ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 iulie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV- a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea cheltuielilor de judecată în sumă de 451.518,39 RON efectuate cu onorariile de avocați pe perioada 11.11.2004 – 01.11.2017, în dosarul nr. x/2004 al Tribunalului Comercial Argeș, dosarul nr. x/2005 al Tribunalului București, secția a IV- a civilă, dosarul nr. x/2005 al Curții de Apel București, dosarul nr. x/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, dosarul nr. x/2006 al Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, dosarul nr. x/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul nr. x/2006 al Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, dosarul nr. x/2006 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă – dosarul nr. x/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În drept, a invocat dispozițiile art. 274 C. civ. 1864, art. 451, 452, 453 din noul C. proc. civ.

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 481 din 15 martie 2019, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității, precum și cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 1764 din 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 481 din 15 martie 2019 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.A. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantului. A obligat pe pârâte la plata către reclamant a sumei de 215.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865. A respins restul pretențiilor reclamantului. A păstrat dispoziția din sentință privind respingerea excepției inadmisibilității cererii.

Decizia pronunțată în recurs: Prin decizia civilă nr. 210 din 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1764 din 19 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. A admis recursurile declarate de pârâtele S.C. B. S.A. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva aceleiași decizii. A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia pronunțată de curtea de apel în rejudecare: Prin decizia civilă nr. 213A din 15 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 481 din 15 martie 2019 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV- a civilă. A obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 11.032,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 213A din 15 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În aprecierea recurentului-reclamant, instanța de apel a statuat în mod nelegal că onorariul procentual fixat în contractele de asistență juridică nu reprezintă cotă-parte din valoarea câștigată a litigiului (quota litis), ci onorariu de succes, ceea ce încalcă principiile fundamentale ale dreptului, cât și decizia nr. 2131 din 30 mai 2015 pronunțată de instanța supremă. Pactul de quota litis este prevăzut de art. 3.3 din Codul Deontologic al Avocatului Uniunii Europene, care primează în fața Legii nr. 51/1995. Printr-o altă critică a susținut că instanța a aplicat eronat dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, care prevede ca partea care pierde procesul să plătească cheltuielile de judecată. Acest text legal nu prevede expres cu privire la onorariul de succes, astfel că se aplică principiul de drept conform căruia "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem." De asemenea, recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ. de la 1865, întrucât nu s-a conformat deciziei de casare prin care s-a statuat irevocabil că instanța de rejudecare va dispune în ce măsură părțile vor fi obligate să plătească onorariul catalogat de succes, deoarece un onorariu de succes conține și o componentă de remunerare a muncii prestate de avocat.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte și apărările formulate: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la 9 martie 2023. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 1 noiembrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a stabilit termen la 16 ianuarie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Punctând succint circumstanțele factuale ale cauzei, reiese că, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea unei cauze civile ce a parcurs mai multe etape procesuale. În justificarea cheltuielilor, s-a reținut că reclamantul a încheiat două contracte de asistență juridică – în primul contract (nr. x/08.11.2004) s-a prevăzut un onorariu fix de 1.000 RON, plus 5% din suma menționată în hotărârea definitivă, plata urmând a se face la executarea titlului obținut în legătură cu acțiunea în despăgubiri, iar în cel de-a doilea contract de asistență juridică (nr. x/16.09.2010) s-a prevăzut un onorariu fix de 1.200 RON, plus 7% din suma ce va fi executată conform hotărârii definitive, părțile menționând că plata se va face la executarea titlului executoriu obținut. Printr-o primă critică inserată în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, în rejudecare, instanța de apel a statuat în mod nelegal că onorariul procentual fixat în contractele de asistență juridică nu reprezintă cotă-parte din valoarea câștigată a litigiului (quota litis), ci onorariu de succes. Această critică a recurentului-reclamant nu ține cont de dezlegarea dată în etapa procesuală anterioară, fiind în realitate o critică adusă hotărârii de casare. Astfel, prin decizia de casare nr. 210 din 4 februarie 2021, admițând recursurile declarate de pârâți, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu îndrumarea de a stabili în ce măsură aceste părți pot fi obligate la plata onorariului de succes. În cuprinsul deciziei de casare, s-a reținut că "în cazul de față, onorariul de succes, nefiind o cheltuială efectuată până la finalizarea procesului, constituie o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar și voluptoriu și, din aceste motive, nu poate fi impus ca obligație în cadrul cheltuielilor de judecată în sarcina părții care a pierdut procesul. (… ) Înalta Curte nu contestă că orice avocat poate obține în completarea onorariului orar ori fix (forfetar) și un onorariu de succes cu titlu complementar în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat conform art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, contractul avocațial trebuind să fie respectat de părțile contractante și onorariul efectiv achitat. Instanța de judecată însă nu poate obliga partea care a pierdut procesul să suporte un asemenea onorariu și, mai mult, nu poate face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează criteriile în raport de care se poate dispune reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților." Astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel în rejudecare, în aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., problema referitoare la felul onorariului (fix sau de succes) a fost definitiv tranșată prin decizia de casare, dezlegarea chestiunii referitoare la caracterul de onorariu de succes al sumei solicitate de către reclamant impunându-se cu caracter obligatoriu instanței în rejudecarea apelului. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, nu instanța de apel (în rejudecare) a statuat asupra faptului că onorariul solicitat reprezintă un onorariu de succes, independent de onorariul fix stipulat de părțile contractele de asistență juridică, ci chiar instanța de recurs, respectiv Înalta Curte în etapa procesuală anterioară. Or, fiind tranșată cu autoritate de lucru judecat, această chestiune nu mai poate face obiect al analizei în actuala cale de atac. O altă critică formulată de recurentul-reclamant face referire la faptul că instanța de apel ar fi aplicat eronat dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, care prevede că partea care pierde procesul trebuie să plătească cheltuielile de judecată. Cum textul legal nu prevede expres cu privire la onorariul de succes, recurentul-reclamant apreciază că se aplică principiul de drept conform căruia "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem." Din nou, această susținere nu ține cont de aspectele deja tranșate prin decizia de casare - în considerentele deciziei nr. 210 din 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că instanța nu poate obliga partea care a pierdut procesul să suporte un onorariu de succes: "onorariul de succes, solicitat independent de onorariul fix stipulat de părțile contractele de asistență juridică, nu trebuie considerat în sarcina părții care a pierdut procesul deoarece asemenea cheltuială, nefăcută până la data judecății, nu este imputabilă părții căzută în pretenții, constituind o recompensă suplimentară muncii efectiv prestate de avocat, cu caracter complementar." Așadar, ambele aspecte criticate de recurentul-reclamant au primit dezlegare definitivă prin decizia de casare și nu mai pot face obiect al analizei în prezentul recurs, Înalta Curte reținând în etapa procesuală anterioară faptul că onorariul avocațial solicitat în cauză este unul de succes și faptul că onorariul de succes nu poate fi datorat de partea care a pierdut procesul. Cum modificarea hotărârii nu putea fi dispusă de către Înalta Curte, cauza a fost trimisă instanței de apel spre rejudecare doar pentru a se stabili, în concret și cu respectarea dezlegărilor date prin decizia de casare, în ce măsură pârâții din cauză pot fi obligați la plata onorariului de succes. În limitele rejudecării după casare și cu aplicarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a respins apelul formulat de reclamant, validând soluția de respingere a cererii de chemare în judecată pronunțată de prima instanță. În ceea ce privește menționarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta a fost formal invocat, dat fiind că recurentul-reclamant nu a formulat în cuprinsul cererii de recurs critici concrete care să se circumscrie acestui caz de casare. Totodată, se reține că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea exigențelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată nu poate fi asimilată unei nemotivări. Având în vedere considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.