ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, la 18 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., în nume propriu și în calitate de moștenitor al surorii sale, F., și G., toți în calitate de moștenitori ai defunctului H., ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate stins dreptul de ipotecă imobiliară înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în favoarea antecesorului pârâților, defunctul H., ca efect al stingerii, prin prescripție, a dreptului de a obține executarea obligației principale; să dispună rectificarea C.F. nr. x Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare de sub C2, înscrise conform încheierii nr. 11726/02 februarie 2012, în favoarea antecesorului pârâților, rectificarea C.F. nr. x-C1 (carte funciară colectivă clădire), nr. C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare de sub C2, înscrise conform încheierii nr. 11726/02 februarie 2012, în favoarea aceluiași defunct, rectificarea C.F. nr. x (carte funciară colectivă teren), cu nr. C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top x, în sensul radierii ipotecii imobiliare de sub C1, înscrise conform încheierii nr. 11726/02 februarie 2012; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În cauză, pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Pe calea cererii reconvenționale, formulate prin același înscris, a solicitat, în măsura în care se va constata că procesul-verbal din 24 noiembrie 2008, emis în dosarul de executare nr. x/2008 de către Biroul Executorului Judecătoresc I., nu prezintă situația reală consemnată în cuprinsul său, anume că "dl. A. a consemnat la J. (K.) suma de 210.000 RON pe seama și la dispoziția d-lui H.", în sensul că reclamantul nu poate prezenta recipisa de consemnare a sumei respective, anularea procesului-verbal menționat și repunerea în termenul de prescripție, în baza art. 405 3 din vechiul C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în declinarea de competență Prin sentința civilă nr. 2221 din 04 iunie 2020, Judecătoria Cluj-Napoca – secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Cluj Prin sentința civilă nr. 99 din 18 februarie 2021, Tribunalul Cluj – secția civilă a admis cererea de chemare în judecată și a respins cererea reconvențională. A constatat stins dreptul de ipotecă imobiliară înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în favoarea antecesorului defunct H., ca efect al stingerii, prin prescripție, a dreptului de a obține executarea obligației principale. A dispus rectificarea C.F. nr. x Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare înscrise sub C2 prin încheierea nr. 11726/02 februarie 2012. A dispus rectificarea C.F. nr. x-C1-Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare înscrise sub C2 prin încheierea nr. 11726/02 februarie 2012. A dispus rectificarea C.F. nr. x Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare înscrise sub C1, prin aceeași încheiere. A obligat-o pe pârâta B. să plătească reclamantului suma de 5.516,25 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. I-a obligat pe pârâții C., D. și G. să achite, reclamantului, fiecare, suma de 367,75 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Împotriva acestei hotărâri, pârâta B. a promovat apel. Prin decizia civilă nr. 51 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat-o pe apelantă să plătească intimatului A. suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a exercitat recurs pârâta B., criticând-o pentru următoarele motive: În partea introductivă a căii de atac, recurenta a reliefat, pe larg, obiectul litigiului, soluțiile pronunțate de instanțe în etapele procesuale anterioare și a expus aprecieri în sensul nelegalității hotărârii Tribunalului sub aspectul realizării unei greșite aplicări a normelor de drept material referitoare la prescripție. Totodată a menționat că ambele drepturi în dispută, atât al reclamantului de a solicita să se constate stins dreptul de ipotecă imobiliară înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, ca efect al stingerii, prin prescripție, a dreptului de a obține executarea obligației principale, cât și acest din urmă drept al autorului recurentei, ar fi trebuit exercitate în 3 ani, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Or acțiunea reclamantului, înregistrată la 18 noiembrie 2019, se plasează în afara termenului de prescripție de 3 ani. 5.1. Recurenta a arătat, invocând motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanța de apel a efectuat o analiză formală a cererilor părților și a dispozițiilor legale menționate, fără a examina, în parte, fiecare motiv de apel. Curtea de Apel a considerat că cererea de rectificare a cărții funciare, prin radierea dreptului de ipotecă înscris în cartea funciară în favoarea defunctului H., pentru suma de 210.000 RON, este corectă, deoarece nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului de creanță, urmare a prescrierii dreptului de a cere executarea silită. În acest sens, instanța de apel a copiat dispozițiile art. 1800 din vechiul C. civ., care vizează modalitățile de stingere a dreptului de ipotecă imobiliară, fără să indice care dintre ipoteze este aplicabilă în speță. În încercarea de a aplica dispozițiile prevăzute de vechiul C. civ., deși ipoteca a fost înscrisă în condițiile noului C. civ., instanța de apel a circumscris sfera posibilităților legale de rezolvare a litigiului, în sensul că nimic nu îl împiedica pe reclamantul A. să plătească suma moștenitorilor celui în favoarea căruia era înscris dreptul de ipotecă și să solicite radierea pe baza dovezii plății. Rezultă că această apreciere are consecințe asupra argumentelor invocate de instanța de apel, întrucât, în cadrul procesului, pârâta a solicitat ca reclamantul să achite datoria pe care o avea față de defunctul H., după care să solicite radierea doar pe baza dovezii plății, iar nu în alt mod, astfel că soluția contrară nu-și poate găsi o justificare legală. Instanța de apel, ca și instanță de fond, a evitat, în mod nelegal, să rețină că natura cererii care constituie titlul executoriu, în baza căruia reclamantul A. a fost obligat, în favoarea defunctului H., la plata sumei de 210.000 RON, a derivat din sistarea coproprietății asupra imobilului, adică dintr-o acțiune reală imobiliară, reclamantul nefiind, la momentul respectiv, posesor al imobilului, urmând să primească apartamentul doar după achitarea datoriei. În acest sens, conform art. 405 din vechiul C. proc. civ., raportat la art. 706 din noul C. proc. civ., în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție nu mai este de 3 ani, ci de 10 ani, reclamantului atribuindu-se apartamentul în schimbul sultei stabilite în favoarea autorului H.. Drept urmare, întrucât, prin stabilirea modului de atribuire a bunurilor, dreptul de a obține executarea silită, în cazul titlurilor emise în acțiunile reale imobiliare, cum este și în speța de față, se prescrie doar după termenul de 10 ani, iar executarea bunurilor împărțite poate fi cerută în acest termen, rezultă că, în cauză, nu a intervenit prescripția pretinderii sumei datorate. Instanța de apel nu a făcut nicio apreciere a normelor de drept material și procesual invocate de apelantă, deși termenii folosiți au fost lipsiți de echivoc, omițând, astfel, să se pronunțe cu privire la motivul de apel invocat. Instanța de apel a reținut dispozițiile art. 1749 alin. (1) din vechiul C. civ., în sensul că ipoteca este un drept real accesoriu, întrucât însoțește dreptul de creanță al pârâților cu privire la suma de 210.000 RON, care s-a prescris, astfel că s-a prescris și dreptul principal. În realitate, motivarea este confuză și se îndepărtează de motivul invocat de apelanta pârâtă, în sensul că reclamantul, pentru a evita interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie de executare, a creat artificial cererea de constatare a stingerii dreptului de ipotecă imobiliară în favoarea defunctului H., ca efect al stingerii, prin prescripție, a dreptului acestuia sau al moștenitorilor de a obține executarea obligației de plată a sumei de 210.000 RON, iar nu după executarea plății indicate pentru a obține, ulterior, rectificarea cărții funciare. A motiva astfel soluția, fără niciun fel de trimitere la cererea apelantei privind constatarea că, în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție nu este de trei ani, ci de zece ani, indică lipsa de înțelegere sau omisiunea vădită a situației de fapt și a dispozițiilor legale care clarifică, în mod concret, natura și modalitatea executării silite, precum și contextul juridic în care intervine. Instanța de apel a apreciat că motivul privind aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripție este nefondat, deoarece dreptul de urmărire și de preferință este supus termenului de prescripție, în sensul că, pentru executarea unei creanțe, termenul este de trei ani, elaborând o întreagă teorie care nu are nicio legătură cu motivul de apel opus de apelantă. Astfel, pârâta a arătat că acțiunea de partaj are un caracter real, finalizându-se prin sistarea de coproprietate sau indiviziune, prin stabilirea cotelor părți, în sensul acordării dreptului asupra unui bun sau sultei în compensație, soluția fiind pronunțată în materia acțiunilor reale imobiliare, care prevede că dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termenul de 10 ani, iar nu de 3 ani, cum, în mod nelegal, a stabilit instanța de apel. În consecință, dreptul moștenitorilor autorilor de a obține sulta prevăzută în titlul executoriu se prescrie după 10 ani de la emiterea acestuia. Instanța a motivat apelul în sensul că nu este fondată critica privind evitarea stabilirii naturii cererii ce constituie titlul executoriu, respectiv sentința nr. 11233/2008, pronunțată în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia nr. 98/A/2011 a Tribunalului Cluj, cu argumentarea că primei instanțe îi este interzisă calificarea cererii. Instanța de apel a omis, din nou, să observe motivul de apel invocat sub aspectul împrejurării că termenul de prescripție este de zece ani pentru situația în care sumele de bani sunt atribuite cu titlu de sultă ca urmare a sistării stării de coproprietate sau indiviziune, în condițiile în care hotărârea pronunțată finalizează situația juridică a părților și stabilește că predarea, pe cale silită, a bunului în natură se realizează în termenul de prescripție de zece ani, așa cum prevede art. 405 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. 1864, iar nu de 3 ani, cum prevede teza I a acestui articol. Instanțele nu au menționat argumentele pentru care, în prezenta cauză, deși executarea silită se referă la drepturi reale, nu se prescrie în 10 ani, termenul de 3 ani nefiind aplicabil în speță. Curtea a rezolvat, în mod greșit, motivul de apel, considerând că termenul de prescripție începe să curgă de când se naște dreptul de a cere executarea silită și că, la acel moment, s-a născut dreptul creditorului de a cere executarea silită a creanței, iar nu un drept real, întrucât executarea viza suma de 210.000 RON, care este un drept de creanță și nu un drept real. Cum dreptul de creanță s-a prescris în termen de 3 ani, a considerat, în mod eronat, că este de prisos să analizeze restul susținerilor legate de natura dreptului. A fost, astfel, încălcată, voința legiuitorului, care îi tratează, în mod egal, pe ambii creditori, reclamantul neposesor al bunului atribuit, care poate pune în executare titlul său în termen de 10 ani, respectiv titularul dreptului de creanță privind sulta, care îl poate pune în executare, în opinia instanței, în termen de 3 ani, raționament greșit. Instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. sau ale art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul C. proc. civ., care prevăd, în mod expres, că "în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani’’, deși avea obligația să răspundă motivului de apel cu privire la împrejurarea că titlul executoriu se referea la un drept real, reprezentat de sistarea coproprietății asupra imobilului, situație în care, în materia drepturilor reale și a acțiunilor reale imobiliare, executarea silită se prescrie prin raportare la aceste dispoziții. 5.2. Instanța de apel a apreciat că numeroasele cereri de revizuire cu privire la sentința prin care s-a stabilit sulta neplatită până la 25 noiembrie 2008 nu au relevanță în speță, reproducând dispozițiile art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, în sensul că prescripția nu este întreruptă, astfel că ar fi produs efecte doar pe perioadă determinată, dacă s-ar fi dispus suspendarea executării. În condițiile în care dreptul material la acțiune nu poate fi disociat de dreptul subiectiv civil, rezultă că, prin cererile de revizuire succesive, privite ca mijloc, H. a urmărit să-și valorifice același drept, care ar viza o prescripție unică, întrucât dreptul său deriva dintr-un drept real, prescripțiile executării silite realizându-se doar după durata de 10 ani, iar nu de 3 ani, cum, greșit, a apreciat instanța de apel. În ultimul alineat al considerentelor deciziei, instanța de apel a precizat că încercarea reclamantului de a plăti sulta a fost una benevolă, iar nu la cererea creditorului H.. Din adresa K. S.A., instanța de apel a constatat că nu s-a consemnat nicio sumă de bani la dispoziția creditorului, ceea ce constituie o simplă precizare, fără o evaluare pertinentă, referirea la dispozițiile art. 1115-1116 și art. 1786 din vechiul C. civ. fiind lipsită de semnificație juridică. Instanța de apel trebuia să constate că dreptul material la acțiune nu se disociază de dreptul subiectiv al creditorului. Astfel, fără a dovedi în baza căror probe a apreciat că reclamantul a încercat să plătească sulta de 210.000 RON, rezultă că formularea acestor considerente se situează în afara probelor administrate în cauză, situație confirmată de comunicarea Băncii privind faptul că reclamantul A. nu a depus nicio sumă de bani în contul creditorului H., neexecutând obligația prevăzută în titlul executoriu. Aceste critici au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimatul pârât E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea ca, legală și temeinică, a deciziei nr. 51 din 10 februarie 2022 a Curții de Apel Cluj. Intimatul reclamant A. a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a invocat respingerea criticilor prin care se contestă hotărârea primei instanțe, ca inadmisibile, și, pe fond, respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON, onorariu de avocat justificat cu chitanța aflată la fila x. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește susținerile vizând prescripția dreptului material la acțiune, referitor la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat să se constate stins dreptul de ipotecă imobiliară, ca urmare a stingerii, prin prescripție, a dreptului de a obține executarea obligației principale, acestea sunt susceptibile de încadrare în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea normelor de drept material incidente în această materie. Contrar opiniei recurentei, sub acest aspect, nu sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958, ci cele ale noului C. civ. Astfel, independent de momentul constituirii dreptului de ipotecă legală și care se plasează, într-adevăr, anterior noului C. civ., interesând, din acest punct de vedere, data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj (16 iunie 2011, data pronunțării deciziei nr. 2177/R/2011 a Curții de Apel Cluj), în speța de față, pentru stabilirea dispozițiilor legale în materie de prescripție a dreptului material la acțiunea formulată de reclamant, cu obiectul sus-menționat, în eventualitatea în care dreptul respectiv este supus prescripției, prezintă relevanță data la care ar fi început să curgă termenul de prescripție raportat la acest obiect. Din această perspectivă, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., conform cărora "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. (actual) sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit", rezultă că, în cazul prescripțiilor al căror termen a început sub imperiul noului C. civ., este incident acest din urmă act normativ. Or, în prezentul litigiu, un eventual termen de prescripție a dreptului de a solicita stingerea ipotecii imobiliare ca urmare a stingerii, prin prescripție, a dreptului de a obține executarea dreptului de creanță constând în sulta datorată de reclamant autorului recurentei, ar fi început să curgă de la data la care executarea dreptului de creanță s-a prescris, cu consecința stingerii ipotecii, cerere care formează obiectul demersului intimatului reclamant. Or, de vreme ce, potrivit art. 405 alin. (1) teza I si alin. (2) din vechiul C. proc. civ., dispoziții legale aplicate corect în litigiul de față de către instanțe, termenul de prescripție de 3 ani a dreptului de a solicita executarea silită a creanței autorului recurentei a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj (16 iunie 2011), înseamnă că dreptul la executare s-a prescris la 16 iunie 2014, moment de la care reclamantul putea cere stingerea ipotecii (în opinia recurentei, tot în termenul de prescripție de 3 ani) și care, în mod evident, se plasează după intrarea în vigoare a noului C. civ. (01 octombrie 2011). Ca atare, sub acest aspect, sunt incidente, în cauza de față, dispozițiile acestui din urmă act normativ. Potrivit art. 2501 alin. (1) din noul C. civ., drepturile la acțiune având un obiect patrimonial (ipoteza din speță) sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Dispozițiile art. 2502 alin. (2) pct. 2 din același cod menționează că este imprescriptibilă extinctiv, printre altele, acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, semnificație pe care o are cererea formulată de reclamant privind stingerea ipotecii instituite în favoarea autorului recurentei, un drept stins echivalând cu un drept inexistent. Prin urmare, acțiunea reclamantului nu este supusă prescripției extinctive, susținerile recurentei, sub acest aspect, fiind nefondate. În alți termeni, chiar dacă realizarea sau executarea creanței (sulta), însoțită de ipotecă - drept real accesoriu, este prescriptibilă, acțiunea în constatarea inexistenței unui drept, real sau de creanță, este, în concepția legiuitorului, imprescriptibilă extinctiv, astfel cum a fost declarată în condițiile art. 2501 alin. (1) și art. 2502 alin. (2) pct. 2 din noul C. civ. 5.1. Criticile referitoare la carențele în motivarea deciziei atacate sunt, de asemenea, neîntemeiate. În primul rând, trebuie menționat că susținerile aferente acestui motiv de recurs supun dezbaterii nu numai aspecte legate de argumentarea hotărârii instanței de prim control judiciar, ci și chestiuni care vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept substanțial sau a celor de drept procesual, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, încadrându-se, astfel, în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 și, respectiv, pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi tratate distinct, raportat la cerințele fiecăruia dintre aceste cazuri. Un prim aspect pentru care se contestă decizia atacată se referă la împrejurarea că instanța nu ar fi examinat fiecare motiv de apel în parte, sens în care invocă omisiunea de a indica, care dintre ipotezele de stingere a ipotecii, prevăzute în art. 1800 din vechiul C. civ., este incidentă în cauză. Critica nu poate fi primită, întrucât Curtea, raportându-se la textul de lege enunțat, a menționat cu font italic, diferit de modalitatea de redare a celorlalte ipoteze, ipoteza de stingere a ipotecii incidentă în speță, respectiv cea de la pct. 1 - stingerea obligației principale, rezultând, astfel, cu claritate că acest caz a fost avut în vedere de către instanță în construirea raționamentului ce a fundamentat soluția pronunțată. Recurenta mai susține că instanța a evitat să se raporteze la natura cererii care a condus la pronunțarea titlului executoriu și care, în opinia sa, fiind o cerere în materie de sistare a coproprietății, deci, o acțiune reală imobiliară, executarea sultei stabilite în acel dosar, în favoarea autorului său, este supusă unui termen de prescripție de 10 ani, iar nu de 3 ani, conform art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ.. Critica este neîntemeiată, deoarece Curtea, făcând referire la dispozițiile art. 405 alin. (1) teza I din Cod, a arătat argumentele pentru care a reținut incidența acestui text de lege, în cauză punându-se problema executării unui drept de creanță (sulta), iar nu a unui drept real. Față de aceste considerente, nu se mai impunea examinarea separată a ipotezei reglementate de art. 405 alin. (1) teza a II-a din același cod, referitoare la termenul de prescripție de 10 ani pentru situația executării titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, rezultând, fără dubiu, că aceasta a fost exclusă de la aplicare ca urmare a reținerii primei teze din textul de lege enunțat. Prin urmare, nu se pune problema unei motivări incomplete a deciziei sub acest aspect. Dintr-o altă perspectivă, recurenta susține că aplicarea dispozițiilor art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ. în detrimentul celei de-a doua teze din textul de lege este și greșită, invocând, printre altele că sulta derivă din soluționarea unei cereri de partaj privind un imobil, deci, dintr-o acțiune reală imobiliară, și că legiuitorul a înțeles să-i trateze, în mod egal, atât pe titularul dreptului real, cel căruia i s-a atribuit bunul în natură, cât și pe titularul dreptului de creanță, constând în sulta stabilită în favoarea acestuia din urmă. Acest motiv de recurs este susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât supune dezbaterii greșita aplicare a unei dispoziții procedural civile, și este neîntemeiat. Conform art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., text evocat de recurentă în scopul înlăturării caracterului prescris al executării creanței, "în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani". Din interpretarea literală, sistematică și logico-juridică a normei legale enunțate rezultă că executarea titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare sunt supuse termenului de prescripție de 10 ani. Fără discuție că o acțiune de partaj care vizează și un imobil are natura unei acțiuni reale imobiliare, dar titlul emis în soluționarea unei astfel de acțiuni este partea din hotărârea judecătorească (definitivă/revocabilă) care conține atribuirea bunului în natură către unul dintre participanții la proces, această dispoziție a instanței constituind un titlu susceptibil de executare în termenul de prescripție de 10 ani; sulta, fiind un drept de creanță, este susceptibilă de executare în termenul general de prescripție de 3 ani, în condițiile art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ.. Contrar argumentelor recurentei, nu se poate reține că, în concepția legiuitorului, acesta îi tratează, în mod egal, pe cei doi titulari de drepturi, tocmai raportat la natura și implicațiile diferite pe care le presupune dreptul de proprietate imobiliară, drept real cu caracter absolut, care impune respectarea de către toți membrii societății, spre deosebire de dreptul de creanță, care este un drept patrimonial cu caracter relativ, care se poate opune doar debitorului obligației corelative. În concluzie, instanța de apel a procedat, în mod corect, la aplicarea, în speță, a dispozițiilor art. 405 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ., reținând termenul general de prescripție a executării de 3 ani, care, calculat de la momentul la care, în condițiile art. 405 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., creditorul putea cere executarea, și anume de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a stabilit sulta în favoarea autorului recurentei (16 iunie 2011), se consideră împlinit la 16 iunie 2014. Cum autorul recurentei nu și-a valorificat dreptul de creanță în acest interval și, pentru cele ce se vor arăta în continuare, nu a intervenit niciun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, în mod corect, Curtea a apreciat că executarea creanței (a obligației principale a debitorului de plată a sumei de 210.000 de RON) s-a stins prin prescripție, nefiind incidente cerințele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cât privește referirea recurentei la dispozițiile art. 706 din noul C. proc. civ., aceasta nu poate fi avută în vedere de Înalta Curte, în contextul în care pârâta nu a contestat raționamentul instanței de apel sub aspectul incidenței, în cauză, a dispozițiilor din vechiul C. proc. civ. (art. 405 alin. (1) teza I), iar nu a celor din noul C. proc. civ. (art. 706). De altfel, cele două texte de lege au un conținut identic, analiza lor realizându-se în aceiași termeni juridici. Mai susține recurenta că instanța a omis să examineze motivele de apel prin prisma normelor de drept substanțial evocate de parte, critică, de asemenea, neîntemeiată. Pe lângă împrejurarea că pârâta nu arată, în mod concret, ce dispoziții legale au fost ignorate de Curte, afirmația fiind, deci, generică, în realitate, raționamentul instanței răspunde tuturor problemelor invocate din perspectiva dreptului substanțial. Astfel, Curtea a făcut referire la dispozițiile art. 1800, art. 1749, art. 1746, art. 1786 și art. 1115-1116 din vechiul C. civ., precum și la dispozițiile art. 13-15, art. 16 și art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, reținând, în esență, că s-a stins obligația principală a debitorului reclamant ca urmare a intervenirii prescripției executării creanței, că dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu dreptului de creanță, care urmează soarta dreptului principal, că nu sunt incidente cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției, nepunându-se problema nici a curgerii unui nou termen de prescripție, că nu sunt incidente dispozițiile în materie de ofertă reală de plată, întrucât încercarea intimatului de a plăti sulta nu a fost urmată de consemnarea sumei la dispoziția creditorului și că art. 1786 este inaplicabil pentru zonele de carte funciară, cum este cazul în litigiul de față. Aceste argumente răspund, astfel, tuturor aspectelor de drept substanțial susținute de recurentă în faza procesuală anterioară, nefiind, în consecință, întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva nemotivării deciziei atacate. Referirea instanței de apel la dispozițiile art. 1749 alin. (1) din vechiul C. civ., conform cărora ipoteca este un drept real accesoriu care însoțește dreptul de creanță, nu este confuză, dimpotrivă, constituie un argument pertinent și premisa în raport cu care instanța de apel a concluzionat că dreptul accesoriu urmează soarta principalului. Totodată, chestiunea legată de crearea, în mod artificial, a demersului judiciar al reclamantului, prin formularea unei cereri de constatare a stingerii ipotecii ca urmare a stingerii, prin prescripție, a dreptului de a solicita plata sultei, iar nu ca urmare a plății, cum, în opinia recurentei, s-ar fi impus, reprezintă o chestiune diferită de evocarea dispozițiilor art. 1749 alin. (1) C. civ., la care s-a răspuns de către Curte prin prisma lipsei de interes a intimatului în formularea unei cereri privind plata sultei, precum și prin raportare la principiul disponibilității părților în procesul civil, care prevede dreptul părții de a stabili limitele procesului. Prin urmare, nici sub acest aspect nu sunt îndeplinite condițiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. De asemenea, din perspectiva reținerii principiului disponibilității, raționamentul instanței de apel fiind contestat de recurentă și sub acest aspect (motiv de casare ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), criticile sunt nefondate. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., reclamantul stabilește obiectul și limitele procesului, ceea ce semnifică construirea demersului judiciar corespunzător voinței și finalității urmărite de partea care a învestit instanța prin declanșarea acțiunii. În alți termeni, nu i se poate impune reclamantului de către partea adversă sau de instanță din oficiu o anumită modalitate de formulare a cererii de chemare în judecată, ci doar se pot verifica condiții care țin de admisibilitatea cererii în forma în care a fost raționată de reclamant. Or, în speță, cererea de chemare în judecată este perfect admisibilă, nefiind condiționată, cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel de formularea unui capăt de cerere referitor la stingerea ipotecii ca efect al plății, care, în ceea ce îl privește pe reclamant, ar fi și lipsită de interes, de vreme ce obținerea plății sultei este în beneficiul exclusiv al pârâtei, intimatul având interesul de a obține radierea dreptului real accesoriu ca efect al stingerii ipotecii într-o altă modalitate decât prin plata creanței. De asemenea, contrar alegațiilor recurentei, stingerea ipotecii poate avea loc și în alte cazuri decât cel al îndeplinirii obligațiile principale, și anume în cele reglementate în art. 1800 din vechiul C. civ., aplicat în mod corect de către Curte. A mai arătat recurenta că raționamentul instanței de apel referitor la exercitarea dreptului de urmărire și de preferință specifice ipotecii în termenul de prescripție de 3 ani nu au legătură cu motivele de apel formulate de parte, constituind, cu alte cuvinte, o argumentare supraabundentă față de criticile evocate. Nici această susținere nu poate fi primită, de vreme ce unul dintre argumentele pentru care pârâta a combătut hotărârea primei instanțe a fost și cel referitor la caracteristicile enunțate ale dreptului de ipotecă, prin prisma dispozițiilor art. 1746 din vechiul C. civ., dreptul de urmărire în mâna oricui s-ar afla imobilul și dreptul de preferință în raport cu creditorii chirografari sau ipotecari de rang inferior, instanța de apel explicitând de ce cele două prerogative se supun, la rândul lor, termenului de prescripției a executării obligației principale, de 3 ani. Prin urmare, nici sub acest aspect nu se pot reține deficiențe în motivarea deciziei recurate, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește imposibilitatea calificării, în prezentul dosar, a naturii cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 11233/2008, recurenta doar enunță considerentul instanței de apel, legat de acest aspect, fără să-l critice, revenind la aceeași problemă a termenului de prescripție de 10 ani, reglementat de art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., deja analizată prin considerentele anterioare. În lipsa unor critici concrete în legătură cu calificarea naturii cererii de partaj, Înalta Curte nu poate examina această susținere dintr-o altă perspectivă decât cea în care s-a procedat în precedent, conform căreia s-a reținut că acțiunea în partaj care vizează un imobil reprezintă o acțiune reală imobiliară. În final, i s-a mai reproșat instanței de apel aplicarea dispozițiilor în materie de ipotecă din vechiul C. civ., deși dreptul în discuție a fost înscris în 2012, sub imperiul noului C. civ. (intrat în vigoare la 01 octombrie 2011), critici încadrabile în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece supun dezbaterii aplicarea, în timp, a unor norme de drept substanțial. Critica nu este întemeiată, instanța de apel înlăturând, în mod corect, aplicarea noului C. civ., în condițiile în care nu prezintă relevanță momentul înscrierii ipotecii (02 februarie 2012), care, într-adevăr, se plasează sub regimul juridic al noului C. civ., ci momentul constituirii sale, respectiv în baza legii, ca urmare a pronunțării hotărârii de partaj, rămase definitivă la 16 iunie 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. civ. 5.2. Recurenta contestă raționamentul Curții de Apel și din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, susținând că a operat cazul de întrerupere care vizează introducerea unei cereri de chemare în judecată (alin. (1) lit. b), raportat la cererile de revizuire a hotărârii de partaj formulate de autorului său. Sub acest aspect, conform art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a înlăturat aplicarea cazului de întrerupere a prescripției menționat, reținând că autorul recurentei a renunțat la cererile formulate. În contextul în care recurenta nu a criticat acest argument din decizie, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, dispozițiile legale menționate, care prevăd că prescripția nu este întreruptă, printre altele, în ipoteza în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată, dacă s-a perimat ori dacă cel care a formulat-o a renunțat la ea. Susținerile referitoare la un alt termen de prescripție a executării, cel de 10 ani, iar nu de 3 ani, au fost examinate în cadrul analizei motivului de recurs precedent, astfel încât nu se impune reluarea considerentelor deja prezentate. Nu se poate reține nici lipsa de semnificație juridică a argumentelor instanței de apel cu privire la dispozițiile art. 1115-1116 și art. 1786 din vechiul C. civ., în condițiile în care, prin motivele de apel (pag. 8 din cerere), pârâta a invocat textele de lege menționate, arătând că acestea ar rămâne fără efect dacă nu s-ar recunoaște caracterul întreruptiv de prescripție al cererilor formulate de autorul recurentei, iar creditorul sumei de bani datorate de reclamant ar fi lăsat la voința exclusivă a acestuia din urmă. Prin urmare, nu sunt întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește niciuna dintre criticile subsumate acestui punct din cererea de recurs. În sfârșit, alegațiile referitoare la aprecierea greșită a probelor în ceea ce privește încercările reclamantului de a achita sulta datorată autorului pârâtei nu pot forma obiectul examinării instanței de recurs, față de actuala structură a căii extraordinare a căii de atac, astfel cum este configurată în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și care nu permite evaluarea aspectelor de fapt, ci doar a motivelor de nelegalitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici interesul contestării deciziei dintr-o asemenea perspectivă, instanța reținând, în acord cu susținerile pârâtei, că plata sultei nu a fost efectuată de debitorul reclamant. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta B., ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din același cod. Soluția de respingere implică și cheltuielile de judecată solicitate de recurentă, care, fiind parte căzută în pretenții, în condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu poate beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu. Conform aceluiași text de lege, o va obliga pe recurentă la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant, reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisului de la dosar recurs.