ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 502/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR) și Comuna Domnești, obligarea acestora din urmă, în solidar, la plata sumelor de 80.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale aduse demnității, și de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale pentru suferințele psihice și fizice, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 755/11.05.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată reclamanți și a luat act că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată în cauză.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1144A din 07.07.2022, Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 755/11.05.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1144A din 07.07.2022 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă au declarat recurs reclamanți A. și B.. Invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenții reclamanți au susținut că instanța de apel aplicat greșit dispozițiile art. 18 alin. (1) și pe cele ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, precum și dispozițiile art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001, atunci când a reținut că, deși emiterea cu întârziere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii constituie o faptă ilicită, imputabilă pârâtei CNAIR, totuși, ea nu este de natură a justifica pretențiile deduse judecății întrucât culpa pentru întârzierea în încasarea despăgubirilor aparține în totalitate reclamanților care ar fi trebuit să solicite instanței să stabilească despăgubirile și să-l oblige pe expropriator la plată, în cazul lipsei nejustificate a hotărârii de stabilire a despăgubirilor. În acest sens, recurenții au arătat că textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de expropriere, dispunea doar că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta, însă, transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate. Or, instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții legale întrucât, pe de o parte, ele nu prevedeau, la momentul emiterii deciziei de expropriere, că ei, reclamanții, puteau solicita instanței de judecată să stabilească direct despăgubirile și să oblige expropriatorul la plată, iar, pe de altă parte, textul reglementează un drept al expropriatului de a se adresa direct instanței de judecată, și nu o obligație. În realitate expropriatorul C.N.A.I.R.-S.A. era cel care avea obligația, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 și art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001 să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor, în termenele prevăzute de lege. De altfel, susțin recurenții, la momentul exproprierii, practica instanțelor nu era consecventă în ceea ce privește admiterea unei acțiuni având ca obiect stabilirea despăgubirilor, în lipsa hotărârii comisiei. Abia prin Decizia RIL nr. 14/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a pus capăt practicii divergente stabilind că: "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată este competentă să soluționeze nu numai contestația formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci și acțiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate și solicită atât stabilirea acestora de către instanță, cât și obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere și consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri". Prin urmare, recurenții solicită să se constate că ei nu aveau nicio posibilitate în a formula vreo acțiune/contestație, din moment ce intimata C.N.A.I.R. S.A. a refuzat să recunoască orice drept pe care îl puteau pretinde. Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit și dispozițiile art. 1352 C. civ. potrivit cărora: fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au trăsături similare forței majore, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere. Astfel, recurenții solicită să se constate că, deși în motivarea deciziei nu se precizează expressis verbis, instanța de apel lasă să se înțeleagă faptul că prejudiciul cauzat le este imputabil, urmare a faptului că nu au manifestat minime diligențe. În realitate, însă, ei nu au nicio culpă întrucât au depus toate diligențele pentru a le fi respectate drepturile, însă s-au lovit constant de opoziția intimatelor, a prepușilor acestora sau a unor persoane care nu cunoșteau spiritul legii. În vreme ce instanța de apel le reproșează presupusul comportament nediligent, manifestă toleranță față de pârâtă deși aceasta a avut o conduită abuzivă iar dispozițiile art. 1357 alin. (2) C. civ. stabilesc clar că ar trebui să răspundă chiar și pentru cea mai ușoară culpă. Recurenții au invocat și încălcarea prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituție, susținând că instanța de apel avea obligația de a analiza aplicarea art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 prin prisma acestor dispoziții constituționale, care ar fi trebuit să fie aplicate cu prioritate. În acest sens au arătat că este nelegal considerentul în cadrul căruia s-a reținut că, în intervalul 10.07.2017-30.05.2018, chiar dacă ar fi fost emisă hotărârea de stabilire a despăgubirii (iar reclamanții ar fi avut posibilitatea să o conteste mai devreme), legea nu permitea eliberarea de către expropriator a sumei de bani dacă persoana expropriată nu era de acord cu cuantumul ei, fiind necesară soluționarea irevocabilă a contestației, întrucât, deși este adevărat că textul art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 prevede că, în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflați în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor, despăgubirea urmând a fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii, acest text legal nu poate fi aplicat, prioritate având dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, act cu putere normativă superioară, care prevăd că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Cu alte cuvinte, recurenții susțin că despăgubirea trebuia să fie prealabilă exproprierii, împrejurarea că banii au fost consemnați pe numele lor, neechivalând cu despăgubirea prealabilă câtă vreme nu au avut acces efectiv la ei. Or, pentru ca dreptul să fie efectiv și nu iluzoriu, este necesar ca cei expropriați să intre efectiv în posesia sumelor aferente despăgubirilor. Pentru același motiv, recurenții consideră că instanța a încălcat și art. 562 C. civ., care stabilește printre modalitățile de stingere a dreptului de proprietate și exproprierea, aceasta putând fi dispusă, însă, numai pentru o cauză de utilitate publică potrivit legii, cu justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriat, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.", ignorând astfel prevederile ce stabileau că despăgubirea trebuia să fie prealabilă și fixată de comun acord între proprietar și expropriat. În sfârșit, presupunând că raționamentul instanței este cel corect, respectiv că Legea nr. 255/2010 nu permitea eliberarea despăgubirii dacă aceasta era contestată, recurenții susțin că fapta CNAIR a fost legală doar până la data modificării art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, respectiv până la data de 17.08.2018. Astfel art. 19 alin. (11) a fost modificat prin Legea nr. 233/2018, intrată în vigoare la data de 17.08.2018, în sensul următor: "La cerere, despăgubirea va fi eliberată inclusiv titularilor drepturilor reale care nu sunt de acord cu cuantumul stabilit, proporțional cu cota-parte deținută, dacă s-a făcut dovada drepturilor reale asupra imobilului expropriat. Ulterior, în situația stabilirii unui cuantum superior prin hotărâre judecătorească definitivă, expropriatorul va elibera foștilor titulari ai drepturilor reale, la cerere, suma reprezentând diferența dintre despăgubirea stabilită de instanța judecătorească și despăgubirea stabilită de expropriator, proporțional cu cota-parte pe care au deținut-o." Articolul din lege, astfel cum a fost modificat, nu distinge cu privire Ia momentul depunerii cererilor de eliberare a despăgubirilor consemnate. Or, ei, reclamanții, au solicitat recipisa de consemnare încă din data de 07.05.2018, deci chiar înainte de a li se comunica hotărârea Comisiei și mai înainte de modificarea legii, fără ca intimata să dea curs acestei solicitări, nici măcar după data de 17.08.2018 când aveau efectiv această obligație. Chiar și după evacuarea din imobil, în august 2018, când au adus la cunoștința intimatei faptul că se aflau într-o situație disperată, aceasta a întârziat plata sumelor timp de aprox. 6 luni, informându-i abia prin adresa din 07.01.2019 că au făcut demersurile către C., pentru deblocarea sumelor. Recurenții au arătat că, astfel cum reiese din audierea martorei D., ceilalți expropriați nu au fost evacuați din imobilele proprii decât ulterior încasării sumelor de bani, ei fiind singurii expropriați evacuați, cu imobilele construcții demolate, fără a avea acces efectiv la despăgubire. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că, deși reține faptul că nu sunt incidente dispozițiile art. 1357 C. civ., instanța de apel nu a analizat în concret condițiile răspunderii civile delictuale, limitându-se la a relua situația de fapt și la a expune concluzii pe care nu le-a motivat. Deși reține caracterul ilicit al faptelor/actelor intimatei C.N.A.I.R., a apreciat că nu este aplicabilă răspunderea civilă delictuală, dar nu a arătat motivele care susțin această concluzie, raportându-se doar la perioada anterioară modificării Legii nr. 255/2020, fără a analiza, însă, conduita pârâtei ulterioară lunii august 2018. Astfel, de la momentul modificării legii, până la momentul eliberării recipisei în decembrie 2018 și, apoi, al eliberării efective a sumei, ianuarie 2019, a existat o perioadă de 6 luni în care intimata a continuat tergiversarea eliberării sumelor de bani, or această conduită deși i-a prejudiciat pe reclamanți, nu a fost analizată de instanța de apel. Totodată, recurenții consideră că, pentru a stabili dacă li se poate reproșa lipsa de diligență, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze contextul și situația reală în care aceștia se aflau, însă, deși au arătat că, la momentul exproprierii, doar reclamanta A. încasa un venit, venit asupra căruia a și fost instituită o poprire de către executorul judecătoresc, instanța de apel nu a avut în vedere aceste aspecte. Pe de altă parte, deși reține că reclamanții aveau posibilitatea de a solicita de la momentul notificării și până la momentul evacuării atribuirea unei locuințe, instanța nu ține cont de faptul că, oricum, contestația împotriva hotărârii de plată a despăgubirilor, ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, s-a finalizat în anul 2022, la trei ani după data evacuării, ceea ce înseamnă că acest demers pe care instanța de apel consideră că ar fi putut fi făcut de către reclamanți era lipsit de orice conținut, câtă vreme o soluție s-ar fi pronunțat la mult timp după evacuarea lor efectivă din imobil. Recurenții reproșează instanței de apel și faptul că nu a analizat înregistrările video și nici raportul de expertiză psihologică extrajudiciară nr. 09/04.10.2019, precum și faptul că nu a motivat respingerea pretențiilor deduse judecății în raport de aceste probe. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 22 C. proc. civ., atunci când a apreciat că obiectul cauzei îl constituie doar angajarea răspunderii civile pentru fapta proprie a intimatei pârâte C.N.A.I.R.-S.A., nu și angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. În acest sens, au solicitat să se constate că, prin cererea introductivă au arătat că au fost afectați de abuzurile intimatei C.N.A.I.R. S.A., printre care și subevaluarea imobilului de către expertul angajat de intimată, invocând în mod expres dispozițiile art. 1373 C. civ., care consacră răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor. Totodată, prin cererea de apel au susținut că evaluatorul desemnat de intimată, pentru stabilirea despăgubirii, potrivit procedurii impuse de lege, a fost sancționat tocmai pentru nerespectarea regulilor de evaluare, sens în care apare drept firească atragerea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, evaluatorul fiind, în acest caz, un prepus al intimatei, din moment ce despăgubirile consemnate au avut la bază evaluarea imobiliară efectuată de acesta. Cu toate acestea, fără a pune în discuția părților aspectele privitoare la incidența dispozițiilor art. 1373 C. civ., instanța de apel a stabilit că ei, reclamanții, au solicitat doar antrenarea răspunderii intimatelor pentru fapta proprie, încălcându-și obligația de a se pronunța asupra a tot ceea ce sa-a cerut, adică în limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată. Absența examinării art. 1373 C. civ., ce a condus la respingerea unei probe esențiale, i-a lipsit pe reclamanți de un mijloc de apărare (comunicarea dosarului prin care evaluatorul imobilului a fost sancționat disciplinar pentru modul în care a evaluat imobilul) și a dus la pronunțarea unei decizii care a ignorat normele de procedură. Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 22 C. proc. civ.. Astfel, din lecturarea hotărârii atacate reiese atitudinea părtinitoare a instanței de apel care, aparent, s-a erijat în apărătorul intimatelor C.N.A.I.R. și Comuna Domnești, analizând motivele de apel deduse judecății într-o manieră lipsită de obiectivitate, nefiind interesată de aflarea adevărului. Pentru toate aceste motive, recurenții au solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata pârâtă CNAIR S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, invocând și excepția nulității, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În susținerea excepției nulității recursului, în esență, a invocat faptul că partea adversă a formulat critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea vizând, de fapt, netemeinicia deciziei atacate și nu nelegalitatea. Recurenții au reiterat în cererea de recurs doar aspectele de fapt ale litigiului, indicarea celor trei cazuri de casare reglementate prin punctele 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) fiind doar formală. Pe fondul cauzei, a apreciat că sunt pertinente considerentele instanțelor de fond referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, susținând, totodată, că decizia atacată este motivată corespunzător, instanța pronunțându-se în limitele învestirii, așa cum au fost stabilite prin cererea de chemare în judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată. Examinând cererea de recurs formulată de reclamanți, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatei pârâte că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, susținând că în mod greșit s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale recurenții au invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. art. 18 alin. (1) și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, ale art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001, ale art. 1352 C. civ., ale 44 alin. (3) din Constituție precum și ale art. 562 C. civ., or, toate aceste chestiuni pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului. Pe de altă parte, susținând că instanța de apel nu a respectat limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, analizând doar răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru fapta proprie, nu și răspunderea acesteia în calitate de comitent, pentru faptele săvârșite de persoane aflate în subordinea sa, în calitate de prepuși, recurenții invocă, de fapt, încălcarea unor norme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, indicate ca atare în cererea de recurs, respectiv, cele din cuprinsul dispozițiilor art. 14 alin. (4) și alin (5), ale art. 22 și ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., aceste critici putând fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. Totodată, recurenții invocă încălcarea de către instanța de apel a obligației de a-și motiva hotărârea în concordanță cu exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținând că decizia atacată nu cuprinde o argumentație concretă a soluției adoptate și nu răspunde tuturor criticilor formulate prin cererea de apel, ceea ce atrage incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor reclamanților cu privire la situația de fapt și la probele administrate, așa cum susține intimata, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare. În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamanți, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenții reclamanți, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanții au solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata de despăgubiri, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile aduse demnității și pentru suferințele psihice și fizice ce le-au fost cauzate ca urmare a exproprierii imobilului ai cărui proprietari erau și în care locuiau, situat în comuna Domnești, sat Domnești, șoseaua Tudor Vladimirescu, județul Ilfov. Pretențiile astfel formulate au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reclamanții, în calitate de proprietari ai imobilului, considerând că evacuarea lor din imobilul expropriat, mai înainte de a li se achita efectiv despăgubirea cuvenită și fără a li se asigura un alt spațiu de locuit, constituie o faptă ilicită, imputabilă pârâtei CNAIR. În ceea ce o privește pe pârâta Comuna Domnești, reclamanții îi impută faptul că, în anul 2009, le-ar fi eliberat autorizația de construire a imobilului, deși avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de faptul că acesta urma să fie afectat de proiectul care prevedea lărgirea străzii Prelungirea Ghencea – Domnești, în sensul că urma să fie expropriat, dar, cu toate acestea, nu a solicitat un aviz de la expropriator și nici nu i-a informat pe reclamanți cu privire la existența acestui proiect. Prin sentința pronunțată în primă instanță, Tribunalul a respins acțiunea, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale a celor două pârâte, respectiv cea referitoare la existența faptei ilicite și a prejudiciului. Declarând apel împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanți au susținut că, în intervalul 10.07.2017-30.05.2018, nu puteau face nici un demers pentru încasarea despăgubirilor, în lipsa emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în mod greșit reținând prima instanță că ar fi avut la dispoziție această perioadă pentru a face demersurile necesare în sensul eliberării sumei consemnate cu titlu de despăgubire care să le asigure achiziționarea sau închirierea unui imobil. Astfel, apelanții reclamanți au imputat intimatei pârâte C.N.A.I.R.-S.A. tergiversarea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 255/2010 (art. 21 în forma în vigoare la data declanșării exproprierii), potrivit cărora: "În termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate sau consemnarea acestora, potrivit prevederilor prezentei legi." Prin decizia recurată, instanța devolutivă a menținut hotărârea pronunțată de tribunal. Deși a constatat că, într-adevăr, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii la care se referă art. 20 din Legea nr. 255/2010 în forma în vigoare la data declanșării exproprierii (art. 21 în forma actuală) a fost emisă după o perioadă îndelungată de la data emiterii deciziei de expropriere (și anume la 04.05.2018), nefiind constituită în termenele prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 și art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001 comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale și acordarea despăgubirilor, și a calificat această conduită ca fiind ilicită, Curtea a apreciat că, totuși, ea nu este de natură a justifica pretențiile apelanților pârâți întrucât, pe de o parte, aceștia aveau la îndemână mijloace procedurale pentru a-și valorifica pretențiile, putând sesiza instanța de judecată dacă se considerau prejudiciați ca urmare a neemiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, iar, pe de altă parte, câtă vreme apelanții reclamanți nu au fost de acord cu despăgubirea stabilită de expropriator, contestând-o în instanță, este evident că și în situația în care pârâta și-ar fi îndeplinit atribuțiile și ar fi emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, suma de bani consemnată la dispoziția reclamanților oricum nu ar fi putut fi eliberată până la soluționarea irevocabilă a contestației, în acest sens fiind dispozițiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010. Este adevărat că, la data de 17.08.2018, acest text legal a fost modificat în sensul că la cerere, despăgubirea trebuia eliberată inclusiv titularilor drepturilor reale care nu erau de acord cu cuantumul stabilit. Instanța de apel a constatat, însă, că, în contextul acestei modificări legislative, la cererea apelanților reclamanți din data de 17.10.2018, intimata pârâtă C.N.A.I.R.-S.A. a efectuat demersuri pentru eliberarea despăgubirii, care a fost primită efectiv de apelanta reclamantă, în calitate de proprietar, în luna decembrie 2018. În circumstanțele arătate, s-a reținut că fapta ilicită imputată intimatei pârâte C.N.A.I.R. –S.A. (tergiversarea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii) nu a fost de natură să determine rezultatul păgubitor invocat de apelanții reclamanți, constând în imposibilitatea de a beneficia de suma consemnată cu titlu de despăgubire în perioada anterioară evacuării, astfel că, nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 1357 C. civ. și anume legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatei pârâte C.N.A.I.R. –S.A. Curtea de apel a menținut soluția instanței de fond și sub aspectul celei de-a doua fapte ilicite imputate pârâtei CNAIR, constând în neasigurarea de către expropriator a unui spațiu de locuit, reținând, în acord cu judecătorul fondului, că, în raport de dispozițiile exprese ale legii, C.N.A.I.R.-S.A. avea obligația de a asigura un spațiu de locuit la cererea apelanților reclamanților doar în modalitatea stabilită de instanța judecătorească, ceea ce presupunea inițierea unui proces de către apelanții reclamanți și pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens. De asemenea, Curtea de apel a apreciat ca fiind corect și raționamentul ce a condus instanța de fond la concluzia inexistenței culpei intimatei pârâte Comuna Domnești, prin primar, în eliberarea autorizației de construire pentru locuința reclamanților, în anul 2009, în contextul probelor administrate, acesteia neputându-i-se imputa nerespectarea dispozițiilor art. 28 alin. (3) lit. b) pct. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, aprobate prin Ordinul nr. 1430/2005, care impuneau necesitatea obținerii, pentru eliberarea certificatului de urbanism, a avizelor de la organismele competente pentru zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim de protecție sau restricții de construire. Pe calea prezentului recurs, reclamanții solicită să se constate, în esență, că în mod nelegal instanța de apel a considerat că fapta pârâtei CNAIR de emitere cu întârziere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, deși ilicită, nu este de natură a justifica pretențiile deduse judecății și că întreaga culpă pentru întârzierea în încasarea despăgubirilor le-ar aparține în totalitate lor, reclamanților, care ar fi trebuit să solicite instanței să stabilească despăgubirile și să-l oblige pe expropriator la plată, în cazul lipsei nejustificate a hotărârii de stabilire a despăgubirilor. Din această perspectivă, recurenții susțin că decizia atacată încalcă normele de drept material din cuprinsul dispozițiilor art. 18 alin. (1) și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, precum și din cuprinsul dispozițiilor art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001, încalcă dispozițiile art. 1352 și 1357 alin. (2) din C. civ., precum și dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României și pe cele ale art. 562 C. civ., ceea ce atrage incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, recurenții susțin că instanța de apel nu a analizat în concret condițiile răspunderii civile delictuale, nu a indicat care sunt acestea și nu le-a analizat individual pentru ca părțile să înțeleagă ce condiție nu este îndeplinită, limitându-se la a relua situația de fapt și la a expune concluzii pe care nu le-a motivat, fără a avea în vedere limitele devoluțiunii, în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., astfel că decizia recurată este nelegală și din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, în motivarea soluției adoptate, instanța de apel s-a raportat doar la perioada anterioară modificării Legii nr. 255/2020, fără a analiza și conduita pârâtei ulterioară lunii august 2018. Raportat la aceste critici explicite formulate prin motivele de recurs, care vizează în exclusivitate fapta ilicită imputată pârâtei CNAIR, constând în emiterea cu întârziere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, faptă ce i-a pus pe reclamanți în imposibilitatea de a încasa despăgubirea mai înainte de a fi evacuați din imobilul expropriat, Înalta Curte notează, cu titlu preliminar, că au intrat în puterea lucrului judecat statuările instanței de apel referitoare la cea de-a doua faptă imputată aceleiași pârâte, de a nu le asigura reclamanților un alt spațiu de locuit la momentul evacuării din imobilul expropriat, precum și cele referitoare la fapta ilicită imputată pârâtei Comuna Domnești prin Primar, în cuprinsul memoriului de recurs nefiind identificate critici de natură a combate soluția Curții de apel sub aceste aspecte. Prin urmare, din această perspectivă, dezlegările instanței de apel au dobândit caracter definitiv și nu mai pot fi repuse în discuție, astfel că decizia atacată urmează a fi analizată doar sub aspectul legalității soluției adoptate cu privire la fapta CNAIR de a emite cu întârziere hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor. 1. Cu referire motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel – determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță – a răspuns criticilor invocate de reclamanți prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamanți, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia și a constatat că, deși fapta ce i se impută pârâtei CNAIR are caracter ilicit, nu a fost de natură a conduce la rezultatul păgubitor invocat de reclamanți, între faptă și prejudiciu neexistând, deci, raport de cauzalitate. Este adevărat că instanța de apel nu a mai analizat și celelalte condiții referitoare la vinovăție și prejudiciu dar acest lucru nici nu mai era necesar câtă vreme constatarea neîndeplinirii a cel puțin uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale este suficientă pentru a justifica soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății. Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților reclamanți, că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Neîntemeiată este și critica în cadrul căreia se susține că instanța de apel nu ar fi analizat conduita pârâtei ulterioară modificării Legii nr. 255/2010, în condițiile în care, în cuprinsul deciziei recurate se reține în mod explicit faptul că, în contextul acestei modificări legislative, la cererea apelanților reclamanți din data de 17.10.2018 intimata pârâtă C.N.A.I.R.-S.A. a efectuat demersuri pentru eliberarea despăgubirii, care a fost primită de apelanta reclamantă, în calitate de proprietar, în luna decembrie, 2018. Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel București a dat o bază legală suficientă deciziei sale și a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată susținerilor reclamanților, conduita pârâtei, ulterioară lunii august 2018, neimpunând nicio altă analiză suplimentară câtă vreme, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, imediat după ce reclamanții au solicitat plata despăgubirii, pârâta a efectuat demersurile necesare pentru ca banii să fie încasați efectiv, ceea ce conduce implicit la concluzia că în sarcina sa nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat de ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, recurenții își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. Deși recurenții apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor legale pe care acestea și-au întemeiat cererile. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei, nu se poate stabili raportul de cauzalitate dintre fapta ce i se impută pârâtei și prejudiciul pretins suferit de reclamanți, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. În acest sens, Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază. Pe de altă parte, deși susțin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenții nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor esențiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel. 2. Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu pot fi primite. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului. Din această perspectivă, susținerile recurenților reclamanți referitoare la modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți și la modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă, precum și cele care vizează conduita manifestată de părți pe parcursul derulării procedurii exproprierii, de la momentul emiterii deciziei de expropriere și până la data încasării efective a despăgubirilor de către reclamanți, stabilită de instanțele de fond pe baza analizei și evaluării probatoriului administrat, nu pot fi primite câtă vreme nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor și a situației de fapt și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului. Așadar, în raport de situația de fapt reținută în apel, situație ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanța a constatat în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 1357 C. civ., necesare antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv dacă a reținut în mod corect că între fapta ce îi este imputată pârâtei CNAIR, constând în tergiversarea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, și prejudiciul invocat de reclamanți nu există legătură de cauzalitate. În acest sens, Înalta Curte reține că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară nu doar dovedirea existenței faptei ilicite, adică a acelei conduite contrare normelor imperative ale dreptului și care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, ci și stabilirea raportului între faptul prejudiciabil și prejudiciu, dreptul la reparație putând fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt, neîndoielnic, consecința faptei ilicite. În speță, este de necontestat faptul că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii la care se referă art. 20 din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la data declanșării exproprierii (art. 21 în forma actuală), a fost emisă după o perioadă îndelungată de timp de la data deciziei de expropriere, respectiv, la data de 04.05.2018, nefiind constituită, în termenele prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 și art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001, comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale și acordarea despăgubirilor. Din această perspectivă, conduita pârâtei CNAIR a fost calificată ca fiind una ilicită, împrejurare față de care instanța de apel a cercetat, în continuare, dacă ea a fost de natură să determine rezultatul păgubitor invocat de reclamanți, constând în imposibilitatea de a încasa despăgubirea anterior evacuării, respectiv, dacă între fapta ilicită și prejudiciul invocat există legătură de cauzalitate, în sensul dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. Argumentul decisiv pentru care Curtea de Apel a apreciat că fapta pârâtei nu poate justifica antrenarea răspunderii sale civile delictuale a fost acela că, în condițiile în care reclamanții nu au fost de acord cu cuantumul despăgubirii stabilit de expropriator, contestându-l în instanță, este evident că și dacă pârâta și-ar fi îndeplinit atribuțiile și ar fi emis în termenul legal hotărârea de stabilire a despăgubirilor, oricum suma de bani consemnată la dispoziția reclamanților nu ar fi putut fi eliberată până la soluționarea irevocabilă a contestației, instanța de apel invocând, în acest sens, dispozițiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010. Contrar susținerilor reclamanților din cuprinsul motivelor de recurs, aceste statuări ale instanței de apel sunt corecte, exonerarea pârâtei de răspunderea civilă delictuală fiind dispusă în urma unei analize judicioase și amănunțite a comportamentului manifestat de ambele părți în cadrul procedurii exproprierii, a modului concret în care acestea și-au exercitat drepturile și și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau, cu luarea în considerare atât a aspectelor rezultate din analiza materialului probator administrat, cât și a dispozițiilor legale aplicabile litigiului, concluzia instanței de apel cu privire la lipsa raportului de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită de pârâtă și prejudiciul invocat de reclamanți fiind perfect legală. Astfel, fără a contesta faptul că emiterea cu întârziere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii reprezintă o încălcare a obligațiilor legale ce îi reveneau pârâtei în procedura exproprierii, imputabilă în totalitate acesteia, ceea ce este esențial în cauză este faptul că reclamanții nu au fost de acord cu cuantumul despăgubirii stabilit de expropriator, contestându-l în instanță, în virtutea dreptului pe care îl aveau potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (11) din același act normativ, în forma în vigoare anterior modificării sale prin Legea nr. 233/2018, în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflați în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii. Prin urmare, contestarea cuantumului despăgubirii în procedura reglementată de art. 22 din Legea nr. 255/2010 ar fi împiedicat oricum eliberarea sumelor stabilite cu acest titlu în favoarea expropriatului, ele rămânând în mod obligatoriu consemnate pe numele titularului până la soluționarea irevocabilă a contestației. Aceasta înseamnă că, indiferent de data la care hotărârea de stabilire a despăgubirilor ar fi fost emisă, reclamanții oricum nu ar fi putut încasa efectiv despăgubirea câtă vreme legea interzicea în mod expres eliberarea ei de către expropriator în cazul în care cuantumul său era contestat. Cu alte cuvinte, chiar dacă hotărârea ar fi fost emisă mai repede iar reclamanții ar fi putut să o conteste mai devreme, încasarea despăgubirii anterior evacuării tot nu ar fi fost posibilă, concluzia instanței de apel cu privire la lipsa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind, în aceste condiții, pe deplin justificată. Este adevărat că, prin Legea nr. 233/2018, textul art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 a fost modificat în sensul că, la cerere, despăgubirea va fi eliberată inclusiv titularilor drepturilor reale care nu sunt de acord cu cuantumul stabilit, proporțional cu cota-parte deținută, dacă s-a făcut dovada drepturilor reale asupra imobilului expropriat. Ulterior, în situația stabilirii unui cuantum superior prin hotărâre judecătorească definitivă, expropriatorul va elibera foștilor titulari ai dreptu