ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 310/2024

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 13.12.2017, reclamantii A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Național de Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (BAAR), și cu intervenientul D., obligarea pârâtului, la plata: sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la data plății, pentru reclamanta A.; a sumei de 150.000 euro, în echivalent RON la data plății, pentru reclamanta B.; și a sumei de 100.000 euro, în echivalent RON la data plății, pentru reclamantul C..

Prin sentința nr. 1196/14.06.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea, ca nefondată.

Prin decizia nr. 596/A/23.04.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței.

Prin decizia nr. 146/23.01.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamanților împotriva deciziei mai sus menționate, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 1346A/07.10.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții A., B. și C..

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel nu ține cont de situația de fapt și reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material, creând o situație inechitabilă pentru recurenți.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, în cauză sunt îndeplinite condițiile privind angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina intervenientului forțat, astfel încât se impune obligarea intimatului la plata prejudiciului suferit de recurenți, în temeiul Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în Romania.

Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, șoferul autovehiculului implicat în evenimentul rutier nu a respectat dispozițiile imperative referitoare la viteza maximă admisă pe respectivul sector de drum, astfel cum sunt prevăzute de art. 48 coroborat cu art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002.

În aceste condiții, numitul D. a încălcat prevederile art. 35 coroborat cu art. 48 și art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile legale menționate, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, și a creat o situație inechitabilă pentru recurenți.

Din expertizele efectuate a rezultat faptul că intervenientul forțat nu ar fi putut preveni producerea accidentului rutier.

Prin ambele rapoarte se precizează că nu se poate stabili dacă, în măsura în care șoferul autovehiculului ar fi circulat cu viteza legală admisă pe respectivul sector de drum, defunctul ar fi suferit doar leziuni mai ușoare și ar fi supraviețuit, însă acest aspect nu exclude culpa intervenientului forțat, în acord cu dispozițiile cuprinse în art. 1.370 C. civ., astfel cum stabilește instanța de apel.

Așadar, potrivit tuturor expertizelor efectuate în cauză, se stabilește imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite - producerea accidentului rutier din data de 03.08.2014.

În acord cu probele administrate, nu este stabilit dacă acțiunea intervenientului forțat, respectiv încălcarea normelor privind respectarea vitezei regulamentare și conducerea preventivă - fapta ilicită săvârșită de către acesta, a cauzat sau nu prejudiciul suferit de către recurenți.

Astfel, exista posibilitatea ca defunctul să fi supraviețuit leziunilor suferite în urma producerii accidentului rutier dacă intervenientul forțat ar fi respectat viteza de deplasare legală.

În aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 1.370 C. civ., prejudiciul suferit de către recurenți este cauza a două acțiuni simultane, respectiv a defunctului și a intervenientului forțat, care nu pot fi individualizate, nu se poate stabili care dintre acestea este sau nu cauzatoare a leziunilor foarte grave suferite de defunct, care au condus la decesul acestuia.

Prin urmare, în cauză există o faptă ilicită, o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și o culpă egală, de 50% în sarcina celor doi participanți la trafic, în producerea accidentului rutier, în acord cu dispozițiile art. 1.371 alin. (1) C. civ.

Instanța de apel, contrar expertizelor efectuate în cauză, concluzionează în sensul că "având în vedere că evitarea accidentului rutier de către conducătorul autoturismului nu era posibilă nici dacă acesta ar fi circulat cu viteza maximă legală și că victima ar fi decedat și în această situație", aspect care nu rezultă din nicio probă administrată în cauză.

Mai arată recurenții că relația dintre defunct și aceștia beneficiază de prezumția existenței unei legături familiale strânse, care a dat naștere unui prejudiciu direct, produs recurentilor prin durerea încercată în urma accidentului rutier din data de 03.08.2014, care s-a soldat cu decesul numitului E..

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia recurată nu este motivată întrucât se raportează strict la situația de fapt dedusă judecății și nu corespunde exigențelor dispozițiilor art. 425 C. proc. civ.

Scopul interpretării și al coroborării normelor juridice civile, de către instanta de judecată, este acela de a aplica aceste norme situațiilor de fapt deduse judecății, de a da eficacitate voinței legiuitorului și de a asigura corecta aplicare a dispozițiilor C. civ., condiție obligatorie ce trebuie îndeplinită pentru a se pronunța o hotărâre echitabilă.

Însă, în prezenta cauză, nu se cunoaște nici măcar temeiul legal care a fost avut în vedere de către instanță la momentul pronunțării hotărârii, întrucât simpla reluare a rapoartelor de expertiză, fără a ține cont de situația de fapt și prin ignorarea dispozițiilor cuprinse în C. civ., nu reprezintă îndeplinirea nomelor imperative cuprinse în art. 425 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20.09.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 31.01.2024, termen preschimbat, din oficiu, la 07.02.2024, prin încheierea din 07.11.2023, pronunțată în dosar nr. x/2017.

Intimatul-pârât Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asiguratorilor Autovehicule din România, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre motivată conform legii, a respectat și aplicat în mod corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, a stabilit în mod judicios situația de fapt, a respectat întocmai indicațiile instanței de recurs și a administrat probe suplimentare pentru clarificarea circumstanțelor și consecințelor accidentului rutier, respectiv pentru a putea determina cu certitudine gradul de vinovăție al celor implicați în accident.

Intimatul-pârât a învederat că aspectele privind modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor nu pot forma obiect de analiză în recurs, iar motivul de nelegalitate privind încălcarea/neaplicarea dispozițiilor art. 1.370 C. civ. nu a fost invocat în apel, astfel încât este formulat omisso medio.

Totodată, întrucât din probele administrate a rezultat culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului rutier, care ar fi avut loc și în situația în care intervenientul forțat s-ar fi deplasat cu viteza de 50 km/h, aceste dispoziții nu sunt incidente cauzei pendinte.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit cadrului factual stabilit de instanțele fondului, în baza probatoriului administrat și care nu poate fi reevaluat de către instanța de recurs, în data de 03.08.2014, pe raza orașului Milișăuți, jud. Suceava, a avut loc un accident rutier între autoturismul condus de către intimatul-intervenient D. și triciclul condus de numitul E., rezultat cu decesul acestuia din urmă, cauza producerii evenimentului fiind neacordarea priorității de trecere autoturismului, care circula pe drumul prioritar.

În cadrul prezentului demers judiciar a fost dedusă, spre soluționare, de către succesorii victimei, o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1.349, art. 1.357 și urm., art. 1.381, art. 1.385 și urm. C. civ., precum și pe prevederile în materia asigurărilor, Legea nr. 136/1995 și Norma ASF nr. 23/2014, prin care s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-intervenient, cu consecința reparării, de către asigurător, intimatul-pârât Biroul Național "Carte Verde" din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a prejudiciului moral invocat.

În susținerea pretențiilor formulate, cu privire la aspectul vinovăției intimatului-intervenient, s-a arătat că acesta se deplasa, la momentul producerii accidentului, cu 71 km/h, nerespectând viteza maximă admisă pe respectivul sector de drum, de 50 km/h, încălcând, astfel, prevederile art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin decizia instanței de recurs, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a dispus casarea deciziei instanței de apel (care a menținut, ca efect al respingerii apelului reclamanților, soluția primei instanțe, prin care a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea), fiind trimisă cauza, spre rejudecare, curții de apel în vederea administrării de probe suplimentare pentru lămurirea aspectului dacă impactul la viteza maximă admisă, de 50 km/h, fiind mai mic, ar fi sporit șansele de supraviețuire ale victimei, astfel încât aceasta să sufere doar o vătămare corporală, element relevant în privința determinării, cu certitudine, a gradului de vinovăție al persoanelor implicate în accident.

Procedând la rejudecarea cauzei în acord cu dezlegările obligatorii ale instanței de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a dispus efectuarea, în cauză, atât a unui raport de expertiză medico-legală, cât și a unui raport de expertiză tehnică în specialitatea autovehicule-circulație rutieră.

Instanța de apel, în rejudecare, a constatat, în baza probatoriului administrat, că nu se poate reține o culpă a intervenientului forțat în producerea accidentului, din moment ce elementul cauzal decisiv a fost reprezentat de fapta victimei înseși, respectiv de a se angaja în traversarea străzii fără să se asigure și în mod brusc.

- Prin critica de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat, sub un prim aspect, faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material în materia răspunderii civile delictuale, respectiv a prevederilor art. 35 coroborate cu art. 48 și art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002.

În dezvoltarea criticii, recurenții susțin că, în speță, sunt îndeplinite condițiile privind angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-intervenient, cu consecința reparării prejudiciului moral de către asigurător, sens în care arată că, prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea autovehicule-circulație rutieră efectuat în cauză, s-a reținut că acesta a încălcat dispozițiile imperative referitoare la viteza maximă admisă pe respectivul sector de drum.

Critica are caracter nefondat.

În speță, se constată că instanța de apel a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor de drept substanțial din materia răspunderii civile delictuale, în acord cu cadrul factual stabilit în cauză ca efect al dezlegărilor obligatorii cuprinse în decizia de casare, atunci când a constatat că nu se poate reține o culpă în sarcina intimatului-intervenient în legătură cu producerea accidentului rutier.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a analizat cauza prin raportare la întreg conținutul normativ incident, inclusiv în ceea ce privește aspectul nerespectării limitei de viteză de către intimatul-intervenient la momentul producerii accidentului și care constituia însuși elementul edificator avut în vedere în pronunțarea deciziei de casare în cel dintâi ciclu procesual.

Astfel, se observă că, rejudecând cauza, instanța de apel a dispus, în vederea lămuririi depline a circumstanțelor producerii evenimentului rutier, conform dezlegărilor instanței supreme, efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea autovehicule-circulație rutieră, probă ce a fost încuviințată tocmai la solicitarea apărătorului recurenților și cu înseși obiectivele propuse de către aceștia.

Nici aspectul că intimatului-intervenient ar fi trebuit să i se fi reținut o culpă în producerea evenimentului rutier, ca urmare a circulării cu o viteză de 71 km/h, superioară limitei legale, de 50 km/h, nu poate fi primit.

În acest sens, fără a antama aspecte ce țin de modalitate de evaluare a probatoriului de către instanța de prim control judiciar, inadmisibile în prezenta fază procesuală, se observă, totuși, că, instanța de apel și-a fundamentat argumentația juridică pe concluziile raportului de expertiză, în sensul că "evitarea accidentului rutier de către conducătorul autoturismului nu era posibilă nici dacă acesta ar fi circulat cu viteza maximă legală (50 km/h) și victima ar fi decedat și in această situație."

Or, odată stabilit faptul că, și în situația în care intimatul-intervenient ar fi circulat cu o viteză de 50 km/h, împrejurările, respectiv rezultatul producerii accidentului ar fi fost aceleași, aspectul că intimatul-intervenient ar fi depășit limita legală de viteză putea constitui doar un ilicit contravențional, în limitele sancționatorii impuse prin O.U.G. nr. 195/2002, nefiind relevant, din pespectiva vinovăției - ca element al răspunderii civile delictuale, conform art. 1.357 C. civ., în ceea ce privește obiectul judecății din litigiul pendinte.

Prin urmare, se constată că susținerile recurenților tind, în realitate, să contrazică ansamblul probator administrat în fața curții de apel, fiind inadmisibil, la acest moment procesual, a se critica modalitatea în care a fost întocmit cel din urmă raport de expertiză - aspect de temeinicie a cărui utilitate face obiectul aprecierii instanței de apel, în condițiile art. 476 alin. (1) și art. 482 raportate la art. 264 C. proc. civ., și nu judecății de nelegalitate din recurs.

Faptul că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurenți, cu privire la lipsa existenței unei culpe a intimatului-intervenient în producerea accidentului de circulație, nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de apel, acesta vizând mai degrabă maniera de stabilire a cadrului factual.

Or, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja.

Drept urmare, critica formulată nu poate fi primită din moment ce se referă strict la modalitatea în care instanța de apel a acordat, în cauză, valență juridică raportului de expertiză menționat, nefiind permis a se solicita o nouă dezlegare în legătură cu acest element probatoriu.

În acest context, va fi înlăturată inclusiv critica recurenților în sensul că instanța de apel ar fi concluzionat, "contrar expertizelor efectuate în cauză", că victima ar fi decedat și în situația în care ar fi circulat cu viteza maximă permisă de lege, din moment ce, contrar celor invocate, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe concluziile raportului de expertiză în specialitatea autovehicule-circulație rutieră, astfel cum s-a arătat și în precedent.

Sub un alt aspect, subsumat aceluiași motiv de casare, se invocă, de către recurenți, și faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu neobservarea prevederilor art. 1.370 C. civ., prin aceea că prejudiciul invocat ar fi fost rezultatul a două acțiuni simultane, neputându-se stabili care dintre acestea este sau nu cauzatoare a leziunilor care au condus la decesul victimei.

Dintr-o primă perspectivă, susținerea nu poate face obiectul analizei în prezenta fază procesuală, în contextul în care recurenții nu au contestat, prin critici care să fi fost deduse judecății în calea de atac a apelului, faptul că soluția primei instanțe ar fi fost pronunțată cu nerespectarea acestor dispoziții legale.

În acești termeni, critica apare ca fiind formulată omisso medio, nefiind susceptibilă de analiză în recurs din moment ce contravine, astfel, dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

Pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care critica recurenților ar fi putut fi primită spre analiză, aceasta este lipsită de relevanță, din moment ce prevederile art. 1.370 C. civ. nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere că reglementează o altă situație decât cea regăsită în prezenta pricină, respectiv cea în care prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea mai multor autori, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele (ipoteză în care toți acești autori sunt chemați să răspundă în mod solidar față de victimă), iar nu situația din speță, care vizează un singur pretins autor (intimatul-intervenient) și o victimă (E.).

Nici susținerile referitoare la nerespectarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.371 C. civ., prin aceea că prejudiciul invocat ar fi fost rezultatul a două acțiuni simultane, neputându-se stabili care dintre acestea este sau nu cauzatoare a leziunilor care au condus la decesul victimei, motiv pentru care culpa persoanelor implicate în accident ar fi una egală, de 50%, nu pot fi primite.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, intimatului-intervenient nu i-a putut fi reținută o culpă în producerea accidentului, dat fiind faptul că elementul cauzal decisiv, astfel cum a rezultat din ansamblul probator administrat cu ocazia rejudecării apelului, conform dezlegărilor deciziei de casare, a fost fapta victimei înseși, de a se angaja în traversarea străzii fără să se asigure și în mod brusc, cu încălcarea normelor de circulație rutieră, culpa pentru producerea accidentului revenind, așadar, în mod exclusiv victimei.

Prin urmare, nici dispozițiile art. 1.371 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea reglementează situația existenței unei vinovății comune a autorului și a victimei, ipoteză neregăsită în litigiul pendinte, cât timp nu a putut fi stabilit un fundament pentru reținerea vinovăției intimatului-intervenient în legătură cu producerea accidentului rutier.

Vor fi înlăturate, de asemenea, criticile cu privire la existența unui prejudiciu moral, din moment ce aceste aspecte nu au făcut obiectul analizei instanței de apel, care s-a rezumat la constatarea lipsei vinovăției intimatului-intervenient, aspect care a făcut să nu se mai impună și verificarea celorlalte elemente necesare angajării răspunderii sale delictuale.

Drept urmare, susținerile în legătură cu îndeplinirea condiției prejudiciului nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, în lipsa unui considerent corespunzător, sub acest aspect, în cuprinsul deciziei instanței de apel.

- Prin critica de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă faptul că decizia atacată "nu este motivată în drept, soluția instanței de apel raportându-se strict la situația de fapt dedusă judecății".

Critica are un caracter formal, în condițiile în care înșiși recurenții au pretins, în cadrul celui dintâi motiv de recurs invocat (întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit normele de drept substanțial din materia răspunderii civile delictuale.

Or, această critică presupune drept premisă necesară faptul că instanța de apel a realizat o analiză de legalitate a textelor de lege pretins încălcate ori greșit aplicate, întrucât, altfel, ar fi lipsită de sens din punct de vedere juridic.

Pe acest aspect, se constată că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 și art. 27 din Ordinul CSA nr. 14/2011, fundamentându-și soluția în drept, contrar susținerilor recurenților.

De asemenea, a fost prezentată într-o manieră coerentă raționamentul logico-juridic pentru care s-a reținut lipsa întrunirii condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-intervenient, în acord cu normele de drept incidente.

Nemulțumirea părții, generată de conținutul de substanță al considerentelor nu este subsumabilă acestui motiv de casare, astfel încât nici această critică nu poate fi primită.

Reținând culpa procesuală a recurenților-reclamanți și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acestora, în solidar, la plata către intimatul-pârât Biroul Național "Carte Verde" din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin factura nr. x/01.02.2024 și prin ordinul de plată nr. x/06.02.2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei nr. 1346 A din 7 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenți, în solidar, la plata sumei de 5.000 RON către intimatul-pârât Biroul Național "Carte Verde" din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2024.