ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 987/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

i. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată în 09.12.2005 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2005, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâții Consiliul Local al Municipiului București, prin Primarul General, și cu pârâtul Guvernul României, prin Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru, contestând refuzul pârâtelor de a le acorda despăgubiri prin echivalent pentru imobilul care face obiectul dosarului nr. x/2001 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâților să le acorde despăgubiri prin echivalent pentru imobil.

În motivarea cererii s-a arătat că imobilul pentru care se solicită despăgubiri a fost demolat pentru construcția palatului Parlamentului, precum și că pârâții refuză în mod nejustificat aplicarea Legii nr. 10/2001, în sensul de a le acorda titluri de despăgubire, prin stabilirea cuantumului final la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin întâmpinare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată cu motivarea că nu a fost încă parcursă procedura administrativă de soluționare a notificării în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamanții și-au precizat cererea în data de 29.03.2006, sens în care au arătat că solicită obligarea pârâtei Comisia Centrală să le acorde titluri de despăgubire pentru a fi convertite la Fondul Proprietatea, prin înscrierea la D. S.A..

Prin sentința nr. 602/02.05.2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins contestația.

Sentința nr. 602/02.05.2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2005 a fost desființată prin decizia nr. 681A/23.11.2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul formulat de reclamanți fiind admis și cauza fiind trimisă, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 24.02.2004, sub nr. x/2007, iar prin sentința nr. 636/03.05.2007, tribunalul a respins cererea, ca prematură.

Sentința nr. 636/03.05.2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă a fost desființată prin decizia nr. 199/12.03.2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul formulat de reclamanți fiind admis și cauza fiind trimisă, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

ii. Sentința pronunțată de Tribunalul București în rejudecare

Prin sentința civilă nr. 1163/04.07.2008, pronunțată în dosarul nr. x/2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat unitatea deținătoare să emită o dispoziție referitor la notificarea ce face obiectul dosarului nr. x/2001 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul-teren în suprafată de 200 mp și construcția demolată - casă cu 5 camere, din cărămidă, care a existat în str. x, București; l-a obligat pe pârâtul Guvernul României la emiterea deciziei referitoare la acordarea de titluri de despăgubiri, potrivit art. 13, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, după predarea deciziei/dispoziției emise de primul pârât, cu respectarea dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că unitatea deținătoare trebuia să răspundă notificării, termenul-limită până la care se mai puteau depune înscrisuri de către reclamanți fiind depășit, precum și că nu se mai putea reține că pârâtul ar mai fi în așteptarea unor înscrisuri solicitate reclamanților.

Prin lipsa răspunsului la notificare, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamanților și i-a lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce i-a îndreptățit să se adreseze instanței.

De asemenea, s-a reținut și că cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este admisibilă după emiterea dispoziției motivate pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent de unitatea deținătoare, existând o procedură specială reglementată de dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

iii. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 767/20.08.2008, pronunțată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Guvernul României, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței.

În considerentele deciziei s-a reținut că susținerile apelantului referitoare la prematuritatea obligării sale la emiterea deciziei nu sunt întemeiate.

Astfel, în sentința apelată se arată că obligația apelantei de emitere a deciziei referitoare la acordarea de titluri de despăgubiri, potrivit art. 13 Capitolul III din Legea nr. 247/2005, intervine după predarea deciziei/dispoziției emise de pârâtul învestit cu soluționarea notificărilor.

Continuarea procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 va avea loc după ce procedura administrativă începută în baza Legii nr. 10/2001 va fi finalizată, prin emiterea unei decizii conținând propunerea motivată de acordare a despăgubirilor.

Ulterior emiterii dispoziției referitoare la notificarea ce face obiectul dosarului nr. x/2001 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, apelanta va îndeplini obligația sa, de emitere a deciziei referitoare la acordarea de titluri de despăgubiri, potrivit art. 13 din Legea nr. 247/2005, după predarea deciziei/dispoziției emise de primul pârât.

iv. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin decizia nr. 6206/29.05.2009, pronunțată în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva deciziei, pe care a modificat-o, în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței; a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții B., C. și A. împotriva Guvernului României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

În considerentele deciziei s-a reținut că, atât timp cât pârâtul Consiliul Local al Municipiului București nu a soluționat notificarea cu care a fost sesizat, obligarea Comisiei Centrale de analiza și de a stabili cuantumul final al despăgubirilor, ce se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, este prematură.

Prematuritatea cererii împotriva Comisiei Centrale rezultă și din faptul că, în temeiul legii speciale, aceasta figurează că parte în procese de contencios administrativ, în legătură cu cuantumul despăgubirilor stabilite, conform art. 19 din Legea nr. 247/2005. Câtă vreme nu este emisă decizia/dispoziția de către unitatea sesizată cu notificarea, Comisia Centrală nu poate fi obligată să-și îndeplinească propriile obligații.

Însă, față de obiectul dedus judecății, care nu viza cuantumul despăgubirilor stabilite potrivit procedurii instituite în capitolul 5 al titlului VII din legea specială, ci obligarea Comisiei Centrale de a emite decizia ce reprezintă titlul de despăgubire, instanțele civile au avut competența de a se pronunța asupra cererii.

i. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 05.05.2023, sub nr. x/2023, revizuentul A. a solicitat, în temeiul prevederilor art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, revizuirea sentinței civile nr. 1163/04.07.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2007, cu consecința casării acesteia și pronunțarea unei noi hotărâri, în aplicarea Legii nr. 10/2001, prin care să se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în fosta str. x, București, care a fost confiscat de către Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951.

În dezvoltarea cererii de revizuire, a arătat că a descoperit înscrisuri doveditoare noi pe care intimata le avea în arhiva sa din anul 2008 și care nu au fost depuse la dosarul cauzei.

A precizat că acest aspect l-a prejudiciat atât pe revizuent, cât și pe mama acestuia, prin pierderea șansei de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză.

A invocat ca fiind înscrisuri doveditoare noi următoarele acte: decizia nr. 6104/265/27.04.1963 emisă de secția Financiară Sfatul Popular al Capitalei, decizia nr. 1144/15.07.1963 emisă de Sfatul Popular al Raionului VI Lenin și procesul-verbal nr. x/03.05.1963 emis de secția Financiară.

ii. Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr. 984/03.10.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva sentinței civile nr. 1163/04.07.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2007.

În considerentele sentinței s-a reținut, sub un prim aspect, că înscrisurile invocate nu constituie înscrisuri probate ca fiind reținute de partea potrivnică și nici că nu ar fi putut fi prezentate din cauza forței majore, acestea fiind acte de natură fiscală care figurau în dosarul fiscal al imobilului și puteau fi obținute de parte, nefiind vorba de înscrisuri reținute de partea adversă, deoarece actele din dosarul fiscal se păstrează în arhivele Direcțiilor Generale de Impozite și Taxe Locale, care sunt distincte de entitatea care avea competența soluționării notificării, anume Primăria Municipiului București.

De asemenea, nu e îndeplinită condiția ca respectivele acte să fi fost determinante pentru soluționarea cauzei.

Obiectul cererii de chemare în judecată asupra căreia era obligată să se pronunțe instanța a fost clar stabilit prin decizia pronunțată de instanța de recurs, anume plângere împotriva refuzului autorității de soluționare a notificării.

Or, prin sentința civilă atacată cu revizuire, instanța avea, așadar, obligația să soluționeze refuzul de soluționare a notificării, iar nu să pronunțe o soluție priind fondul notificării.

Astfel, actele pe care le invocă revizuientul nu puteau avea caracter determinant în privința soluționării cauzei și nu se verifică susținerea revizuentului că ar fi fost prejudiciat prin nepronunțarea unei soluții care să recunoască dreptul la despăgubiri, din simplul motiv că obiectul cererii a fost clar trasat în recurs, ca fiind altul, anume obligația de soluționare a notificării.

iii. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia civilă nr. 1702A/15.12.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuent împotriva sentinței.

În considerentele deciziei s-a reținut că documentele invocat de apelant în cauza de față nu se încadrează în noțiunea de "înscrisuri noi și doveditoare", avută în vedere de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, precum și că nu sunt îndeplinite nici cerința reținerii/ascunderii de către partea adversă și nici cerința caracterului determinant al acestora.

S-a reținut și că înscrisurile invocate se aflau în arhiva unei instituții publice, respectiv a Serviciului Municipiului București al Arhivelor Naționale - instituție căreia partea i se putea adresa și solicita înscrisurile în urma unei solicitări oficiale în acest sens, formulată în timpul derulării litigiului în care a fost pronunțată sentința ce face obiectul revizuirii.

Curtea a reținut și că apelantul nu a invocat ori dovedit nici un motiv pertinent care să justifice împiedicarea sa de a se adresa instituției menționate, pentru obținerea acestor înscrisuri, pe parcursul derulării litigiului anterior, iar demersurile efectuate la alte autorități nu prezintă relevanță, câtă vreme acestea nu dețineau înscrisurile respective.

De asemenea, apelantul nu a probat nici reținerea/ascunderea acestui înscris de către părțile adverse din dosarul nr. x/2007, iar susținerile acestuia în sensul că nu a avut cunoștință de aceste înscrisuri, fiind chiar indus în eroare de partea pârâtă, prin prezentarea unei false situații juridice din perspectiva preluării imobilului, nu se circumscriu ipotezei avută în vedere de textul legal (care se referă la deținerea, posesia, stăpânirea fizică a înscrisului de către partea potrivnică, care refuză a-l pune la dispoziție, a-l prezenta în litigiul în care se discută administrarea sa ca mijloc de probă, iar nicidecum situația în care înscrisul se află în arhiva unei instituții publice, însă partea potrivnică neagă existența lui).

În acest sens, s-a reținut și că aspectul nedepunerii la dosar, la momentul soluționării litigiului anterior, a înscrisurilor în baza cărora a fost formulată cererea de revizuire, a avut ca urmare a neglijenței revizuentului.

Totodată, Curtea a constatat ca fiind corectă și reținerea tribunalului în sensul că înscrisurile nu îndeplinesc cerința de a fi determinante, din moment ce, prin sentința atacată cu revizuire, instanța a obligat unitatea deținătoare să emită o decizie de soluționare a notificării, fără a se pronunța cu privire la existența dreptului din perspectiva dovedirii calității de persoană îndreptățită, respectiv caracterului abuziv al preluării. Împrejurarea că nu au fost dezlegate niciun fel de chestiuni litigioase cu privire la existența și întinderea dreptului la despăgubire rezultă atât din cuprinsul sentinței atacate, cât și din considerentele deciziei civile nr. 6206/29.05.2009 pronunțate în recurs, care fac referire la obiectul acțiunii introductive.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, revizuentul A., prin care solicitat anularea deciziei recurate și a sentinței tribunalului și pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea cererii de revizuire.

În dezvoltarea recursului, precizează că instanța de apel și tribunalul au considerat că înscrisurile depuse la dosarul de revizuire nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea, arată că instanțele au reținut că înscrisurile puteau fi obținute de la arhivele Direcției Generale de Impozite și Taxe Locale, dacă recurentul le-ar fi solicitat anterior.

În acest sens, menționează că mama sa, B., a depus, în data de 27.08.2002, o cerere, înregistrată sub nr. x la Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 5 București, prin care a solicitat să i se comunice situația juridică a imobilului în litigiu.

Arată că, în răspunsul primit, s-a menționat că imobilul a intrat în proprietatea Statului Român în data de 06.05.1963, prin certificatul de moștenitor nr. x/26.12.1962.

Totodată, menționează și că, în data de 24.02.1997, în urma cererii înregistrate sub nr. x, aceleași informații i-au fost comunicate și de către Consiliul General al Municipiului București, respectiv că imobilul în cauză a trecut în propietatea Statului Român prin certificatul de moștenitor nr. x/26.12.1962.

Prin urmare, susține că toate instituțiile publice invocate în motivarea hotărârii atacate au comunicat o falsă situație juridică de preluare a imobilului în propietatea statului.

Mai arată și că, potrivit noilor înscrisuri emise de Arhivele Naționale, care au fost depuse în susținerea cererii de revizuire, reiese că, în realitate, imobilul a fost confiscat prin Decretul nr. 111/1951, în data de 27.04.1963, motiv pentru care toată procedura judiciară a fost viciată, instanțele fiind induse în eroare de către intimată, prin întâmpinările depuse la dosare, care au menționat o falsă situație juridică de preluare a imobilului în propietatea statului.

Susține că este eronată reținerea instanței de apel în sensul că, și în situația în care revizuentul ar fi avut cunoștință de respectivele înscrisuri, acestea tot nu sunt în măsură să schimbe soluția instanței de fond.

Aceasta întrucât revizuentului i-a fost îngrădit dreptul la justiție și ar fi putut să își întregească cererea introductivă sau să formuleze un al doilea capăt de cerere, prin care să solicite ca intimata sa emită o dispoziție prin care să îi fie acordate despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, act normativ aplicabil ca urmare a confiscării imobilului prin Decretul nr. 111/1951.

Arată și că, potrivit Legii nr. 10/2001, pot fi formulate contestații doar împotriva dispozițiilor Primarului General al Municipiului București, care se depun la Tribunalul București.

Or, în cauză, sentința nr. 1447/23.11.2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2006, nu are legătură cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că pârâta-intimată nu a invocat, prin întâmpinare, că imobilul în litigiu a fost confiscat în baza Decretului nr. 111/1951, iar, astfel, tribunalul a judecat un capăt de cerere cu privire la care nu era competent să se pronunțe, nefiind învestit în baza Legii nr. 10/2001, cererea fiind de competența Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, în baza Legii nr. 554/2004.

Arată că, din acest considerente, invocă în recurs motive de ordine publică, potrivit art. 129 alin. (1) pct. 2 și art. 159 alin. (1) pct. 3, coroborate cu art. 162 C. proc. civ. de la 1865.

Pentru aceste motive, solicită anularea celor două hotărâri pronunțate în cauză, pe care le consideră nelegale, și pronunțarea unei hotărâri prin care să se admită cererea de revizuire formulată de recurent.

În data de 28.02.2024, recurentul a depus un memoriu, prin care a formulat noi critici în susținerea recursului formulat.

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând cererea de recurs, se constată că recurentul nu aduce critici de nelegalitate deciziei atacate, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865.

Or, potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, conform art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Interpretând per a contrario acest din urmă text legal, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, atunci sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii atacate, în raport cu motivele de modificare și/sau de casare prevăzute în mod expres și limitativ la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865.

Or, în prezenta cauză, se constată că argumentele invocate prin memoriul de recurs nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de lege.

În acest sens, se observă că cea dintâi susținere a recurentului, privitoare la o pretinsă inducere în eroare de către intimată, prin întâmpinările depuse în litigiul de fond, în care ar fi menționat "o falsă situație juridică de preluare a imobilului în cauză în proprietatea Statului", reprezintă, de fapt, o simplă reiterare a criticii identice din cadrul cererii de apel, care a primit deja dezlegare jurisdicțională din partea primei instanțe de control judiciar.

În legătură cu acest aspect, instanța de apel a reținut că susținerile revizuentului-apelant, "în sensul că nu a avut cunoștință de aceste înscrisuri, fiind chiar indus în eroare de partea pârâtă, prin prezentarea unei false situații juridice din perspectiva preluării imobilului, nu se circumscriu ipotezei avute în vedere de textul legal, referitoare la situația reținerii înscrisurilor de către partea potrivnică."

Or, recurentul nu a dedus judecății în prezenta cale extraordinară de atac nicio critică de nelegalitate în legătură cu aspectul reținut de curte, al neîndeplinirii cerinței anterior evocate (de imposibilitate de prezentare a înscrisului nou, ca urmare a reținerii acestuia de către partea potrivnică), ci doar s-a limitat la a relua, cu o motivație identică, respectiva susținere din cadrul memoriului de apel, nesocotind, astfel, existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului.

Prin urmare, o asemenea manieră de redactare nesocotește obligația părții de a proceda la dezvoltarea motivelor de recurs, în sensul formulării de critici concrete privind dezlegările date prin decizia pronunțată în apel.

Nici susținerea recurentului în sensul că instanța de apel ar fi reținut, în mod greșit, că înscrisurile invocate nu îndeplinesc cerința de a fi determinante nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, ci are doar un caracter pur formal, în condițiile în care recurentul a omis să formuleze susțineri prin care să combată dezlegările instanței de apel în legătură cu neîndeplinirea condiției prioritare ca pretinsele înscrisuri să nu fi putut fi produse în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că au fost reținute de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Or, combaterea exclusiv a analizei subisidiare a instanței de apel, cu privire la neîndeplinirea cerinței caracterului determinant al înscrisurilor noi, care presupune a priori îndeplinirea cerinței imposibilității de prezentare a acestora, apare oricum ca fiind lipsită de eficacitate juridică, excedând, astfel, cadrul procesual din prezenta cale extraordinară de atac.

Aceasta întrucât argumentația juridică a instanței de apel în legătură cu acest aspect - prin care s-a reținut că, prin sentința a cărei revizuire se solicită, s-a dispus doar obligarea unității deținătoare să emită o decizie de soluționare a notificării, nefiind cercetate, așadar, aspecte ce țin de fondul dreptului (stabilirea calității reclamanților de persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, a caracterului abuziv al preluării sau a existenței dreptului acestora la despăgubire), din moment ce analiza respectivelor înscrisuri nu putea a avea loc oricum în respectivul litigiu - are doar valența unui considerent nenecesar (supraabundent), având în vedere că, odată reținută lipsa unei condiții prealabile referitoare la înscrisurile invocate de parte, oricum nu se mai impunea verificarea îndeplinirii cerinței subsecvente a caracterului determinant al acestora.

Or, pentru reținerea acestui motiv de revizuire era necesară îndeplinirea cumulativă a cerințelor prescrise de lege în legătură cu acest motiv de revizuire.

Prin urmare, îndeplinirea doar a unora dintre acestor cerințe (fără a fi, însă, cazul în speță, conform celor arătate) nu era în măsură să conducă ut singuli la modificarea sau la casarea deciziei atacate.

Pentru aceste motive, respectivele susțineri nu pot fi considerate ca expunând critici de nelegalitate, apte de încadrare în exigențele art. 304 C. proc. civ. de la 1865, câtă vreme au fost formulate doar cu privire la considerente indiferente, care nu sunt de natură a influența soluția atacată.

În egală măsură, nici susținerea recurentului în sensul că "ar fi putut formula un al doilea capăt de cerere", prin care să solicite ca intimata să emită o dispoziție prin care să i se acorde despăgubiri, nu respectă exigențele de motivare a recursului, din moment ce nu contrapune dezlegărilor instanței de apel un element efectiv, ci doar se raportează la aspecte eventuale, lipsite de relevanță juridică în prezenta fază procesuală, care tind la ignorarea cadrului procesual propriu-zis în care a avut loc judecata în litigiul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire o solicită în prezenta pricină.

Se constată, de asemenea, că recurentul a dedus, prin memoriul de recurs, și aspecte care sunt străine de soluția și de considerentele instanței de apel, referitoare la judecata realizată în cadrul dosarului nr. x/2006, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1447/23.11.2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă - litigiu distinct de cel în care a fost pronunțată hotărârea împotriva căreia a fost formulată cererea de revizuire din prezenta cauză.

Or, condiția esențială a motivării recursului implica determinarea greșelilor imputate instanței de apel, în raport cu soluția pronunțată în privința cererii de revizuire cu care a fost învestită, precum și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865.

Cum, însă, critica anterior menționată nu are legătură cu argumentația logico-juridică avută în vedere de către instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei recurate, aceasta se situează în afara exigențelor legale de motivare a recursului.

O atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulțumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate.

Prin urmare, deși formal încadrat în prevederile art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) din același cod.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 1702A din 15 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 1702A din 15 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 aprilie 2024.