AKPOLAT v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
AKPOLAT v. TURKEY (CtEDO, 2007)
DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 22077/03 de către Fetullah AKPOLAT împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă la 17 iunie 2008 în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători și Sally Dollé, Secțiunea Grefier Având în vedere cererea depusă la 22 aprilie 2003, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Fetullah Akpolat, este un național turc născut în 1971 și a fost reținut în închisoarea Üsküdar la momentul cererii sale la Curte. El este reprezentat în fața Curții de către dl Babaoğlu, avocat practicant la Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 ianuarie 1993, reclamantul a fost luat în custodie de poliție la Istanbul cu suspiciune de a fi membru al PKK (Partitul lucrătorilor din Kurdistan, o organizație ilegală). La 13 ianuarie 1993, el a fost adus în fața unui singur judecător la Tribunalul de Securitate din Istanbul care l-a retras în custodie. La 25 ianuarie 1993, procurorul de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus un proiect de pronunțare împotriva reclamantului și a altor 17 persoane. Reclamantul a fost acuzat de aderare la PKK în temeiul articolului 168 din fostul Cod Penal. La 10 octombrie 2001, Curtea de Securitate a statului din Istanbul, după ce a organizat zece audieri, a constatat că reclamantul a fost vinovat de activitățile desfășurate în scopul de a determina secesiunea unei părți a teritoriului național în temeiul articolului 125 din fostul Cod Penal. Reclamantul a fost condamnat la moarte, comutat la închisoare pe viață. La 12 februarie 2002, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță din cauza faptului că Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a constatat că reclamantul a comis anumite acte care nu au fost incluse în factura de inculpare din 25 ianuarie 1993. La 12 septembrie 2002, procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus o acuzație suplimentară împotriva reclamantului, care conține acuzații că reclamantul a comis actele menționate în hotărârea Curții de Securitate de Stat din 10 octombrie 2001. La 5 noiembrie 2003, Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a condamnat încă o dată reclamantul în temeiul articolului 125 din fostul Cod Penal (Această hotărâre nu a fost depusă Curții). La 12 aprilie 2004, Curtea de Casație a susținut hotărârea din 5 noiembrie 2003. La 23 septembrie 2004, procurorul public de la Curtea de Casație a respins cererea reclamantului de rectificare a deciziei din 12 aprilie 2004. Între timp, la 25 decembrie 2002, rudele reclamantului i-au trimis un dicționar kurd, care a fost confiscat de autoritatea conducerii închisorii. Reclamantul a solicitat judecătorului de execuție Üsküdar care solicită anularea deciziei administrației închisorii. La o dată neespecificată, judecătorul de execuție Üsküdar a ordonat administrației închisorii să dea dicționarului reclamantului, declarând că învățarea limbii curde a fost autorizată prin Legea nr. 4771. La 19 noiembrie 2003, Consiliul de disciplinar al închisorii a luat o scrisoare scrisă de reclamant și a adresat „președintelui Regatului Unit” în vederea distrugerii acesteia pe motivul că scrisoarea conține elemente de propagandă în favoarea Abdullah Öcalan. La 3 decembrie 2003, reclamantul a depus o opoziție la decizia din 19 noiembrie 2003 cu judecătorul de execuție Üsküdar, care a susținut ulterior decizia Consiliului de disciplinare a închisorii la 10 decembrie 2003. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că procedura penală împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. În conformitate cu articolele 8 și 10 din Convenție, reclamantul s-a plâns în legătură cu decizia trimisă lui și cu scrisoarea pe care a dorit să o trimită către „președintele Regatului Unit”. Prin scrisoarea din 27 aprilie 2005, reclamantul s-a încălcat, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, că i s-a refuzat o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial din cauza prezenței unui judecător militar pe banca Curții de Securitate de Stat din Istanbul care l-a judecat. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că lungimea deținerii anterioare a acestuia a depășit cerința de „temps rezonabil”. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul a susținut în continuare că lungimea procedurii penale aduse împotriva acestuia a fost excesivă. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 8 și 10 din Convenție de o interferență nejustificată cu corespondența sa din cauza declanșării unei scrisori pe care le-a dorit să le trimită „președintelui Regatului Unit”. Curtea consideră că această plângere ar trebui examinată numai din punctul de vedere al articolului 8 din Convenție și consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe acest lucru guvernului contestat. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 8 și 10 din Convenție cu privire la confiscarea dicționarului trimis la el. Prin scrisoarea din 27 aprilie 2005, el s-a plâns în continuare că a fost refuzat o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial, având în vedere prezența unui judecător militar pe banca Curții de Securitate de Stat din Istanbul până în 1999. Curtea constată că aceste plângeri nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa. Prin urmare, aceste plângeri ar trebui respinse ca fiind, vădit nefondate, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantului cu privire la dreptul său de a elibera procesul în așteptare, la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil și la presupusa interferență nejustificată cu dreptul său de a respecta corespondența sa; declara restul cererii inadmisibil.