ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2024

Ședința publică din data de 20 martie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 01.02.2024 sub nr. x/2024, revizuenta A. a solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., anularea deciziei nr. 2789/25.10.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și a deciziei nr. 1530/10.10.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, ambele pronunțate în același dosar.

Referitor la decizia pronunțată în recurs, revizuenta a arătat că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut (condițiile de folosire validă a procurii ulterior emiterii sale), nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare incriminat), s-a dat mai mult decât s-a cerut (în raport de apărările părților, de nerespectarea principiului contradictorialitatii dar și de aducerea conținutului legii străine în dosar, trunchiat, scos din context, netradus).

Astfel, apreciind că reclamanta a supus analizei instanțelor două acte juridice, respectiv procura și vânzarea, astfel încât instanțele sunt ținute să facă o analiză completă, în acord cu regulile aplicabile litigiului, statuând asupra motivului de nulitate invocat, instanța de recurs a considerat în mod greșit că această statuare implică cu necesitate stabilirea legii aplicabile procurii și determinarea aptitudinii acestei procuri de a sta la baza unei vânzări imobiliare.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare incriminat, iar analiza instanței trebuia să aibă în vedere dacă în cauză există un element de extraneitate sau nu, și în raport de această calificare să se stabilească legea aplicabilă vânzării și abia apoi determinarea aptitudinii procurii de a sta la baza acestei vânzări, în raport de legea aplicabilă. Aceasta pentru că actul a cărui nulitate absolută se solicită a se constata este actul de vânzare-cumpărare, iar nu procura.

Chiar dacă s-ar admite că este vorba de un litigiu cu element de extraneitate, cum s-a apreciat de instanțele de apel și de recurs, întrucât actul de vânzare s-a încheiat la data de 19.01.2010, în speță sunt aplicabile, în materie de drept internațional privat, prevederile noului C. civ., în conformitate cu prevederile art. 207 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a noului C. civ.

În lipsa unei prevederi exprese în act a legii aplicabile, contractului de vânzare-cumpărare incriminat îi este aplicabilă legea română, având în vedere naționalitatea părților, locul încheierii actului, notarul instrumentator, obiectul contractului. De altfel, în contract nu se vorbește despre vreo lege aplicabilă, întrucât la acel moment s-a apreciat că acesta este un act încheiat în condițiile dreptului intern român, toate textele de lege aplicabile inserate în contract, fiind din dreptul intern român.

Trecând peste prevederile art. 2637 C. civ., care prevede că alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanțe, regăsim în textul art. 2638 C. civ. în mod expres reglementată situația în care părțile nu au ales legea aplicabilă actului, care guvernează atât condițiile de fond cât și pe cele de formă, aceasta fiind legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse.

În mod evident contractul de vânzare-cumpărare incriminat are cele mai strânse legături cu România și legea română, având în vedere naționalitatea părților (mai ales a cumpărătorului - persoană juridică română), locul încheierii actului, notarul instrumentator, obiectul contractului (drept de proprietate asupra unor bunuri imobile situate în România).

Se poate admite că legea aplicabilă procurii este legea germană, ca lege a statului în care autorul actului unilateral (mandantul) își avea reședința obișnuită la data întocmirii procurii, dar aceasta apreciere nu are legătură cu obiectul prezentului litigiu, întrucât în speță trebuie analizate condițiile validității actului de vânzare-cumpărare.

Procura dată cu legalizare de semnătură este ut singuli un act valabil, Germania cunoscând atât forma legalizării de semnătură a actelor cât și forma autentică. Ea însă trebuie apreciată în sensul dacă este valabilă în România, pentru încheierea unui act autentic de vânzare de imobile.

Nu se poate aplica, astfel cum susține instanța de recurs cu rea credință, unui act autentic încheiat în România, a cărui nulitate se analizează, legea procurii uneia dintre părti.

Instanța de recurs mai reține și că, în acord cu normele de drept internațional privat române, legea aplicabilă în ceea ce privește condițiile de fond și de formă ale procurii, este legea germană, respectiv art. 167 par. 2 BGB (Burgergesetzcuch, C. civ. german) și că, totuși, art. 311b BGB prevede, similar legii române, forma autentică pentru actele juridice translative de drepturi reale, în sistemul legii germane, această cerință a formei autentice neextinzându-se asupra procurii date pentru încheierea unui astfel de act juridic. Așadar și legea germană prevede că în materia vânzării de imobile în Germania este necesar transferul dreptului de proprietate prin act autentic însă se arată că nu este necesară existența unui mandat autentic.

Actul de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentului litigiu este încheiat în România, iar nu în Germania, astfel încât nu interesează condițiile încheierii actului de vânzare din Germania.

În mod greșit apreciază instanța de recurs că întrucât procura dată respectă cerințele de formă cuprinse în legea germană, devine lipsită de obiect analiza echivalenței funcționale a cerințelor prevăzute de legea română pentru formalitatea de autentificare, cu cele prevăzute de legea germană pentru legalizarea semnăturii dar și ca valabilitate a procurii date în Germania, în condițiile art. 167 par. 2 BGB.

Obiectul litigiului este constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare incriminat, iar nu constatarea nulității absolute a procurii. Or, ceea ce a analizat instanța de recurs este analiza condițiilor de validitate ale procurii, în condițiile în care reclamanta a arătat, în mod constant, că procura poate fi valabilă ca procură, dar nu are aptitudinea de a sta la baza unui act de înstrăinare de imobile în România.

Referitor la decizia pronunțată în apel, revizuenta a arătat că instanța de apel a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 71 din Legea nr. 105/1992, dar și că forma pe care trebuia să o respecte procura este cea guvernată de legea Statului german pe teritoriul căruia a fost dată, iar apelanta-reclamantă nu a produs niciun fel de dovezi în sensul că procura dată în fața notarului german la data de 03.03.2008 nu îndeplinea condițiile de formă impuse de legea germană unei procuri speciale date de vânzarea unor bunuri imobile.

Aceeași interpretare greșita a spetei se întâlnește și în hotărârea instanței de apel care, de asemenea, nu s-a pronunțat asupra lucrului cerut (constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare incriminat), ci face aprecieri asupra unor lucruri care nu s-au cerut, respectiv asupra condițiilor de folosire validă a procurii ulterior emiterii sale.

De altfel, de la instanța de apel a plecat modul greșit de apreciere a speței iar instanța de recurs, față de motivele de recurs invocate, apreciind că motivarea instanței de apel nu poate fi considerată una pertinentă decât în mod fraudulos, a păstrat soluția acestei instanțe, făcând însă eforturi disperate de a da o motivare corespunzătoare, dar care a condus această instanța la a face demersuri proprii în a studia legea germană și nu a se pronunța asupra probelor existente la dosar, de a nu pune în discuția părților un asemenea demers.

Arată revizuenta că nu se știe dacă textul de lege invocat - art. 167 par. 2 BGB este corect tradus și interpretat, dacă nu a fost apreciat în mod trunchiat față de prevederile de ansamblu ale capitolului din C. civ. german. A fundamenta o soluție în recurs pe un text dintr-o lege străină, neadusă la cunoștința părtilor, nestiind dacă într-adevăr aceasta este legea corectă, cine a făcut traducerea acestui text de lege, reprezintă niște diligențe nelegale chiar și în temeiul rolului activ.

Prin decizia nr. 2789/25.10.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 632/15.03.2022 a Tribunalului Dâmbovița.

Prin decizia nr. 1530/10.10.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul aceleiași reclamante împotriva deciziei nr. 2789/25.10.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția de necompetență materială a Înaltei Curți în soluționarea cererii de revizuire având ca obiect decizia nr. 2789/25.10.2022 a Curții de Apel Ploiești, excepția de inadmisibilitate a cererii de revizuire având ca obiect decizia nr. 1530/10.10.2023 a Înaltei Curți, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de revizuire și judecata în lipsă.

În ce privește excepția de necompetență materială, intimata a arătat că potrivit dispozițiilor art. 510 alin. (1) C. proc. civ. cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, iar potrivit art. 510 alin. (3), dacă se invocă motive care atrag competențe diferite, nu va opera prorogarea competenței.

Apreciază că instanța competentă urmează să admită excepția tardivității formulării cererii de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2789/25.10.2022, având în vedere faptul că prevederile art. 511 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. indică termenul de 1 lună de la data comunicării hotărârii pentru formularea cererii de revizuire. Or, comunicarea deciziei din apel a avut loc la data de 02.12.2022, conform dovezilor de comunicare de la dosar, iar cererea de revizuire a fost înregistrată la data de 01.02.2024, depășind cu mult termenul dc 30 de zile dc la comunicarea deciziei nr. 2789/25.10.2022.

În ce privește excepția de inadmisibilitate, intimata a arătat că prevederilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. indică în mod expres faptul că dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea cererii de revizuire și la faptele pe care se întemeiază. Ca regulă generală, nu pot face obiectul revizuirii acele motive care presupun o judecată pe fond, hotărârile prin care nu se analizează sau nu se evocă fondul. Or, jurisprudența a statuat în mod constant faptul că atunci când s-a respins recursul ca nefondat instanța de recurs nu evocă fondul, deoarece analiza instanței de recurs se rezumă la analiza motivelor de casare, care, prin ipoteza, nu presupun analiza fondului.

Pe fond, intimata a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat extrapetita, nu s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut - condițiile de folosire validă a procurii ulterior emiterii sale.

Instanța de recurs a statuat corect faptul că recurenta în mod nejustificat afirmă că instanța ar fi trebuit să analizeze exclusiv vânzarea, în condițiile în care cauza acțiunii constă în nevalabilitatea vânzării tocmai în considerarea neîndeplinirii de către procură a formei autentice cerute de lege. Așadar, reclamanta a supus analizei instanțelor două acte juridice, respectiv procura și vânzarea, iar instanțele judecătorești sunt tinute să facă o analiză completă. Instanța a arătat că în cauză trebuie verificată validitatea actului juridic al procurii acordate de vânzător recurentei, acesta fiind actul juridic la care trebuie raportată aplicarea textului care prevede că, în regula generală, condițiile actului juridic sunt guvernate de legea care îi cârmuieste fondul. Doar ulterior, dacă se va constata că mandatul a fost acordat în mod valabil potrivit legii care îi cârmuieste fondul, se va examina efectul acestei chestiuni asupra vânzării.

Instanța de recurs a făcut o amplă argumentație a faptului că valabilitatea procurii date în Germania in condițiile art. 167 alin. (2) BGB din C. civ. german determină valabilitatea contractului de vânzare cumpărare atacat. Contractul în sine respectă forma autentică, fapt evident și necontestat de niciuna dintre părti.

Instanța de recurs nu s-a pronunțat minus petita - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ci a examinat și valabilitatea contractului de vânzare cumpărare în discuție tocmai prin prisma motivelor invocate prin acțiune, anume că procura care a stat la baza încheierii vânzării nu ar respecta forma autentică prevăzută de legea română.

Instanța de recurs a analizat procura invocată și a stabilit că aceasta nu se spune condițiilor de formă și de valabilitate prevăzute de legea română, ci se supune condițiilor impuse de legea germană, astfel că valabilitatea procurii date în Germania în condițiile art. 167 alin. (2) BGB (C. civ. german) determină valabilitatea contractului de vânzare cumpărare atacat pe calea prezentei acțiuni.

Instanta de recurs nu s-a pronunțat plus petita în raport de apărările părților de aducere a conținutului legii străine în dosar, ci a motivat că potrivit art. 2.562 alin. (1) și (2) C. civ. determinarea conținutului legii străine constituie o sarcină care incumbă deopotrivă instanței și părților. De asemenea, a arătat că instanta poate cunoaște din oficiu legea străină desemnată a fi aplicabilă de norma conflictuală incidentă și să-i dea eficiență, chiar dacă referirile părții la legea germană au avut un caracter imprecis și neargumentat.

Rezulta în mod cert faptul că revizuenta invocă propria culpa pentru că nu a făcut probatorii argumentate cu privire la legea germană, dar critica în mod eronat faptul că instanta a cunoscut legea germană și că a făcut aplicarea acesteia conform prevederilor legale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cererea de revizuire, Înalta Curte constată că cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 1530/10.10.2023 a acestei instanțe este inadmisibilă, iar în ce privește cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 2789/25.10.2022 a Curții de Apel Ploiești, competența de soluționare aparține Curții de Apel Ploiești.

Deși revizuentei i s-a pus în vedere să transmită la dosarul cauzei un exemplar semnat al cererii de revizuire ori să facă dovada calității de reprezentant al semnatarului cererii, sub sancțiunea anulării, Înalta Curte reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 87 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp și poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de parte. Susținerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri." Întrucât avocatul care a exercitat și semnat în numele și pentru revizuentă calea de atac extraordinară a revizuirii este același cu cel care a asistat și reprezentat partea la judecata în fond a procesului (astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei atacate), se apreciază că acesta putea acționa chiar fără mandat, fiind vorba de exercitarea unor drepturi supuse unui termen, astfel că în cauză nu se poate reține incidența sancțiunii nulității.

Luând spre examinare cererea de revizuire îndreptată împotriva deciziei nr. 1530/10.10.2023 a Înaltei Curți, se reține că, potrivit art. 509 alin. (1) C. proc. civ. "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (1) s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (...)". Alin. 2 al aceluiași articol statuează că "Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-11 sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul."

Concepută drept o cale extraordinară de atac având ca scop, în principiu, îndreptarea erorilor săvârșite în legătură cu starea de fapt stabilită prin hotărârea executorie sau definitivă, textul legal evocat, ce dă sediul materiei revizuirii, stabilește, în regulă generală, că sunt supuse revizuirii hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul și, prin excepție, că pot fi supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul, pentru motivele de revizuire expres și limitativ prevăzute la pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4 și pct. 7-11.

Cererea de revizuire ce formează obiectul dosarului pendinte, este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează posibilitatea formulării cererii de revizuire împotriva unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul atunci când instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut.

Prin urmare, având în vedere temeiul juridic invocat (art. 509 alin. (1) pct. 1) prezenta cerere de revizuire este supusă regulii generale de admisibilitate, respectiv, aceea ca prin hotărârea supusă revizuirii instanța de judecată să se fi pronunțat asupra fondului ori să fi evocat fondul.

Atunci când în discuție este hotărârea instanței de recurs, condiția evocării fondului presupune fie o statuare în drept diferită de cea dată în cauză prin hotărârile instanțelor de fond, fie – atunci când prin excepție legea o permite – stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în etapele procesuale anterioare (cu referire la conținutul art. 497 C. proc. civ. interpretat prin Decizia nr. 79/2022 a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de fapt), în ambele situații urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății. Hotărârea instanței de recurs care evocă fondul este acea hotărâre care este rezultatul unei analize de fond asupra raporturilor juridice litigioase pe care o fac instanțele de control judiciar, atunci când statuează în drept în mod diferit față de modalitatea în care au făcut-o primele instanțe, atunci când, în urma casării cu reținere, reapreciază probele deja administrate de instanțele inferioare și rețin o altă situație de fapt, pe baza căreia pronunță o soluție diferită de cele anterior date în aceeași cauză.

Nu se înscrie în aceste ipoteze și nu constituie o hotărâre asupra fondului sau care evocă fondul decizia instanței de recurs prin care se respinge recursul ca nefondat întrucât atunci când pronunță o atare soluție, instanța de judecată nu evocă fondul, ci se rezumă la analiza motivelor de casare care, prin ipoteză, reclamă aspecte de încălcare a legii, recursul fiind o cale extraordinară de atac ce urmărește remedierea erorilor de drept săvârșite de instanțele de fond.

În cauză, hotărârea a cărei revizuire se cere este o hotărâre dată în recurs, însă aceasta nu este o hotărâre care evocă fondul, întrucât instanța supremă nu a stabilit o altă stare juridică decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare, nu a aplicat alte dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite și nici nu a dat o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății, ci doar a confirmat cu argumente sporite, ca fiind legală interpretarea și aplicarea legii dată de instanța de apel raportului juridic litigios. Prin urmare, ipoteza reglementată de textul de lege anterior amintit nu este respectată sub acest aspect, decizia atacată neîntrunind condiția legală generală de admisibilitate în raport cu care să poată fi supusă revizuirii, întrucât, deși este dată în recurs, în cuprinsul ei nu a fost evocat fondul.

Nici condițiile specifice de admisibilitate pentru cazul de revizuire invocat, impuse prin dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. civ. nu sunt respectate cu referire la hotărârea atacată, deoarece fiindu-i dedus spre soluționare un recurs (pe care l-a respins ca nefondat), instanța care a pronunțat-o nu putea să săvârșească vreuna din greșelile sancționabile pe calea acestui caz de revizuire, specifice de altfel instanțelor chemate să soluționeze cererile de învestire (principale, incidentale, accesorii, adiționale) cu respectarea principiului disponibilității.

Față de cele arătate, cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 1530/10.102023 a Înaltei Curți (hotărâre pronunțată de o instanță de recurs care nu evocă fondul), apare ca inadmisibilă și va fi respinsă ca atare.

Referitor la decizia nr. 2789/25.10.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, se reține că potrivit art. 510 alin. (1) C. proc. civ. "Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere".

Alin. (2) al aceluiași articol stabilește că "În cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanțele de recurs la care se referă aceste dispoziții este Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță", iar alin. (3) statuează că "În cazul în care se invocă motive care atrag competențe diferite, nu va opera prorogarea competenței".

Din textul legal anterior citat rezultă că, revizuirea fiind o cale de retractare, competența de soluționare a acesteia revine instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

De la această regulă legea face o singură excepție, în privința motivului de revizuire întemeiat pe existența unor hotărâri judecătorești potrivnice, caz în care revizuirea se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de cea care a pronunțat prima hotărâre.

Cum decizia nr. 2789/25.10.2022 a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, iar motivul de revizuire invocat este cel reprezentat de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competența de soluționare a cererii de revizuire cu privire la această hotărâre va fi declinată în favoarea acestei instanțe, după ce în prealabil, cererea va fi disjunsă de cea privind hotărârea Înaltei Curți.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei nr. 1530 din 10 octombrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenta A., va disjunge cererea de revizuire a deciziei nr. 2789 din 25 octombrie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă formulată de revizuentă și va declina competența de soluționare a acesteia în favoarea Curții de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei nr. 1530 din 10 octombrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenta A..

Definitivă.

Disjunge cererea de revizuire a deciziei nr. 2789 din 25 octombrie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă formulată de revizuentă și declină competența de soluționare a acesteia în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată astăzi, 20 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.