Decizia nr. 313/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă în data de 05.11.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Galați a solicitat obligarea pârâtei Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Galați la plata sumei de 3.146.840 RON, reprezentând influențele salariale aferente aplicării art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020, cuantumul sporului salarial de până la 30% calculat la salariul de bază pentru perioada martie 2020 - 15 august 2020, precum și a dobânzilor și penalităților de întârziere, de la data scadenței decontării și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 95/2006, ale Legii nr. 56/2020, ale OMS nr. 1070/2020, ale H.G. nr. 140/2018, ale H.G. nr. 252/2020 și ale Ordinului nr. 1011/2020.

Sentința pronunțată de Tribunalul Galați Prin sentința nr. 1327/24.10.2022, Tribunalul Galați, secția I civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 3.146.840 RON, reprezentând influențele salariale aferente aplicării art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020, pentru perioada martie 2020 - 15 august 2020; a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală, de la data scadenței decontării și până la data plății efective.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați Prin decizia nr. 107/A/08.06.2023, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul pârâtei și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Galați, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel. După prezentarea pretențiilor formulate și a cadrului factual, recurentul-reclamant a arătat că, prin decizia atacată, se înlătură atributul casei de asigurări de sănătate de finanțator al sistemului public sanitar, spitalele primind atât finanțarea serviciilor medicale, cât și influențele salariale din sursa FUNASS pentru 90% din personalul angajat în aceste instituții. A precizat că restului personalului, respectiv angajaților UPU-SMURD, medicilor rezidenți, de planning familial și de medicină sportivă, cărora drepturile salariale le sunt decontate de către Ministerul Sănătății, prin direcțiile de sănătate județene, i-au fost achitate influențele salariale prevăzute de art. 7 din Legea nr. 56/2020, situație pe care o apreciază ca fiind discriminatorie. Totodată, a indicat faptul că recurentul-reclamant asigură servicii medicale spitalicești de specialitate (boli infecțioase), în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 95/2006 și ale contractului-cadru pentru anii 2018-2019, încheiat cu pârâta, care stabilește condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, care a fost prelungit până în 30.06.2021, respectiv ale contractului de furnizare de servicii medicale spitalicești nr. x/26.01.2018, care a fost prelungit succesiv până în 31.12.2021. De asemenea, în urma izbucnirii pandemiei de Covid-19 și a decretării stării de urgență, prin Ordinul ministrului sănătății nr. 555/2020, recurentul-reclamant a devenit spital pentru pacienții testați pozitiv, fiind recunoscute, în acest sens, în baza Legii nr. 56/2020, o serie de beneficii recompensatorii pentru personalul medical. După reluarea considerentelor deciziei atacate, recurentul-reclamant a precizat că, în cauză, nu a fost contestată suma solicitată, respectiv modul de calcul al sporului acordat, acestea fiind stabilite în concordanță cu dispozițiile legale, respectiv cu prevederile Legii nr. 56/2020 și ale Ordinului nr. 1070/MAI/94/MFP 2087/2020 din 11.06.2020, astfel că nu se poate reține că este justificată refuzarea decontării pe motivul că nu este prevăzută sursa de finanțare sau că plata acestor drepturi nu este stabilită în sarcina sa. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât se constată și faptul că acordarea acestui spor nu este condiționată și limitată de sumele prevăzute cu această destinație în bugetul instituției, ci, dimpotrivă, intimata-pârâtă ar fi trebuit să facă demersuri în vederea asigurării bugetului în acest sens, fiind vorba de drepturi stabilite prin lege. A precizat și că intenția legiuitorului a fost ca salariații să beneficieze de aceste drepturi în condițiile Legii nr. 56/2020, act normativ care nu stabilește limitări în ceea ce privește plata acestora, angajatorul și intimata-pârâtă fiind obligați să asigure bugetul în acest sens. După reiterarea contextului factual, recurentul-reclamant a precizat că a suferit un prejudiciu material, fiind obligat de dispozițiile Legii nr. 56/2020 să acorde respectivele sume de bani salariaților săi. Totodată, a susținut că, prin Decizia de punere în aplicare a (UE) 2022/1262 din 18 iulie 2022 a Consiliului, s-a stabilit că România poate finanța sporul pentru condiții de pericol deosebit acordat ca recunoaștere a meritelor personalului medical, astfel cum este prevăzut la art. 7 din Legea nr. 56/2020 și prin O.U.G. nr. 116/2021. Arată că intimatul a învederat că România a primit aceste fonduri europene, iar instituțiile care au în subordine spitale publice au accesat aceste fonduri, a căror destinație a fost individualizată de Uniunea Europeană, precum și că s-a menționat că Ministerul Sănătății, care are spitale publice in subordine, înainte de a primi ajutorul (împrumutul UE) în anul 2021, a solicitat plata acestui spor și a solicitat suplimentarea bugetului. A mai precizat și că recurentul-reclamant, aflat în subordinea Consiliului Județean Galați, nu este finanțat pentru acordarea de drepturi salariale și majorări salariale acordate succesiv, deoarece acest drept este interzis prin lege. Consiliul Județean Galați poate doar finanța obiectivele de investiții și achita utilitățile pentru clădirile a cărui propietar este, iar spitalul este doar administrator. Începând cu luna octombrie 2015, Casa de Asigurări de Sănătate Galați achită toate influențele salariale pentru angajații spitalului public, solicitând lunar sume de bani, cu titlu de salarii. Recurentul-reclamant nu avea posibilitatea juridică de a solicita suportarea acestor influențe de la Ministerul Sănătății, deoarece acesta din urmă nu avea calitate procesuală în eventualitatea unei acțiuni judiciare.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Galați a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Deși recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu a formulat critici care să poată fi circumscrise motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod. Urmare a analizării cererii de recurs, intimata-pârâtă a arătat că nu au fost formulate critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată, nu au fost arătate care sunt motivele contradictorii și nici nu a fost demonstrată încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, susținerile din cererea de recurs vizând, în mare parte, situația de fapt și nemulțumirea legată de modul de soluționare a cererii. Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a invocat că decizia atacată cuprinde examinarea argumentelor relevante ale părților și expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În plus, considerentele deciziei recurate sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu soluția pronunțată. Considerentele sunt detaliate în mod corespunzător obligației legale de motivare a hotărârii și nu există motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât acest motiv de casare nu este incident. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a precizat că, în absența unor argumente dezvoltate corespunzător, nu este posibilă exercitarea controlului juridic din perspectiva acestor dispoziții legale. Or, reluarea aspectelor privind situația de fapt vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii instanței, fiind, în consecință, exclusă verificarea deciziei atacate din această perspectivă, în considerarea specificului acestei căi de atac. Prin răspunsul la întâmpinare depus, recurentul-reclamant a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimata-pârâtă și a învederat, totodată, intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2023, act normativ prin care casele de asigurări de sănătate au fost obligate să deconteze sumele de bani în discuție din fondul național unic de asigurări de sănătate, prin bugetul de stat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin criticile formulate, recurentul a susținut, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu nerespectarea cadrului legal incident, în ceea ce privește obligațiile intimatei-pârâte de a proceda la decontarea sumelor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020. Deși încadrate, de către recurent, inclusiv în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile vor fi analizate doar din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dată fiind lipsa identificării unor susțineri subsumabile celui dintâi motiv de recurs invocat. Cu titlu prealabil, din actele și lucrările dosarului reiese că, prin demersul judiciar pendinte, recurentul-reclamant a dedus judecății, în contradictoriu cu intimata-pârâtă, o pretenție în valoare de 3.146.840 RON, reprezentând contravaloarea diferențelor salariale prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 pentru perioada 16.03.2020 - 14.08.2020, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzilor și penalităților de întârziere, de la data scadenței decontării și până la data plății efective. Instanța devolutivă de control judiciar, în urma admiterii apelului și schimbării, în tot, a sentinței primei instanțe, a respins, ca nefondată, pretenția dedusă judecății. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel, în urma verificării jurisdicționale efectuate, cu privire la cadrul legal incident, a reținut că nu pot fi identificate, în lipsa unor acte normative speciale, atribuții în sarcina pârâtei ce țin de plata sumelor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020. Totodată, a constatat și că obligația de a achita respectivele sume de bani nu pot fi puse în sarcina Casei de Asigurări de Sănătate Galați nici ca urmare a unei interpretări prin analogie a obligațiilor instituite în sarcina acesteia prin dispozițiile O.U.G. nr. 43/2020 și prin contractul nr. x din 19.05.2020, dat fiind caracterul special al normelor cuprinse în actul normativ menționat și al clauzelor respectivului contract. - Printr-o primă critică adusă deciziei atacate, recurentul-reclamant a susținut că reținerea, de către curtea de apel, în sensul că obligația de a achita sumele indicate la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 nu poate fi pusă în sarcina intimatei-pârâte ca urmare a unei interpretări prin analogie a obligațiilor instituite în sarcina sa prin O.U.G. nr. 43/2020 și prin contractul nr. x din 19.05.2020 ar înlătura "atributul Casei de Asigurări de Sănătate de finanțator al sistemului public sanitar". În dezvoltarea criticii, recurentul-reclamant a mai precizat și că spitalele primesc finanțarea serviciilor medicale și a influențelor salariale din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru 90% din personalul angajat în aceste instituții, iar, în cazul restului personalului, drepturile salariale sunt achitate de către Ministerul Sănătății, prin direcțiile județene de sănătate publică (personal căruia i-au fost decontate sumele prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020). Critica are caracter nefondat. Se constată că instanța de apel, cu ocazia devoluțiunii cauzei, a realizat un examen jurisdicțional corect cu privire la obligațiile stabilite prin lege în sarcina intimatei-pârâte, fiind reținut în mod judicios că, în speță, sunt incidente prevederile art. 281 din Legea nr. 95/2006 - care stabilesc în mod expres și limitativ atribuțiilor caselor de asigurări de sănătate, dispoziții pe care le-a coroborat cu prevederile art. 248 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 95/2006 - potrivit cărora cheltuielile de personal aferente medicilor și asistenților medicali (cum sunt și cele determinate de plata unor sporuri) nu sunt decontate din fondul de asigurări de sănătate, pentru ca ulterior să concluzioneze în sensul inexistenței unor atribuții în sarcina intimatei-pârâte ce țin de plata sumelor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020. Dezlegarea dată a fost susținută inclusiv de aspectul că obligațiile caselor de asigurări de sănătate stabilite în legătură cu decontarea, din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, a altor drepturi recunoscute, pe perioada stării de urgență, personalului de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar (stimulent de risc) decât cele care fac obiectul pretenției deduse judecății în litigiul pendinte, nu fac posibilă interpretarea prin analogie și în ceea ce privește sumele stabilite prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020. În acest context, Înalta Curte constată, în acord cu dezlegările instanței de apel, că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 43/2020, din moment ce aceste prevederi legale reglementează alte raporturi juridice decât cele care formează obiectul prezentului demers judiciar, respectiv acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 RON brut/lună - acordat pe durata stării de urgență, spre deosebire de sporul de până la 30%, calculat la salariul de bază/solda de funcție/salariul de funcție - acordat pe durata stării de urgență, precum și pentru o perioadă de 3 luni de la data încetării stării de urgență, astfel cum este acesta reglementat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020. Așadar, cât timp atribuțiile caselor de asigurări de sănătate sunt stabilite în mod expres prin Legea nr. 95/2006, este nepermis a se utiliza un argument de interpretare prin analogie, care presupune, în sine, lipsa unei reglementări primare sub acest aspect. Pe de altă parte, a considera contrariul ar echivala cu o extindere artificială, pe cale de interpretare prin analogie, a atribuțiilor expres și limitativ stabilite prin Legea nr. 95/2006 în sarcina intimatei-pârâte, astfel încât o normă specială, precum cea cuprinsă în O.U.G. nr. 43/2020 să fie generalizată, în mod nepermis, pentru a fi aplicată unei alte ipoteze decât cea pentru care a fost edictată. Or, acest lucru ar echivala, mai degrabă, cu o adăugare la lege, interzisă, ca atare. Cum doar legiuitorul se bucură de plenitudine de competență în ceea ce privește reglementarea raporturilor juridice, în mod corect a înlăturat instanța de apel susținerea recurentului-reclamant cu privire la aplicabilitatea, prin analogie, a dispozițiilor O.U.G. nr. 43/2020 unei alte situații particulare, aflate în afara sferei de reglementare a acestui act normativ. Cât privește susținerile legate de eventualele obligații aflate în sarcina intimatei-pârâte, din perspectiva situației anterior analizate, și care ar decurge din contractul nr. x din 19.05.2020, încheiat între părțile litigante, se constată că acestea antamează doar aspecte privitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului de către instanța de prim control judiciar, motiv pentru care nu pot fi deduse, spre examinare, în prezenta fază procesuală, care presupune o analiză de legalitate, iar nu și de temeinicie a deciziei atacate. Referitor la susținerea privitoare la existența unei situații discriminatorii între persoanele cărora le-au fost decontate respectivele influențe salariale și recurentul-reclamant, se constată că aceasta nu poate forma obiectul analizei instanței de recurs, din moment ce în recurs nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, în acord cu prevederile art. 494 rap. la art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Or, în acord cu limitele prefigurate de acțiunea dedusă judecății, recurentul-reclamant a înțeles să învestească instanțele de judecată cu o pretenție în raport cu pretinsa existență a unei obligații legale de decontare în sarcina intimatei-pârâte, iar nu și cercetarea existenței unei situații comparabile - prin prisma obligațiilor unor terțe persoane de prezenta cauză, motiv pentru care acestea sunt străine de obiectul demersului judiciar formulat, astfel cum a fost justificat factual și întemeiat în drept de către parte. - Cât privește restul criticilor invocate în cuprinsul memoriului de recurs, se constată că acestea nu contestă, practic, dezlegările instanței de apel, necontrapunând deciziei atacate elemente concrete de nelegalitate. În acest sens, se observă că, după ce a reluat considerentele deciziei atacate, recurentul-reclamant a indicat faptul că, în speță, nu a fost contestată suma solicitată, respectiv modul de calcul al sporului acordat, precizând că acestea au fost stabilite în concordanță cu prevederile Legii nr. 56/2020 și ale Ordinului nr. 1070/94/2087/2020, motiv pentru care nu s-ar putea reține că este justificată refuzarea decontării, întrucât nu este prevăzută sursa de finanțare, sau că plata acestor drepturi nu este stabilită în sarcina intimatei-pârâte. Aceste susțineri nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce tind doar să opună o chestiune factuală (privitoare la modalitatea de calcul a pretențiilor formulate) pentru a demonstra temeinicia dreptului dedus judecății. Mai mult, criticile au și un caracter strict formal, din moment ce în discuție, în faza procesuală anterioară, nu a fost maniera în care recurentul-reclamant a determinat cuantumul pretenției formulate, respectiv aspectul contestării sau nu al acestui element de fapt de către partea adversă, ci însuși aspectul litigios privitor la existența unei atribuții legale a intimatei-pârâte de a achita sumele prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020, respectiv imposibilitatea unei interpretări prin analogie a obligațiilor instituite în sarcina sa prin O.U.G. nr. 43/2020 și prin contractul nr. x din 19.05.2020, dat fiind caracterul special al acestora din urmă - considerente menținute ca efect al analizei efectuate în prezenta cale extraordinară de atac. Nici susținerea generală, în sensul că "acordarea acestui spor nu este condiționată și limitată de sumele prevăzute cu această destinație în bugetul instituției, ci (...) trebuia să facă demersuri în vederea asigurării bugetului în acest sens" nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce, în dezvoltarea acesteia, pe de o parte, recurentul-reclamant se referă la elemente ce țin de interpretarea probatoriului administrat în cauză (adresa nr. x/06.05.2021 a Ministerului Sănătății) - inadmisibile a fi deduse spre examinare în această fază procesuală, iar, pe de altă parte, aduce în discuție doar aspecte formale, privitoare la aceea că instanța de apel nu ar fi avut în vedere susținerea intimatei-pârâte în sensul că ar fi făcut demersuri în vederea identificării sursei de finanțare, însă Ministerul Sănătății i-ar fi comunicat că decontarea respectivului spor se poate face doar prin modificarea Legii nr. 56/2020 - aspecte infirmate prin decizia atacată, în cuprinsul căreia se precizează, în mod expres, că respectivele demersuri ale intimatei-pârâte nu pot fi analizate ca temeiuri în baza cărora aceasta să fie obligată la plata sumelor ce fac obiectul acțiunii, în condițiile în care nu au putut fi identificate dispoziții legale relevante care să conducă la reținerea acestei obligații în sarcina intimatei. Prin urmare, se observă că, prin aceste susțineri, recurentul-reclamant nu tinde la infirmarea considerentelor justificative ale hotărârii atacate, ci se rezumă la a reitera susțineri care au primit o dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel, fără a formula, însă, critici concrete în raport cu raționamentul judiciar evocat. Or, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. În consecință, aceste cerințe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurentul-reclamant a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța de apel în legătură cu aceste aspecte. Neprocedând astfel, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost indicate și însoțite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate. În aceeași măsură, nici simplele susțineri privitoare la suferirea unui prejudiciu material de către recurentul-reclamant, respectiv la existența, în ordinea juridică europeană, a Deciziei (UE) nr. 2022/1262 a Consiliului nu permit verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dată fiind lipsa unei argumentații juridice efective, subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., conform celor expuse anterior. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. În consecință, cum recurentul-reclamant nu tinde, în această privință, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele sale susțineri generale, fără indicarea, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, nu pot fi deduse, spre examinare, instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate. De asemenea, nici aspectul că, prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a înțeles să formuleze noi critici față de cele deduse, spre examinare, prin memoriul de recurs nu este în măsură să conducă la învestirea instanței de recurs cu alte aspecte de nelegalitate, având în vedere că scopul acestui act procedural este doar de a înlătura susținerile părții adverse, iar nu și de a deduce, spre examinare, alte motive de casare decât cele formulate prin memoriul de recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Galați împotriva deciziei nr. 107/A din 8 iunie 2023 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.