ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 523/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 09 mai 2023 pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Energiei și Guvernul României, a solicitat în contencios administrativ obligarea pârâților să îndeplinească toate atribuțiile reglementate în sarcina acestora la art. 4 din Legea 255/2010 cu privire la aprobarea indicatorilor tehnico-economici, consemnarea sumei aferente reprezentând plata despăgubirii, afișarea listei proprietarilor imobilelor expropriate, transferul dreptului de proprietate, finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere pentru terenul proprietatea reclamantului situat administrativ în extravilanul localității Bradu, județul Sibiu, în suprafață de 17.100 mp înscris în CF x Avrig, x Avrig, care face parte din coridorul de expropriere pentru Amenajarea Hidroenergetica a râului Olt defileu, sector Cornetu Avrig, sub sancțiunea unor penalități de 50 RON/zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, pentru fiecare pârât.

Totodată, a solicitat plata despăgubirilor legal cuvenite pentru suprafața mai sus indicată, având în vedere că de 10 ani terenul a devenit inaccesibil și inutilizabil potrivit destinației sale prin amenajarea coridorului de expropriere, iar ceilalți proprietari din zonă au fost despăgubiți de mai mulți ani.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 7, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 255/2010, art. 44 din Constituția României.

2.1. Prin sentința civilă nr. 194 din 09 noiembrie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, în baza art. 131 C. proc. civ., a declinat judecarea cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Energiei și Guvernul României, în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut că a fost învestită de către reclamant cu o cerere având două petite, primul vizând obligarea pârâților la realizarea anumitor demersuri administrative, iar cel de-al doilea vizând plata despăgubirilor legal cuvenite pentru lipsa de folosință a unui teren, afirmat de 17.100 mp, devenit inutilizabil potrivit destinației sale, prin amenajarea coridorului de expropriere.

În referire la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 și la decizia RIL nr. 14/2019, a apreciat că situația juridică reclamată în cauză este o expropriere în fapt și că, deși, prin cererea dedusă judecății s-a învederat existența unui refuz nejustificat din partea pârâților, ceea ce se reclamă, în esență, este stabilirea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a unui teren, afirmat de 17.100 mp, devenit inutilizabil potrivit destinației sale prin amenajarea coridorului de expropriere, formalitățile descrise la capătul 1 al cererii reprezentând acte premergătoare stabilirii admisibilității capătului 2 al cererii, făcând trimitere la art. 123 C. proc. civ.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr. 1024 din 07 decembrie 2023, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Energiei și Guvernul României, în favoarea Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Curtea de Apel Alba-Iulia și Tribunalul Sibiu; a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, în referire la art. 8 și art. 10 din Legea nr. 554/2004, instanța a reținut că, pe capătul principal de cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâților Ministerul Energiei și Guvernul României să îndeplinească toate atribuțiile reglementate în sarcina acestora la art. 4 din Legea nr. 255/2010 cu privire la aprobarea indicatorilor tehnico-economici, consemnarea sumei aferente reprezentând plata despăgubirii, afișarea listei proprietarilor imobilelor expropriate, transferul dreptului de proprietate, finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere pentru terenul proprietatea reclamantului, solicitare principală care este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin prisma refuzului nejustificat al autorităților de a răspunde notificărilor reclamantului.

Totodată, a apreciat că, în cauză, nu este incidentă decizia RIL nr. 14/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, întrucât a fost avută în vedere strict situația exproprierii declanșate în baza Legii 255/2010, nefinalizată în plan administrativ în ultimă etapă, însă nu și situația unei exproprieri de fapt, în care reclamantul invocă tocmai refuzul de a fi declanșate etapele exproprierii reprezentate de aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean sau local, consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor, transferul dreptului de proprietate finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.

De asemenea, a apreciat că, în speță, nu se regăsesc ipotezele în care expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 din Legea nr. 255/2010 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate, tribunalul fiind competent să soluționeze și acțiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate și solicită atât stabilirea acestora de către instanță, cât și obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere și consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri.

În continuare, a reținut că plata despăgubirilor cuvenite pentru imobil în urma unei exproprieri de fapt, prin raportare strict la al doilea capăt de cerere formulat de reclamant, nu reprezintă o cerere de expropriere de competența tribunalului în accepțiunea art. 21 din Legea nr. 33/1994, mai ales că, la alin. (2) al acestui articol, se arată că tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condițiile art. 18 - 20.

În altă ordine de idei, astfel cum reclamantul a înțeles să-și formuleze capetele de cerere, este cert că, instanța competentă se determină raportat la primul capăt de cerere principal, de competența instanței de contencios administrativ.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

În cauză, conflictul negativ de competență s-a născut ca urmare a interpretării diferite date de instanțele aflate în conflict noțiunii de instanță de drept comun căreia îi este atribuită competența de soluționare a acestui tip de litigii în temeiul normelor legale evocate.

Astfel, Curtea de Apel Alba Iulia, raportându-se la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 și la decizia nr. 14/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, precum și la situația de fapt dedusă judecății ce corespunde unei exproprieri de fapt, a apreciat că instanța competentă să judece cererea este tribunalul, pe când Tribunalul Sibiu, a reținut incidența art. 8 din Legea nr. 554/2004, ținând cont de faptul că pe capătul de cerere prin care s-a susținut refuzul nejustificat al autorităților de a efectua operațiunile administrative necesare pentru protejarea unor drepturi legitime.

Înalta Curte reține că, deși, în procedura exproprierii sunt implicate autorități publice în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, acestea efectuând operațiunile administrative necesare trecerii bunului din proprietatea privată în proprietatea publică, procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, prin reglementarea specială a Legii nr. 33/1994 și a Legii nr. 255/2010, scapă prevederilor legii generale, respectiv Legii nr. 554/2004, referitoare la competența de soluționare a litigiilor în legătură cu această procedură.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 255/2010 sunt declarate de utilitate publică următoarele lucrări: b) lucrările din domeniul gospodăririi apelor, respectiv construcțiile hidrotehnice și lucrările anexe, acumulările de apă permanente și nepermanente, cantoanele de exploatare, digurile de apărare împotriva inundațiilor, construcțiile și instalațiile hidrometrice, instalațiile de determinare automată a calității apei, lucrările de amenajare, regularizare sau consolidare a albiilor, canalele și derivațiile hidrotehnice, stațiile de pompare, precum și alte construcții hidrotehnice realizate pe ape, lucrări de renaturare, reabilitare zone umede și asigurarea conectivității laterale.

De asemenea, conform art. 3 din cuprinsul aceluiași act normativ pot fi expropriate bunurile imobile proprietate a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ, și a oricăror alte entități, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, pe care se realizează lucrările de utilitate publică de interes național, județean și local.

În fine, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2010, etapele procedurii de expropriere sunt: a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean sau local; b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor; c) transferul dreptului de proprietate; d) finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.

Față de aceste dispoziții legale, văzând și ansamblul motivelor expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că, prin intermediul primului capăt de cerere, reclamantul, pretinzând că lucrările de utilitatea publică prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 255/2010 vizează, în fapt, imobilul al cărui proprietar este, mai exact suprafața de teren de 17.100 mp, a solicitat obligarea autorităților pârâte la expropriere.

Altfel spus, afirmând existența unei exproprieri în fapt (împrejurare care reiese și din cuprinsul celui de-al doilea petit, prin intermediul căruia, reclamantul a afirmat că terenul în suprafață de 17.100 mp a fost acoperit complet de apele râului Olt, urmare a punerii în funcțiune a Hidrocentralei de la Racovița, susținând, totodată, că, prin inundarea terenului, acesta a devenit complet inaccesibil și inutilizabil) reclamantul a solicitat recunoașterea acesteia în drept.

Așadar, finalitatea prezentului demers judiciar este reprezentată, indiscutabil, de recunoașterea dreptului la despăgubire.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, "Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferul dreptului de proprietate", iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol "Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii."

Față de mențiunea expresă a normei speciale care face trimitere la norma generală, este evident că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere criteriile reglementate de art. 26 și 27 din legea cadru din materia exproprierii, Legea nr. 33/1994.

După cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, "Cererile adresate instanței judecătorești pentru stabilirea, în contradictoriu cu statul român sau cu unitățile administrativ-teritoriale, după caz, a dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia sunt scutite de taxa judiciară de timbru și sunt de competența instanțelor de drept comun, adică a tribunalelor-secțiile civile [art. 95 pct. 1 C. proc. civ., dar și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 interpretat prin analogie].

Câtă vreme legiuitorul a atribuit o competență specială instanței de drept civil, în situația în care se contestă decizia de expropriere emisă în regim de putere publică, pentru aceleași considerente, instanța de drept civil trebuie să fie competentă să judece și cererea de obligare a pârâților la emiterea deciziei de plată și la stabilirea cuantumului despăgubirilor, în condițiile în care starea de fapt descrisă de reclamant, calificată juridic, este corespondentă unei exproprieri de fapt.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Tribunalul Sibiu, secția I civilă, este instanța competentă material și teritorial a soluționa cererea de chemare în judecată, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competență, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.