ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 390/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2020 din data de 25.09.2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – UPFR a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata remunerației unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spațiile deținute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada iulie 2017 – la zi, estimată la 240.848 RON (la care se adaugă TVA); în subsidiar, în cazul în care pârâta nu își îndeplinește obligația de furnizare a informațiilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, modificată și completată, obligarea pârâtei la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situațiilor financiare publicate la Registrul Comerțului sau declarate la Ministerul Finanțelor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București.

Prin sentința civilă nr. 969/14.06.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 311.674,38 RON (TVA inclus), remunerație cuvenită producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor, actualizată cu indicele de inflație, aferentă perioadei 01.07.2017 - 30.09.2021; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 283.899,87 RON, reprezentând penalități pentru neplata remunerației cuvenite producătorilor de fonograme, aferente debitului principal, calculate până la data de 31.12.2021 și în continuare la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la data achitării integrale a remunerației de 311.674,38 RON; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8820 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 532A din 27 martie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 969/14.06.2022 pronunțate de Tribunalul București – secția a III-a Civilă, fiind obligată apelanta la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 532A din 27 martie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020, la data de 17 august 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 9 noul C. proc. civ.

I.6. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) din C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27 noiembrie 2023 a fost acordat termen de judecată la data de 13 februarie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs.

În susținerea căii de atac formulate, întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1506 și ale art. 2537 din C. civ. și, în mod greșit, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.07.2017 - 01.08.2017.

În motivarea respingerii acestei excepții, instanța a reținut că, prin plățile făcute, cursul prescripției ar fi fost întrerupt, însă nu a ținut cont că, pentru ca o plată parțială să întrerupă cursul prescripției, aceasta trebuie să fie neechivocă și nu s-a raportat la imputația plăților astfel cum este ea prevăzută de art. 1506 și următoarele din C. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că, prin plățile făcute, nu a avut în vedere stingerea sumelor aferente perioadei 01.07.2017 - 01.08.2017, plățile efectuate vizând remunerația datorată conform declarațiilor transmise către entitate, aferente lunilor următoare, conform celor calculate de pârâtă. Altfel spus, nu putea fi vorba de o plată voluntară de recunoaștere a unei sume ce datează de mai bine de 3 ani, urmare a unui calcul rezultat dintr-un raport de expertiză întocmit la nivelul anului 2021; pârâta a declarat și plătit conform evidențelor sale sumele datorate, neavând conturată imaginea unei plăți parțiale la momentul operării plății, ci o plată integrală a sumelor datorate.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile ORDA nr. 10/2016, art. 249 și art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Remunerațiile datorate pentru artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme sunt stabilite în baza Hotărârii Arbitrale nr. 1 din data de 15 februarie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 146 din data de 25 februarie 2016 (ORDA nr. 10/2016) și a deciziei civile nr. 784A din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel București, în soluționarea apelurilor formulate împotriva Hotărârii arbitrale nr. 1 din data de 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 952 din 25.11.2016 (ORDA nr. 120/2016). Astfel prin decizia civilă nr. 784A din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a dispus admiterea apelurilor formulate și schimbarea în parte a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizualului, în scop ambiental și lucrativ, și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor, interpreți sau executanți pentru fonograme și pentru audiovizual și ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie.

Conform acestor documente, pentru activitățile desfășurate în scop lucrativ, club, bar cu program de varietăți, bar cu program night club etc. în spații închise sau deschise situate în orașe sau stațiuni turistice, remunerația datorată este de 1,5% dar nu mai puțin de 150 RON plus 40 RON pentru fiecare suprafață suplimentară până la 100 mp. Baza de calcul pentru această remunerație este prevăzută la art. 3.6 din decizia civilă nr. 784A din 26 octombrie 2016.

Recurenta pârâtă a precizat că și-a desfășurat activitatea la punctul de lucru din strada x nr. 30, Sector 2 București, respectiv prin valorificarea locației club B.: în perioada octombrie 2017 - mai 2018, astfel cum rezultă din e-mailul înaintat la data de 13 octombrie 2017, prin care s-a adus la cunoștință că societatea nu desfășoară activitate în lunile iunie – septembrie; în perioada octombrie 2018 - mai 2019, astfel cum rezultă din e-mailul înaintat la data de 18 septembrie 2019: societatea nu a desfășurat activitate în perioada iunie 2019 - octombrie 2019; în perioada noiembrie 2019 - martie 2020; ulterior datei de 15 martie 2020 activitatea de bar și discotecă a fost restricționată prin actele normative emise în contextul pandemiei Covid-19.

Recurenta pârâtă a susținut că a adus la cunoștință suspendarea activității și menținerea acestei suspendări, conform corespondenței purtate cu reprezentanții UPFR, în care, la fiecare solicitare de plată adresată, a învederat că nu mai desfășoară activitate.

Totodată, pentru perioadele în care a desfășurat activitate, au fost declarate veniturile din consumații și vânzare de bilete și au fost achitate cotizațiile stabilite, conform facturilor proforma emise de intimată, însă în cuprinsul raportului de expertiză întocmit, a fost luat în calcul întreg venitul societății, fără a se avea în vedere că nu toate sumele încasate rezultă din consumații și vânzare bilete.

De asemenea, nu s-a avut în vedere că sumele sunt invocate a fi datorate, independent de desfășurarea sau nu a activității de bar/discotecă: în acest sens, urmează a avea în vedere că pentru luna aprilie 2020 (stare de urgență) s-a reținut că pârâta ar datora remunerație, deși orice activitate de tip restaurant/bar/discotecă era interzisă, sumele încasate neputând fi rezultate din consumații și vânzări bilete.

Recurenta pârâtă a arătat că nu poate fi de acord cu plata unei remunerații pentru o activitate ce nu a fost prestată, luându-se în calcul doar înregistrări contabile ce atestă încasări, fără însă a se dovedi că acestea ar fi putut rezulta din activitatea de bar/discotecă.

Recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv nu a ținut cont de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 48/2017, astfel încât toate calculele făcute sunt eronate, cuprinzând suma reprezentând TVA. Solicitarea de achitare a TVA-ului aferent remunerațiilor presupus datorate, este în neconcordanță cu Decizia nr. 48/2017 a ÎCCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că: "în interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g), l) și art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată."

Astfel, prin raportare la aplicarea în timp a normelor de procedură și spre a se respecta principiul securității raporturilor juridice, fiind în ipoteza unor comunicări de fonograme din anii 2018 - 2019, pentru remunerațiile solicitate, intimata nu putea percepe TVA, întrucât Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene reținută nu se poate aplica pentru situații trecute.

I.8. Apărările formulate în cauză.

Intimata Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – UPFR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei, iar aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1.506 și art. 2.537 pct. 1 din C. civ. și a respins greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.07.2017 - 01.08.2017 reținând că, prin plățile făcute, cursul prescripției a fost întrerupt.

Conform art. 2.537 pct. 1 din C. civ., prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția.

În aplicarea acestei prevederi legale, instanța de apel a considerat că plățile parțiale efectuate de către pârâtă sunt lipsite de echivoc în sensul recunoașterii dreptului material la acțiune pentru perioada iulie și august 2017. Pentru a concluziona astfel, instanța de apel a avut în vedere probele administrate în cauză, și anume, declarațiile pe proprie răspundere și facturile fiscale, pe baza cărora a reținut că pârâta a efectuat plăți parțiale, respectiv în data de 5.07.2017 a achitat suma de 1.249,50 RON reprezentând contravaloarea remunerației minime lunare aferente comunicării publice în scop lucrativ în cadrul clubului deținut; în data de 1.11.2018 a achitat suma de 622,99 RON; în data de 6.12.2018 a achitat suma de 1000 RON și în data de 11.12.2018 a achitat suma de 362,65 RON, reprezentând contravaloarea menționată în înștiințarea de plată seria x pentru suma de 1.985,64 RON reprezentând diferența de plată între remunerațiile calculate conform încasărilor raportate de pârâtă pentru perioada iulie 2017 - decembrie 2017 conform declarației pe propria răspundere a reprezentantului legal al apelantei-pârâte și minimele deja achitate.

Înalta Curte reține că instanțele de fond sunt suverane să aprecieze în ce măsură o plată constituie sau nu un act de întrerupere a prescripției, fiind însă datoare să-și motiveze soluția, decizia instanței de apel care a confirmat soluția tribunalului respectând, astfel cum s-a arătat mai sus, această obligație. Calificarea juridică a situației de fapt reținute ca fiind sau nu aptă să constituie o cauză de întrerupere a prescripției cade sub cenzura Înaltei Curți în condițiile în care se pune în discuție însăși justa interpretare și aplicare a normelor legale evocate, ceea ce nu este însă cazul în speță.

Astfel, instanța supremă constată că, prin memoriul de recurs, pârâta susține că a fost analizată greșit întreruperea prescripției, pentru că plățile parțiale nu au un caracter neechivoc în acest sens, partea neavând conturată imaginea unei plăți parțiale la momentul operării plății, ci o plată integrală a sumelor datorate. Această critică nu poate fi primită întrucât pune în discuție reevaluarea probatoriului administrat în fața instanțelor devolutive sub acest aspect, reevaluare care este prohibită instanței de recurs, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, reglementate de art. 488 și art. 483 din C. proc. civ.

În continuare, recurenta pârâtă a susținut că în mod greșit a fost obligată la plata remunerației pentru perioade în care nu a desfășurat activitate. În ceea ce privește criticile vizând situația de fapt stabilită în cauză de instanța de apel se impun considerentele anterior expuse privind limitele controlului de legalitate efectuat în faza procesuală a recursului. Astfel, se observă că instanța de apel a analizat susținerile pârâtei privind faptul că în anumite perioade nu a desfășurat activitate și a constatat în mod corect că aceste susțineri reprezintă critici vizând temenicia hotărârii, ele fiind înlăturate de instanță în urma aprecierii probatoriului administrat în cauză.

În acest sens, instanța de apel a constatat că susținerile părții sunt contrazise de raportul de expertiză contabilitate efectuat în fața primei instanțe și a considerat că simpla existență a e-mailurilor trimise către reclamantă nu este suficientă pentru a proba că nu a desfășurat activitate și nu a obținut venituri.

De asemenea, criticile de netemeinicie vizând împrejurarea că nu toate veniturile avute în vedere de expert au fost obținute din bilete și consumații ci și din alte afaceri au fost înlăturate de instanța de apel întrucât ele nu au fost probate. Pentru a concluziona astfel, instanța de apel a avut în vedere probele administrate în cauză, înscrisuri și prezumții. Nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ. datorită faptului că instanța de apel a considerat că revenea pârâtei obligația de a proba că a desfășurat și activități care nu se încadrează celor menționate sub codurile CAEN 5610 și 9329 și care nu au presupus activitatea de comunicare publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora în scop lucrativ, alte activități din care a obținut venituri care au intrat în cifra de afaceri avută în vedere de expert. Astfel, împrejurările care ar fi exonerat pârâta de plata sumelor aferente reprezintă susțineri ale acestei părți, căreia îi revenea sarcina de a le proba, conform art. 249 din C. proc. civ.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă referitoare la înregistrările contabile ce atestă încasări fără a se dovedi că acestea rezultă din activitatea bar/club/discotecă, cele referitoare la valoarea probantă a corespondenței electronice purtate între părțile litigante prin care pârâta ar fi învederat reclamantei că pentru anumite perioade nu a desfășurat activitate, precum și stabilirea bazei de calcul de către expertul desemnat în cauză reprezintă în realitate chestiuni ce țin de stabilirea situației de fapt, incompatibile cu structura recursului, Astfel, criticile menționate vizează netemeinicia hotărârii instanței de apel și nu nelegalitatea acesteia, iar reanalizarea probelor administrate de instanțele de fond nu este permisă în faza recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se tinde a se demonstra că în speță au fost greșit aplicate dispozițiile din Legea nr. 8/1996 și Deciziei ORDA nr. 120/2016, urmează a fi analizate prin prisma susținerilor care pot releva chestiuni de nelegalitate. În acest sens sunt criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat un motiv de exonerare de la plata remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spațiile deținute, și anume, intervenirea stării de alertă, respectiv a stării de urgență pe teritoriul României, generate de pandemia Covid.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 1 din Decretul Președintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul statului român, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, a fost instituită starea de urgență pe întreg teritoriul României pe o perioadă de 30 de zile.

Ulterior, perioada inițială de 30 de zile pentru care a fost instituită starea de urgență pe teritoriul României a fost prelungită cu încă 30 de zile, în conformitate cu art. 1 din Decretul Președintelui României nr. 240/2020.

Pe perioada stării de urgență, printre măsurile de urgență cu aplicabilitate graduală s-a numărat și închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale asociațiilor și ale altor localuri publice, astfel cum reiese din Anexa 2 la Decretul Președintelui României nr. 195/2020.

Așadar, se prezumă că, pe perioada stării de urgență, barul și discoteca deținute de către pârâtă au fost închise publicului.

Starea de urgență a încetat în data de 15 mai 2020, astfel că în mod justificat curtea de apel a constatat că reclamanta nu a pretins despăgubiri și pârâta nu datorează remunerații pentru perioada 16 martie 2020 - 15 mai 2020.

În ceea ce privește perioada stării de alertă, instituită pe teritoriul României prin H.G. nr. 394 din 18 mai 2020, și care a încetat în data de 09 martie 2022, instanța de apel a constatat că expertiza a calculat remunerație lucrativă doar în situația în care societatea a obținut venituri care au intrat în componența cifrei de afaceri. Din probele administrate, nu s-a reținut încetarea activității în această perioadă, prin lege nefiind prevăzută, ca în cazul perioadei de urgență, o măsură de închidere a activității HORECA.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 și ale metodologiilor incidente (Decizia ORDA nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 și Decizia ORDA nr. 60/2019).

Potrivit art. 112 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996 (Capitolul V – Dispoziții comune autorilor, artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de înregistrări sonore și audiovizuale): "pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă", iar "cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii".

Metodologiile, în conformitate cu prevederile art. 163 alin. (2) și (3) și art. 164 alin. (1) din același act normativ, se negociază de către organismele de gestiune colectivă cu: reprezentanții structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor, la nivel național, și câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliți pe baza cifrei de afaceri, cu condiția ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe propria răspundere; câte un reprezentant al structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor la nivel local sau, în lipsa acestora, a reprezentanților a 2 utilizatori locali notificați de organismele de gestiune colectivă și care depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor acordul de participare în respectiva comisie.

Potrivit procedurii reglementate de art. 165 din Legea nr. 8/1996, înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În cazul în care părțile nu pot stabili metodologii prin negociere, acestea pot recurge la mediere, iar în situația în care părțile nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere, pot să se adreseze instanței de judecată.

Astfel, raportat la dispozițiile legale anterior evocate, Înalta Curte reține că metodologiile astfel elaborate (potrivit procedurii legale prevăzute de Legea nr. 8/1996) au natura juridică a unei convenții încheiate între părțile prestabile prin legea dreptului de autor și a drepturilor conexe, guvernând raporturile juridice dintre acestea și stabilind drepturi și obligații pentru toate părțile cărora li se adresează.

Totodată, art. 165 alin. (7) din același act normativ prevede că: "Hotărârea definitivă cu privire la metodologii se comunică părților, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general emisă în termen de 5 zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate".

Ca atare, prin metodologii nu este stabilită doar modalitatea de calcul a remunerațiilor, ci și reducerile ce pot fi acordate, nefiind permisă o extindere la alte situații decât cele în mod expres arătate în cuprinsul acestora.

Or, în metodologiile invocate prin cererea introductivă, aplicabile speței, nu se regăsește vreo dispoziție în sensul scutirii sau diminuării cuantumului remunerațiilor datorate pe perioada stării de alertă, sens în care solicitarea recurentei-pârâte în acest nu are suport legal și, pe cale de consecință, nu poate fi admisă.

Criticile prin care se susține interpretarea și aplicarea greșită a art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, în cauză nefiind incidentă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiției, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 48 din 19.06.2017.

Prin decizia recurată s-a reținut aplicabilitatea Hotărârii pronunțate la data de 21 ianuarie 2021 în cauza C-501/19, a Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care instanța europeană a statuat următoarele:

"Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în calitate de "persoană impozabilă " în sensul acestui articol și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligați să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestația furnizată în temeiul remunerațiilor primite."

Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza C-501/2019, Curtea a stabilit că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă.

În consecință, efectuarea prestării de servicii atrage aplicabilitatea taxei pe valoare adăugată în sensul directivelor europene incidente în această materie. Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeași Directivă – transpus în art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acționează în calitate de "persoană impozabilă" și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza consumatorului final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA).

Față de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, care are prioritate față de dreptul intern, instanța de apel a procedat în mod corect la aplicarea în cauză a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind principiul supremației dreptului Uniunii și principiul interpretării conforme a dreptului intern - instanța națională asigurând, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care este sesizată.

Drept urmare, nu subzistă criticile recurentei privind aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2021 în cauza C-501/19 nu se poate aplica pentru situații trecute, aceasta nu poate fi reținută. Neretroactivitatea legii privește actele normative emise și publicate în Monitorul Oficial și presupune că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut. Decizia Curții de |Justiție a Uniunii Europene nu are un astfel de caracter, ea nereprezentând un act normativ care să dea o nouă calificare raportului de drept născut anterior pronunțării sale, ci are drept scop interpretarea sau clarificarea unor norme legale preexistente, aflate în vigoare la momentul nașterii respectivului raport de drept.

Reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 532A din 27 martie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV civilă.

Cât privește cererea formulată de intimată, de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, aceasta urmează a fi admisă, dată fiind culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Astfel în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta A. S.R.L. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata Asociația "Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru Drepturi Conexe", conform înscrisului privind tranzacția bancară de la dosar, care atestă efectuarea acestei cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 532A din 27 martie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația "Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru Drepturi Conexe".

Obligă recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă Asociația "Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru Drepturi Conexe".

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2024.