ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 779/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2021 la data de 05.03.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., să se constate simulat prin interpunere de persoane contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.07.2003 la BNP E. din Timisoara încheiat între F. în calitate de curator al lui G., vânzător, și C., căsătorită cu H., în calitate de cumpărător, având ca obiect terenul arabil situat în extravilanul localității Dumbrăvița, județul Timis, înscris în CF nedefinitiv 2827 Dumbrăvița, nr. top. x, în suprafață de 5000 mp; să se constate că în realitate reclamantul este proprietar al terenului în suprafață de 5000 mp ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat pentru care a achitat prețul vânzării de 75.000 euro. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 482, art. 969-970, art. 1175 C. civ. Prin sentința nr. 14844/19.11.2021, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 1499/PI/16.12.2022, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtul D., ca nefondată; a respins acțiunea, ca nefondată; a obligat reclamantul să plătească pârâtului D. suma de 7.500 RON reprezentând contravaloarea onorariului avocatului ales cu titlul de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 179/30.06.2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a obligat pe reclamantul apelant A. la cheltuieli de judecată către pârâtul intimat D. în sumă de 5000 de RON.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.. A arătat recurentul că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare în discuție, cumpărătorii imobilului, respectiv persoanele ce au calitatea de proprietari sunt părinții săi, dar, în realitate, adevăratul cumpărător al acestui imobil și adevăratul proprietar al acestui imobil este recurentul. Instanțele anterioare au apreciat că nu este vorba de o simulație, însă în cauză există o situație de excepție, în sensul că părțile s-au aflat în imposibilitatea morală de a-și preconstitui un înscris, datorită relațiilor dintre acestea, determinate pe de o parte, de calitatea de fiu a recurentului în raport cu persoanele cumpărătorilor din actul public și pe de altă parte, de calitatea de prieteni între persoana cumpărătorului real, adică recurentul și vânzătorul din contractul de vânzare-cumpărare public. Fiind vorba de o simulație, erau admisibile proba testimonială și prezumțiile, conform art. 1191, 1198, 1203 C. civ. A mai arătat recurentul că nu între toate părțile implicate în raportul simulatoriu trebuie să existe relații apropiate pentru a exista imposibilitatea preconstituirii unui act secret, asa cum în mod greșit rețin instanțele anterioare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că, deși recurentul este cel care invocă dispozițiile art. 1175 C. civ., tot recurentul este cel care nu a făcut dovada existenței actului ascuns, pentru ca în speță să fie incidentă simulația. În cauză nu poate fi reținută imposibilitatea preconstituirii actului secret atâta timp cât vânzătorul nu era rudă și nici prieten cu reclamantul, acesta fiind o persoană străină față de reclamantul care susține că el a achitat vânzătorului suma de 75.000 euro, cu titlu de preț al terenului în suprafață de 5000 mp, fără a putea dovedi acest fapt cu vreun înscris, conform dispozițiilor art. 1191 C. civ., înscris care ar fi putut constitui un început de dovadă scrisă. Reclamantul este cetățean germano-român, iar introducerea în România a sumei de 75.000 de euro în anul 2003 era imperios necesar să fie făcută cu documente legale cum ar fi un virament bancar din contul din Germania în contul din România, sau cu o declarație vamală de intrare în România cu suma de 75.000 de euro declarată, sau chiar cu o chitanță de plată semnată de vânzător/curator pentru primirea sumei, or din lipsa acestor dovezi se poate trage concluzia că nu a existat niciodată o simulatie prin interpunere de persoană. Nu poate fi primită susținerea recurentului că datorită relațiilor dintre părti, determinate pe de o parte de calitatea de fiu a a acestuia în raport cu persoanele cumpărătorilor din actul public și, pe de altă parte, de calitatea de prieteni între persoana cumpărătorului real, respectiv recurentul, și vânzătorul din contractul de vânzare-cumpărare public, părțile s-au aflat în imposibilitatea morală de constituire a unui act secret în sensul de instrumentum, deoarece vânzarea a fost făcută prin curator F., numit prin Dispoziția nr. 67/15.07.2003 emisă de Primăria Dumbrăvița, iar nu de proprietarul terenului, astfel că nu putea fi vorba de o excepție a imposibilității preconstituirii vreunui înscris, iar prețul cu care s-a vândut terenul este cel cuprins în contractul autentic de 7.000.000 RON, preț încasat de curator, conform clauzelor din contract. Recurentul s-a limitat, în recurs, doar asupra respingerii probei testimoniale pentru a putea dovedi existența acestei simulații, fără a preciza că el a dezbătut succesiunea după tatăl său cu privire la cota de 1/2 din acest teren și a acceptat și donația făcută de mama sa, C., pentru cealaltă cotă de 1/2 din teren, și după mai multe operațiuni cadastrale de unificare și dezmembrare, acesta a vândut terenurile, dovedind prin acest comportament că nu a fost vorba de nicio simulatie prin interpunere de persoană, altfel ar fi formulat înainte de dezbaterea succesiunii acțiune în constatarea simulatiei. Recurentul, reclamant nu a fost niciodată prieten cu vânzătorul sau curatorul acestuia care a semnat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.07.2003, ca vânzător, aceștia fiind persoane în vârstă ce locuiau în Dumbrăvița, iar apelantul locuia în Germania. Atâta timp cât recurentul nu a dovedit cu niciun mijloc de probă că el era cumpărătorul adevărat din actul ascuns, instanța nu putea să admită proba cu martori fiindcă legiuitorul a stabilit că proba cu martori poate fi admisă dacă în speță există un început de dovadă scrisă. Or, atâta timp cât recurentul nu a putut face dovada plății prețului de 75.000 euro, bani pe care acesta susține că i-ar fi câștigat în Germania ca bijutier, cu un act vamal de introducere a sumei sau un virament bancar, rezultă că acesta nu a plătit acest preț și că terenul a fost cumpărat de C. ca bun comun cu H.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant pretinde că soluția instanței de apel în sensul constatării neîndeplinirii condițiilor simulației prin interpunere de persoane pentru nedovedirea actului secret, respectiv a imposibilității de preconstituire a acestuia, este nelegală și se impune a fi reformată în sensul admiterii recursului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, pentru dovedirea simulației prin administrarea probei cu martori. Justificarea recurentului în ce privește imposibilitatea morală a încheierii actului secret este în sensul că acesta, pe de o parte, este fiul cumpărătorilor din actul public, iar pe de altă parte, că se afla în relații de prietenie cu persoana vânzătorului, prin intermediul fiului acestuia, situație față de care, în dovedirea simulației, era permisă administrarea probei testimoniale și a prezumțiilor, ceea ce însă instanțele devolutive nu i-au permis. Or, formulându-și critica în acești termeni, anume că, prin situația invocată, în cazul său era prezentă ipoteza de excepție în care legea permite dovedirea actului secret prin martori și prezumții, recurentul omite împrejurarea că, prin soluția sa, instanța de apel tocmai a infirmat această teză, reținând că invocarea unei imposibilități morale generate de o relație de prietenie a reclamantului cu vânzătorul este lipsită de temei legal, aspect pe care l-a dedus din întâmpinarea depusă la dosarul de primă instanță de pârâtul B., descendentul vânzătorului (prin care pârâtul a arătat că îl cunoaște pe reclamant de vreo 45 de ani, fără a preciza existența unei relații de prietenie între aceștia și, cu atât mai puțin, a unei astfel de relații între reclamant și vânzător). Observând și că imposibilitatea morală de preconstituire a actului secret în raport cu vânzătorul a fost invocată pentru prima oară în apel, dar și pe baza examinării probelor și datelor cazului, curtea de apel a reținut că nu a existat niciun impediment pentru întocmirea actului secret care să confirme adevăratele părți contractante și că, astfel fiind, existența simulației trebuia dovedită cu un contraînscris pentru a i se putea recunoaște efecte și consecințe. Așadar, pentru a critica cu temei neîncuviințarea probei cu martori spre a dovedi existența unui act secret care să releve adevăratul dobânditor al bunului înstrăinat prin actul public, recurentul trebuia să dovedească în fața instanțelor de fond existența unei imposibilități morale de preconstituire a contraînscrisului, așadar să demonstreze că se plasează în situația de excepție de la aplicarea dispozițiilor art. 1191 C. civ., ceea ce el însă nu a făcut. În plus, contraînscrisul trebuia să-i privească pe toți cei implicați în operațiunea juridică complexă pretins a fi fost încheiată, respectiv părțile actului public și persoana interpusă, adică recurentul, iar nu doar pe recurent și persoanele interpuse (părinții săi), față de care s-a acceptat existența imposibilității morale de preconstituire a unui înscris în considerarea relațiilor de rudenie. Simulația, reglementată în cuprinsul art. 1289-1294 din C. civ., reprezintă operațiunea juridică care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial de un al doilea act secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula. Din analiza dispozițiilor art. 1289 din C. civ. se desprind condițiile specifice simulației, respectiv: existența unui act public, care s-a încheiat pentru a produce o aparență juridică, existența actului secret, act real, încheiat astfel încât existența și cuprinsul său să fie necunoscute terților și existența acordului simulatoriu, respectiv intenția părților de a disimula adevărata relație dintre ele. Intenția de a simula se obiectivizează în acordul simulator al părților, acord care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret și care, în variata simulației prin interpunere de persoane, aparține tuturor participanților la operațiune. Înalta Curte reține că aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cauza pendinte, soluția instanței de apel fiind conformă dispozițiilor legale în materie. Astfel, s-a reținut că între G., în calitate de vânzător, prin curator F. și C. (mama reclamantului, căsătorită cu H.) s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.07.2003, având ca obiect terenul arabil situat în extravilanul localității Dumbrăvița, județul Timis, înscris în CF nedefinitiv 2827 Dumbrăvița, nr. top. x, în suprafață de 5000 mp. Deși recurentul susține că el este cel care a plătit prețul achiziționării acestui teren, situație pe care o circumscrie simulației prin interpunere de persoane, s-a reținut că acesta nu a dovedit existența actului secret din care să rezulte calitatea de cumpărător pretinsă și nici imposibilitatea morală de preconstituire a unui asemenea înscris. Este fără îndoială că relațiile ce există în mod obișnuit între părinți și copii, între frați și surori și în general între rudele firești și cele prin alianță, apropiate, ca și cele dintre soți, sunt incompatibile cu manifestări din care ar reieși o lipsă de încredere a unora față de alții, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru constatarea operațiilor juridice ce intervin între ele. Relațiile de încredere reciprocă există, însă, și între alte persoane, ca între colegi de muncă, prieteni și alte asemenea persoane. Asemenea relații pot constitui, de la caz la caz, motivul imposibilității morale de a întocmi dovezi scrise cu privire la raporturile juridice dintre ele. Indiferent însă în ce fel de relații rezidă izvorul imposibilității morale, esențială este constatarea existenței, în realitate, a unei atare imposibilități, care trebuie să fie apreciată în raport de calitatea persoanelor și circumstanțelor faptelor, temeinic verificate de instanță, partea interesată fiind obligată să dovedească prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care a rezultat pretinsa imposibilitate morală. Dacă între recurent și părinții săi (cumpărătorii din actul public) este de presupus că ar putea exista o asemenea imposibilitate morală, între recurent și vânzătorul care figurează în actul public nici nu se presupune și nici nu s-a dovedit o astfel de situație, așa cum a reținut instanța de apel. Aceasta întrucât, pe de o parte, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către G. prin curator F., iar nu personal, iar pe de altă parte, ceea ce s-a invocat ca element al pretinsei imposibilități morale de preconstituire a înscrisului a fost o eventuală relație de prietenie cu fiul cumpărătorului, relație care nu numai că nu ar fi fost relevantă în aprecierea asupra imposibilității morale, dar nici nu a putut fi reținută ca dovedită. În dezacord cu susținerile recurentului în sensul că imposibilitatea morală trebuie apreciată funcție de relațiile dintre proprietarii din actul public (părinții recurentului) și persoana ce se pretinde proprietara bunului (adică însuși recurentul), Înalta Curte reține că un astfel de impediment se raportează la toate părțile implicate în simulația prin interpunerea de persoane, în speță, inclusiv la vânzătorul din actul public, o interpretare contrară lipsind de conținut această formă de simulație. În cazul simulației prin interpunere de persoane astfel cum este invocată în prezenta cauză, imposibilitatea morală de preconstituire vizează raporturile persoanei interpuse (recurentul) atât cu vânzătorul din actul public (G., prin curator), cât și cu cei care au cumpărat bunul în discuție (părinții recurentului), iar nedovedirea ei în raport cu una din părțile actului public conduce la neîndeplinirea condițiilor acestei forme de simulație (prin interpunere de persoane), așa cum în mod corect au reținut instanțele anterioare. Nu în ultimul rând, așa cum corect au observat instanțele de fond, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în raport de care se solicită constatarea simulației prin interpunere de persoane, au fost efectuate o serie de operațiuni juridice care demonstrează că însuși recurentul s-a prevalat de efectele juridice ale contractului de vânzare menționat, adică ale actului public, potrivit tezei sale. Astfel, a fost formulată cerere de dezbatere a succesiunii după H. (tatăl recurentului) și introducerea imobilului în cauză în masa succesorală (1/2 din suprafața totală, respectiv 2500 mp. teren intravilan) ca bun propriu al defunctului, s-a procedat la înscrierea dreptului de proprietate în baza Certificatului de moștenitor nr. x/21.08.2006, emis de BNP I. în dosarul succesoral nr. x/2006 în CF nr. x Dumbrăvița, nr. cadastral x teren intravilan extins în suprafață de 2500 mp, a fost încheiat contractul de donație autentificat sub nr. x/21.08.2006, prin care C., mama recurentului îi donează tocmai acestuia cota de 1/2 din terenul arabil intravilan extins dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.07.2003, respectiv diferența de 2.500 mp. De asemenea, s-a dat o declarație de acceptare a donației, prin care recurentul a acceptat donația și s-a realizat înscrierea, în favoarea sa a dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului, ca efect al contractului de donație. Întocmirea și succesiunea acestor acte juridice este de natură să demonstreze situația contrară pretinsă de către recurent prin acțiunea de față, și anume inexistența vreunui alt act juridic real (care să determine caracterul simulat al contractului de vânzare din prezenta cauză) în condițiile în care însuși reclamantul a recunoscut efectele juridice ale actului pretins a fi aparent și nereal. Manifestarea de voință a reclamantului de acceptare atât a succesiunii rămase în urma decesului tatălui său cu privire la cota-parte din dreptul de proprietate asupra terenului în cauză, cât și acceptarea donației primite de la mama sa asupra diferenței de teren nu fac altceva decât să ateste împrejurarea că, anterior acestor operațiuni juridice, în realitate reclamantul nu deținea în patrimoniu niciun drept asupra acestui imobil. Față de soluția ce se va pronunța, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant este parte căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și, întrucât în cauză a fost solicitată, de către intimatul-pârât D., acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 5000 RON dovedit cu chitanța aflată la dosar, contravaloare cazare în cuantum de 300 RON, conform facturii de la dosar și contravaloare transport cu avionul în cuantum de 765,66 RON, conform facturii de la dosar, în total 6065,66 RON, urmează să admită această cerere și să oblige pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 6065,66 RON. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 179 din 30 iunie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă și va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 6 065,66 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-pârât D..