ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 427/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în data de 17.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Comuna Cristești a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, să se constate că pârâta nu este îndreptățită să solicite executarea scrisorii de garanție de restituire a avansului nr. x/15.12.2015. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 C. proc. civ. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 188/10.03.2021, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea, ca inadmisibilă. Prin decizia nr. 629/06.09.2021, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul reclamantei împotriva sentinței nr. 188/10.03.2021 pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Iași, secția I civilă. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Iași – secția I civilă, în data de 28.09.2021 sub nr. x/2020*.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința nr. 2620/25.11.2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta Comuna Cristești și a constatat că pârâta nu are dreptul a solicita executarea scrisorii de garanție de restituire a avansului nr. x/15.12.2015.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 296/20.06.2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul formulat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței nr. 2620/25.11.2021 pronunțate Tribunalul Iași, secția I civilă.

Decizia pronunțată de instanța de recurs Prin decizia nr. 36/18.01.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a admis recursul declarat de recurs de pârâta Agenția pentu Finanțarea Investițiilor Rurale, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare.

Decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare Prin decizia civilă nr. 260/2023 din 12 mai 2023, Curtea de Apel Iași – secția civilă a admis apelul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței civile nr. 2620/25.11.2021, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Comuna Cristești, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a constatat că pârâta nu mai este îndreptățită să solicite executarea scrisorii de garanție bancară nr. x/15.12.2015, pentru suma de 1.639.394 RON, restituită de Comuna Cristești în data de 19.11.2020, și a respins în rest acțiunea.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta Comuna Cristești, prin primar. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare; totodată, a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. XI pct. 2 din O.U.G. Nr. 107/2013, pentru stabilirea unor măsuri bugetare, respectiv a art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2009 privind gestionarea fondurilor comunitare nerambursabile provenite din Fondul european de garantare agricolă, Fondul european agricol de dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și a fondurilor alocate de la bugetul de stat, privind gestionarea fondurilor nerambursabile alocate de la Comunitatea Europeană și a fondurilor alocate de la bugetul de stat aferente programului de colectare și gestionare a datelor necesare desfășurării politicii comune în domeniul pescuitului și a programului de control, inspecție și supraveghere în domeniul pescuitului și pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 218/2005 privind stimularea absorbției fondurilor SAPARD, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală, Fondul european pentru pescuit, Fondul european de garantare agricolă, prin preluarea riscului de creditare de către fondurile de garantare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 25 iunie 2009, aprobată cu modificări prin Legea Nr. 371/2009, cu modificările și completările ulterioare, întrucât a fost adoptat cu nerespectarea art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 141 din Constituție, prin încălcarea prevederilor Legii nr. 248/2013 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social cât și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cât și a art. 146 lit. d) din Constituție. A mai solicitat instanței de recurs să se pronunțe cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. XI pct. 2 din O.U.G. nr. 107/2013, pentru stabilirea unor măsuri bugetare, respectiv art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2009, întrucât a fost adoptat cu nerespectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, deoarece legea criticată a fost adoptată fără avizul prealabil al Băncii Naționale a României conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, cât și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cât și a art. 146 lit. d) din Constituție; precum și cu privire la excepția de neconstitutionalitate a art. VIII din O.U.G. nr. 68/2014, privind modificarea și completarea unor acte normative, respectiv art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 74/2009 întrucât au fost adoptate cu nerespectarea art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 141 din Constituție, prin încălcarea prevederilor Legii nr. 248/2013 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social cât și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cât și a art. 146 lit. d) din Constituție. Totodată, recurenta a solicitat suspendarea cauzei în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 47/1992. În continuare, recurenta a repetat argumentele expuse în cuprinsul paginilor 4-16 la paginile 17-34, după care, pe fondul cauzei, a susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Recurenta a prezentat aspecte de fapt ale litigiului, începând cu anul 2015 când a încheiat contractul de finanțare nr. x pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condițiile Programului Național pentru Dezvoltare Rurală, expunând conținutul art. 1169, art. 1270 și a art. 2502 din C. civ., considerații cu privire la neretroactivitatea legii și referiri la decizia nr. 242 din 1 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă. Recurenta a concluzionat că, ținând cont de faptul că la data încheierii contractului de finanțare nr. x din 24.11.2015 pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condițiile Programului Național pentru Dezvoltare Rurală (P.N.D.R.), încheiat între reclamantă și pârâtă, erau aplicabile prevederile art. 20 alin. (4) și (7) din O.U.G. nr. 74/2009, așa cum au fost modificate prin art. VII din O.U.G. nr. 68/2014 privind modificarea și completarea unor acte normative și mai ales având în vedere jurisprudența instanței de contencios constituțional în material neretroactivității legii, prevederile art. I pct. 2 din O.G. nr. 10/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul gestionării financiare a fondurilor europene nerambursabile aferente politicii agricole comune, nu sunt aplicabile contractului de finanțare indicat.

Apărările formulate în cauză În data de 27 iulie 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității, intimata a arătat că recurentul a dezvoltat în cuprinsul recursului excepțiile de neconstituționalitate vizând modificări aduse O.U.G. nr. 74/2009, iar așa-zisele critici aduse deciziei recurate prezintă preluări ale doctrinei în materia principiului neretroactivității legii, precum și susțineri vizând netemeinicia hotărârii recurate. Astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. sunt invocate formal, fără a fi dezvoltate critici de nelegalitate aduse deciziei atacate. În data de 24 august 2023, recurenta a depus cerere "adițională", prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 74/2009 privind reglementarea unor măsuri pentru stimularea absorbției fondurilor alocate prin Programul Național de Dezvoltare Rurală pentru renovarea și dezvoltarea spațiului rural prin creșterea calității vieții și diversificării economiei în zonele rurale, a art. II pct. 1 din O.G. nr. 10/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul gestionării financiare a fondurilor europene nerambursabile aferente politicii agricole comune, respectiv art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 79/2009. În data de 13 septembrie 2023, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, iar în 28 septembrie 2023, intimata a depus întâmpinare la cererea "adițională". De asemenea, în 12 decembrie 2023, recurenta a depus cerere "adițională", prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a XI pct. 2 din O.U.G. nr. 107/2013, a art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2009, privind gestionarea fondurilor comunitare nerambursabile provenite din Fondul european de garantare agricolă, Fondul european agricol de dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și a fondurilor alocate de la bugetul de stat, privind gestionarea fondurilor nerambursabile alocate de la Comunitatea Europeană și a fondurilor alocate de la bugetul de stat aferente programului de colectare și gestionare a datelor necesare desfășurării politicii comune în domeniul pescuitului și a programului de control, inspecție și supraveghere în domeniul pescuitului și pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 218/2005 privind stimularea absorbției fondurilor SAPARD, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală, Fondul european pentru pescuit, Fondul european de garantare agricolă, prin preluarea riscului de creditare de către fondurile de garantare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, în raport cu excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se constată următoarele: Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs. Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reținută ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente. Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate. Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, fără a dezvoltat critici care să poate fi încadrate în acest motiv de recurs. Totodată, se observă că recurenta, prin aspectele de fapt prezentate în cuprinsul cererii de recurs, nu relevă pretinse contradicții ori motive străine de natura cauzei, astfel încât, nici formal recurenta nu a dezvoltat critici susceptibile de a susține ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Se constată că decizia recurată, contrar argumentelor prezentate de recurentă, nu cuprinde considerente străine de natura cauzei, ci acestea sunt prezentate într-o manieră clară și concisă, care justifică soluția adoptată în cauză, de admitere a apelului declarat de pârâtă, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă. În ceea ce privește referirea recurentei la decizia nr. 242 din 1 februarie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în argumentarea criticii dezvoltate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., decizie care nu reprezintă o hotărâre pronunțată în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a fi obligatorie pentru instanțe potrivit art. 517 alin. (4), respectiv potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., precum și referirea recurentului la alte hotărâri judecătorești în privința cărora nu s-a demonstrat că vizează o situație juridică identică, se reține că aceste argumente nu evidențiază un viciu de legalitate al hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. În continuare, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, expunând în cuprinsul cererii de recurs textul mai multor dispoziții legale, respectiv a art. 1169, art. 1270 și a art. 2502 din C. civ., precum și considerații cu privire la neretroactivitatea legii. Or, aceste dispoziții legale nu au fost invocate prin referire concretă la considerentele deciziei recurate, ci pur formal, întrucât nu au fost decelate veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raționamentul juridic al curții de apel relativ la aceste norme legale. Acest motiv al recursului, astfel cum a fost susținut de către recurenta-reclamantă, ar putea reprezenta cel mult o critică vizând situația de fapt așa cum a fost stabilită de către instanța de apel, care însă nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul primei instanțe sau al instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt. Recurenta nu a criticat modul în care instanța de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziții de drept material, ci s-a limitat la a expune pe larg excepțiile de neconstituționalitate invocate și a prezenta situația de fapt a litigiului, care nu poate fi reapreciată în recurs. De asemenea, recurenta a prezentat considerații teoretice cu privire la principiul neretroactivității legii, arătând că raportat la data încheirii contractului de finanțare din 24.11.2015 aplicabile erau prevederile art. 20 alin. (4) și (7) din O.U.G. nr. 74/2009, iar dispozițiile cuprinse în art. I pct. 2 din O.G. nr. 10/2018 nu sunt aplicabile contractului de finanțare. Această critică a fost, de asemenea, invocată fără referire la considerentele instanței de apel care a reținut că prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost tranșată aplicarea în cauză a O.U.G. nr. 74/2009, precum și interpretarea textelor de lege invocate de reclamantă referitoare la termenul de grație pretins, stabilindu-se că art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 74/2009 nu reglementează un termen în favoarea beneficiarului, în sensul unui termen de grație sau unui termen prohibitiv din cele reglementate de art. 185 alin. (2) din C. proc. civ., ci un termen în interiorul căruia fondul are obligația eliberării garanției, când beneficiarul își respectă obligațiile și justifică corect avansurile. S-a mai reținut că, în cauza de față, beneficiarul (recurenta-reclamantă) nu se află în situația în care să-și fi îndeplinit obligațiile sau să-și fi justificat avansul primit, astfel încât pentru el nu se aplică regulile de la eliberarea garanției, pentru că nejustificând suma primită cu titlu de avans (aspect necontestat și recunoscut prin faptul restituirii avansului), beneficiarului îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la punerea în executare a scrisorii de garanție, în condițiile în care nu a achitat de bunăvoie diferența de 163.939 RON, iar obligația achitării sumei de 163.939 RON a fost verificată de instanța de contencios administrativ, care, prin sentința nr. 60/5.02.2021 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, definitivă, a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că notificarea din 23.11.2020 este valabilă pentru această sumă. Or, recurenta nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aspectele reținute prin decizia recurată, ci a nesocotit specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greșita aplicare a legii de către instanța de apel și a dedus judecății aspecte care privesc situația de fapt a litigiului, invocând formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate a hotărârii atacate în limite precis determinate. Prin urmare, având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Comuna Cristești, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 260/2023 din 12 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția civilă.