vorba despre construcție clădire C3), concluzionând astfel că exista frauda debitorului. Se invoca, așadar, contractul de ipotecă și se fac anumite raționamente juridice pentru ambele contracte de vânzare cumpărare prin raportare la acest înscris (contract de ipotecă), însă se omite faptul că doar unul dintre contractele de vânzare cumpărare vizează clădirea C3 de birouri, celalalt contract vizând un teren ce nu face obiectul contractului de ipotecă.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din 31 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurentele au depus punct de vedere la raport, prin care au susținut că recursul este admisbil.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 23 ianuarie 2024.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Întreaga construcție a recursului pârâtelor vizează greșita interpretare a probelor de către instanța de apel și reconfigurarea situației de fapt, motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate doar cu scopul de a repune în discuție probele, respectiv situația de fapt, și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Nefiind necesară o redare exhaustivă a argumentelor recurentelor, acestea fiind deja evidențiate anterior, Înalta Curte reține, în esență, că, în speță, criticile prin care se susține că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1562 C. civ., sunt legate, în realitate, de nemulțumirea recurentelor cu privire la modul în care instanța de apel a analizat situația de fapt și probele administrate.

Susținerile recurentelor în sensul că cele două contracte de vânzare-cumpărare ar fi trebuit să fie analizate în mod separat unul de celălalt, întrucât reprezintă două operațiuni juridice distincte, având obiecte diferite, nu pot face obiect de analiză în recurs, câtă vreme acestea presupun verificarea unor aspecte factuale, fiind, totodată, simple afirmații neargumentate juridic și opinii personale asupra modului în care instanța, după părerea recurentelor, ar fi trebuit să aprecieze asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1562 C. civ.

În egală măsură, susținerile recurentelor referitoare la faptul că, în cauză, nu se verifică concluzia reținută de instanța de apel în sensul existenței unui preț fictiv cu privire la terenul de 6.153 mp și construcția C 1 sunt legate de valoarea evidențiată în expertiza judiciară și în răspunsul la obiecțiunile formulate la raport, ceea ce presupune o analiză a probatoriilor administrate.

Or, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condițiile în care aprecierea lor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speță, instanța de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană.

Chestiunile legate de inexistența unui prejudiciu produs reclamantului, așa cum susțin recurentele, au în vedere verificarea unor aspecte privind starea de insovabilitate a debitorului, respectiv mecanismul îndeplinirii tranzacțiilor cu terenuri efectuate de societatea pârâtă, ceea ce reprezintă o evaluare de netemeinicie, iar nu una de nelegalitate, așa cum impun dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1- 8 C. proc. civ.

De asemenea, și în ce privește afirmațiile recurentelor cu privire la construcția C3, precum și în ce privește susținerile legate de buna-credință a dobânditorului, de faptul că a acționat cu prudență și diligență, având convingerea prin demersurile efectuate că vânzătoarea îndeplinea toate condițiile cerute de lege pentru a vinde valabil drepturile asupra bunurilor, se aduc în debatere tot chestiuni de netemeinicie, atâta timp cât se face referire la probele administrate, tinzându-se la schimbarea situației de fapt.

Se observă, că, deși invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele nu indică, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate, față de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., nu a arătat care sunt argumentele pentru care, în opinia sa, nu este legală soluția instanței de prim control judiciar raportat la argumentele reținute de curtea de apel.

Susținerile recurentelor privind existența unor motive contradictorii au în vedere aprecierea instanței de apel cu privire la lipsa de identitate dintre terenul care face obiectul contractului de ipotecă și cel din contractul de vânzare în sensul că aceasta nu este relevantă în analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1562 și următoarele din C. civ., dar pe pe altă parte reține existența contractului de ipotecă în analiza fraudei debitorului. Or, aceste argumente ale recurentelor aduc în dezbatere probele administrate, iar aprecierea asupra lor este apanajul instanțelor de fond.

În expunerea argumentelor, recurentele fac trimitere la situația de fapt reținută de către instanța de apel, la modul în care instanța de apel a înțeles să procedeze la aprecierea caracterului pertinent, concludent și util cauzei al unei probe, deși această apreciere ține de temeinicia deciziei recurate fiind reprezentată, de altfel, de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte.

Criticile recurentelor nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de situația de fapt reținută de către instanța de apel, de modalitatea de apreciere a utilității probelor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Recurentele tind, în fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De altfel, așa cum a observat și intimatul-reclamant prin întâmpinarea depusă la dosar, în privința recursului dedus judecății ne aflăm în fața unei duplicări a susținerilor din etapa procesuală anterioară, mărturie fiind similitudinea dintre cererile de recurs și de apel formulate de aceeași parte în cauză.

În fapt, s-a formulat un al doilea set de apel, față de respingerea celui dintâi. Aceleași motive care vizează netemeinicia au fost deduse Curții de Apel București spre judecată și sunt acum readuse în discuție în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ignorarea instituției recursului.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința ce se cere a fi îndeplinită.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurenților cu privire la modalitatea de stabilire a situației de fapt și de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurente rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., prin cererea de recurs, recurentele criticând decizia atacată din perspectiva unei motivări contradictorii, precum și din perspectiva greșitei aplicări a legii raportat la probele administrate și la situația de fapt.

Recurentele critică modul în care instanța de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 1562 și art. 1563 C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Așa fiind, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentele-pârâte nu s-au conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentele-pârâte C. și B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 524 din 28 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.