Decizia nr. 146/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 596 a Curții de Apel București

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin Sentința civilă nr. 1.196 din 14.06.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Prin Decizia nr. 596A din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A., C. împotriva Sentinței civile nr. 1.196 din 14.06.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2017. S-a luat act că intimatul-pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată și că apelanții-reclamanți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cererea de recurs Reclamanții-apelanți A., B. și C. au formulat recurs, solicitând trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea atacată și motivându-și recursul în raport de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Recurenții-reclamanți apreciază faptul că hotărârea pronunțată de prima instanță a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța realizând o greșită apreciere asupra culpei comune a participanților la trafic, în ceea ce privește producerea accidentului rutier. Astfel, în momentul producerii accidentului rutier, autoturismul marca x se deplasa cu o viteză de 71 km/h, în timp ce triciclul condus de numitul E. se deplasa cu o viteză de 14 km/h, așa cum reiese din raportul de expertiză tehnică auto nr. x din 18.08.2015. În urma impactului, numitul E. a decedat, acesta fiind proiectat în parbrizul autoturismului iar apoi pe acostament. Din raportul medico-legal de necropsie nr. x din 04.08.2014, rezultă faptul că decesul victimei E. a fost violent și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute produse prin accidental rutier din data de 03.08.2014. În raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul tehnic judiciar F., se arată: "conducătorul autoturismului putea preveni accidentul dacă circula cu viteza de 43,39 km/h, sau dacă pericolul s-ar fi declanșat (și ar fi fost perceput) când acesta se afla la o distanță de 49,66 m față de locul de impact, pentru a putea opri în siguranță de la viteza de deplasare inițială de 71 km/h. Un alt parametru este viteza de coliziune față de viteza maximă permisă, care are valoarea de 31,26 km/h și reprezintă viteza cu care autoturismul ar fi intrat în impact cu triciclul, dacă ar fi circulat cu viteza maximă legală de 50 km/h". Or, în condițiile în care numitul D. a circulat cu 71 km/h, deși viteza maximă admisă pe acel sector de drum era de 50 km/h, acesta a încălcat prevederile art. 49 din O.U.G.. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și se face vinovat de producerea accidentului. Deși există culpă și în sarcina victimei, care nu a acordat prioritate autoturismului care circula pe drum prioritar, încălcând astfel prevederile art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, vina preponderentă o are conducătorul autoturismului, care se deplasa cu o viteză excesivă și care nici măcar nu a încercat frânarea autovehiculul în momentul premergător producerii accidentului, viteza în momentul impactului fiind una aproape identică celei de deplasare, respectiv 68 km/h. Menționează că viteza excesivă a autovehiculului marca x a fost o cauză esențială pentru producerea decesului numitului E., deoarece o viteză mai mică ar fi avut ca efect un impact mai mic și, astfel, șansele de supraviețuire ar fi crescut, iar conducătorul triciclului putea suferi o vătămare corporală, spre deosebire de un deces. Depășirea vitezei legale cu peste 20 km/h a avut ca efect micșorarea timpului de reacție al conducătorului autoturismului și, astfel, reducerea posibilităților de a evita impactul cu triciclul. Deși raportul de expertiză tehnică auto realizat în cauză stabilește că accidentul nu putea fi evitat de conducătorul autoturismului în condițiile în care acesta ar fi circulat cu viteza maximă legală de 50 km/h, expertul determinând viteza la care se putea evita complet impactul, totuși nu este menționat care ar fi fost urmările accidentului dacă conducătorul autoturismului ar fi circulat cu viteza maximă admisă de lege pentru acel drum, respectiv 50 km/h în loc de 71 km/h, aspect esențial în a stabili rolul pe care viteza l-a avut în provocarea decesului victimei, aceasta putând constitui cel puțin o cauză favorizantă pentru producerea accidentului. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie penală, privitor la infracțiunea de ucidere din culpă, este în sensul că "fapta conducătorului unui autoturism care nu a respectat regimul legal de viteză stabilit pentru sectorul de drum pe care circula, încălcând dispozițiile art. 35 alin. (1) și art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, și a accidentat victima care traversa neregulamentar strada, producând decesul acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., care are corespondent în prevederile art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, instanța stabilind proporția culpelor în producerea accidentului. [...] Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu vinovăție sub forma culpei cu prevedere, realizând că, prin nerespectarea regimului legal de viteză, poate pune în pericol viața altor persoane și cauza decesul acestora, fără însă a accepta producerea rezultatului, socotind fără temei că el nu se va produce (Decizia nr. 352/A din 30.10.2014)". Constatările din cursul urmăririi penale, nu sunt în conformitate cu legea penală și cu jurisprudența în materie deoarece, în speță, numitul D. a încălcat prevederile art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002 întrucât s-a deplasat cu o viteză de 71 km/h în localitate, viteza maximă legală admisă fiind de 50 km/h, astfel încât, prin nerespectarea regimului legal de viteză acesta a realizat că poate pune în pericol viața altor persoane, fără însă a accepta producerea rezultatului, socotind fără temei că el nu se va produce, Fapta numitului E., care nu s-a asigurat corespunzător și a încălcat prevederile art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, favorizând producerea accidentului, nu îl poate absolvi de vinovăție pe inculpat care, la rândul său, prin depășirea vitezei maxime legale, a prevăzut faptul că poate pune în pericol viața altor persoane, deși nu a urmărit și nici nu a acceptat acest lucru. Pentru aceste considerente, reținerea unei culpe comune în ceea ce privește producerea accidentului reprezintă încadrarea corectă și firească a unei asemenea fapte, cu indicarea faptului că soluția pronunțată în cadrul urmăririi penale nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în ceea ce privește prejudiciul ori vinovăția autorului faptei ilicite, în conformitate cu art. 28 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen. În cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1349 C. civ., dar și cele din Legea nr. 136/1995 - legea asigurărilor și reasigurărilor din România, ca lege specială în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 41, 42, 44, 49 și 50. Așadar, din momentul producerii prejudiciului ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de către proprietarul/utilizatorul vehiculului asigurat cu polița RCA, în patrimoniul terțului vătămat se naște un drept de creanță împotriva asigurătorului, persoana vătămata devenind creditorul asigurătorului RCA. Obligația de plată a asigurătorului RCA față de victima accidentului rutier izvorăște, în primul rând, din contractul de asigurare RCA și singura condiție pentru nașterea acestei obligații, dacă asiguratul RCA a plătit prima de asigurare, este producerea evenimentului asigurat. Îndeplinirea obligațiilor legale de către asigurătorul RCA nu este condiționată de pronunțarea unei hotărâri judecătorești în cauza respectivă, ci de producerea evenimentului rutier ce stă la baza perfectării contractului de asigurare. Totodată, obligația de plată a asigurătorului izvorăște și din răspunderea civilă delictuală a celui care este responsabil de producerea evenimentului asigurat. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, prin Decizia nr. 1 din 28 martie 2005 și Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009, a statuat că: "În cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 1357 din noul C. civ. (art. 998 din vechiul C. civ.), a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995". Răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, așadar, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului. Asigurătorul de răspundere civilă, în conformitate cu conținutul de ansamblu al Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și a Normei nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, își îndeplinește obligația proprie de plată a despăgubirii asumată prin contractul de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de vehicule și trebuie să suporte în mod direct, efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său. Având în vedere că autovehiculul marca x implicat în accident, era legal înmatriculat în Marea Britanie la data producerii accidentului, în conformitate cu Decizia nr. 91/323/CEE, Decizia nr. 2003/564/CE, Decizia nr. 2007/482/CE și Addendumul nr. 3, Biroul Național "Carte Verde" din Marea Britanie are calitatea de garant al celor prejudiciați prin evenimentul rutier, exercitându-și atribuțiunile în România prin intermediul mandatarului său, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România. Așadar, din momentul producerii prejudiciului ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de către proprietarul/utilizatorul vehiculului, în patrimoniul terțului vătămat se naște un drept de creanță împotriva Biroului Național Carte Verde din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România. Obligația de plată a asigurătorului față de victima accidentului rutier izvorăște din producerea evenimentului asigurat. îndeplinirea obligațiilor legale de către B.A.A.R. nu este condiționată de pronunțarea unei hotărâri judecătorești în cauza respectiva, ci de producerea evenimentului rutier ce sta la baza nașterii dreptului la despăgubire. Astfel, obligația de plata a pârâtei izvorăște din răspunderea civilă delictuală a celui care este responsabil de producerea evenimentului rutier. Prin despăgubirea prejudiciului suferit de către terț, victimă a accidentului de circulație, Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin lege, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat de făptuitor. Prin urmare, pârâtul își îndeplinește obligația proprie de plată a daunelor produse terților prin accidente de vehicule și trebuie să suporte în mod direct, efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa șoferului autovehiculului neasigurat RCA. Pentru determinarea pe cât posibil a gravității prejudiciului moral suferit, reclamanții s-au prezentat la un specialist, în vederea obținerii unui raport psihologic pentru a primii o opinie de specialitate cu privire la starea lor emoțională actuală. Concluziile finale ale specialistului psiholog au fost în sensul că toți reclamanții "prezintă tulburare de stres posttraumatică, apărută în urma expunerii la o situație puternic traumatizantă: accidentul de circulație a cărei victimă a fost soțul, sora, unchiul acestora, fiindu-le recomandat continuarea ședințelor de terapie pentru ameliorarea tulburărilor emoționale apărute ca urmare a decesului numitului E. Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, această operațiune materială se numără printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea rațiunii de a oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o satisfacție sau un sentiment de împăcare pentru suferințele suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate, deși nici acest aspect nu este de neglijat, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. Aprecierea cuantumului daunelor morale trebuie să se facă în echitate, păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Sentimentul de doliu și obsesionalitatea legată de acest eveniment tragic sunt foarte prezente în viața acestei familii, aspect care le influențează în mod negativ întreaga existență și evoluție, atât pe plan individual, cât și la nivelul relațiilor de familie, dată fiind dispariția prematură a unui membru al acesteia. Reclamanții au probat circumstanțele personale ale relației cu victima prin actele de stare civilă și prin raportul de anchetă socială depus la dosar. Art. 1391 alin. (2) C. civ. prevede că instanța judecătorească va putea să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei. Daunele morale nu se concretizează întotdeauna într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morala fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinata decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor criterii subiective în care rolul hotărâtor ii are posibilitatea de orientare a instanței. Prejudiciul moral nu poate fi supus aceluiași regim probator ca și prejudiciul patrimonial, întrucât de multe ori acesta nu se probează ci se constata, fiind în acest sens rolul instanței de-a evalua datele personale ale celui ce tinde la remedierea situației sale injuste, și trebuie avute în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, componentele personalității sale precum și celelalte elemente ale cauzei pentru a stabili consecințele negative pe care fapta ilicita le-a produs. În anumite condiții, punerea persoanei prejudiciate în situația de a produce probe de o anumită natură cu privire la producerea prejudiciului nepatrimonial poate apărea ca fiind injustă, având în vedere că, în anumite circumstanțe, există posibilitatea ca trăirile sufletești ale unei persoane să nu poată fi exteriorizate sau chiar să nu se exteriorizeze. Pe de altă parte, prejudiciul moral poate fi dedus din circumstanțele concrete ale cauzei, fiind supus prezumției simple a judecătorului. Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie a formulat întâmpinare, arătând că, prin formularea recursului, reclamanții tind la reanalizarea probelor administrate și, implicit, a fondului pricinii în faza procesuală a recursului, fapt nepermis în reglementarea actuală a acestei căi de atac. Recurenții critică decizia Curții de Apel București prezentând aceleași argumente pe care le-au menționat și prin intermediul apelului împotriva hotărârii fondului, cu motivarea că ar fi trebuit reținută culpa preponderentă a intervenientului forțat în producerea accidentului, întrucât acesta a circulat cu o viteză superioară limitei admise pe acel sector de drum și astfel a contribuit esențial la decesul rudei lor. După cum se cunoaște, trebuie înainte de toate să fie stabilită răspunderea delictuală a șoferului-intervenient D., deci trebuie îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, printre care și existenta vinovăției intervenientului forțat. Sub acest aspect, Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți a reținut explicit, în Ordonanța de clasare din 02.11.2016, lipsa oricărei culpe a numitului D. în producerea accidentului. Ordonanța de clasare emisă de procurorul de caz a fost atacată de reclamanți, plângerea acestora fiind respinsă atât de Prim-Procuror, cât și de instanța de judecată prin Încheierea definitivă nr. 446 din 12.04.2017 pronunțată în Dosarul penal nr. x/2017 al Judecătoriei Rădăuți, motivarea instanței fiind aceeași, în sensul că victima E. este singura persoană vinovată de producerea nefericitului eveniment rutier, șoferul D. neavând posibilități de evitare a impactului. Așadar, o instanță a analizat deja dinamica accidentului și a decis în mod definitiv că intervenientul forțat nu are culpă și deci nu are răspundere civilă față de rudele victimei decedate, el însuși și, implicit, entitatea ținută să acopere paguba produsă terților în urma accidentului. Afirmația recurenților, în sensul că, dacă vehiculul condus de intervenientul forțat ar fi circulat cu viteza de 50 km/h, atunci leziunile suferite de victimă poate nu ar mai fi dus la decesul său - rămân la stadiul de supoziție, câtă vreme reclamanții nu au dovedit în concret acest lucru, prin administrarea probei cu expertiză medico-legală (dovadă ce nu a fost cerută nici în dosarul penal, nici în prezentul litigiu civil) și având ca obiectiv stabilirea gravitații vătămărilor suferite de o persoană accidentată de un automobil care circula cu viteza de 50 km/h, chestiune pe care de altfel a reținut-o inclusiv magistratul Judecătoriei Rădăuți în cuprinsul Încheierii nr. 446 din 12.04.2017 pronunțată în Dosarul penal nr. x/2017

Procedura derulată în recurs Dosarul a fost înregistrat la pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 iulie 2019 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 6 Prin rezoluția din data de 10 iulie 2019, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimați, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare menționate în dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. S-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare. Prin rezoluția din 14 octombrie 2019, s-a fixat termen la 14 noiembrie 2019 pentru analiza admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză. În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanța a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Raportul a fost întocmit la data de 10 septembrie 2019 iar, prin încheierea de ședință din data de 14 noiembrie 2019, s-a dispus asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamanții A. B. și C. împotriva Deciziei nr. 596A din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2017, s-a constatat că acesta îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. și că, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, stabilindu-se termen de judecată la data de 23 ianuarie 2020, în ședință publică, ora 9 00, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 596A din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Înalta Curte constată următoarele: Recurenții și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., criticând decizia instanței de apel pentru aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1357 din C. civ., care reglementează răspunderea, pentru cea mai ușoară culpă, a celui care cauzează altuia, printr-o faptă ilicită, un prejudiciu, a temeiului legal pentru atragerea răspunderii asigurătorului și a îndreptățirii recurenților la obținerea de despăgubiri pentru daunele morale. Reiterând criticile din apel, recurenții susțin o greșită apreciere asupra culpei participanților la trafic în producerea accidentului rutier, în opinia lor fiind vorba despre o culpă comună întrucât, în momentul producerii accidentului rutier, autoturismul marca x se deplasa cu o viteză de 71 km/h, astfel încât D., conducătorul auto, circula cu o viteză peste cea maximă admisă pe acel sector de drum, de 50 km/h, încălcând prevederile art. 49 din O.U.G.. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. Recurenții consideră că viteza excesivă a autovehiculului marca x a fost o cauză esențială pentru producerea decesului numitului E., deoarece o viteză mai mică ar fi avut ca efect un impact mai mic și, astfel, ar fi crescut șansele de supraviețuire a victimei. Deși a reținut în mod corect, în aplicarea art. 28 din C. proc. pen., că instanța civilă are posibilitatea evaluării, potrivit exigențelor specifice materiei civile, asupra existenței prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite, instanța de apel a valorificat exclusiv constatările judecătorului de cameră preliminară și concluziile raportului de expertiză tehnică realizat în cursul urmăririi penale. Cu toate că instanța de apel a făcut o motivare amplă asupra posibilității pe care o avea de a reface probatoriul administrat în primă instanță, prin încuviințarea de probe noi, potrivit art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., în apel nu au fost administrate probe noi, în condițiile în care în fața primei instanțe civile a fost administrată numai proba cu înscrisuri. În acest context probatoriu, instanța de apel a concluzionat că nici respectarea vitezei maxime legale nu ar fi fost de natură să ducă la evitarea coliziunii celor două autovehicule, față de modul în care victima s-a angajat, brusc și fără să se asigure, în traversarea străzii. Imposibilitatea evitării impactului celor două autovehicule a fost motivată exclusiv prin referire la raportul de expertiză tehnică auto efectuat de expert F., la data de 8.07.2015, în cursul urmăririi penale. Raportându-se la circumstanțele concrete ale producerii accidentului și luând în considerare sublinierea judecătorului de cameră preliminară, întemeiată tot pe raportul de expertiză tehnică auto, instanța de apel a apreciat că nu există vreun indiciu că urmările impactului ar fi putut fi mai puțin grave, dacă intervenientul ar fi circulat cu viteza maximă legală. Instanța de apel a concluzionat că, nefiind îndeplinită condiția premisă pentru angajarea răspunderii asiguratului, nu se poate pune problema acordării de despăgubiri de către asigurător. Înalta Curte constată că instanța de apel și-a întemeiat soluția exclusiv pe probatoriul administrat în cursul procesului penal deși, potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Întrucât reclamanții au invocat existența unei culpe comune în producerea accidentului rutier, iar acest aspect contravenea concluziilor raportului de expertiză administrat în cursul procesului penal, se impunea administrarea de probe suplimentare pentru lămurirea aspectelor în discuție. Astfel fiind, instanța civilă a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. Întrucât principala critică din apel se referea la greșita stabilire a nevinovăției autorului accidentului rutier, instanța avea obligația să dea dovadă de rol activ pentru a stabili dacă impactul, la viteza maximă admisă, de 50 km/h, fiind mai mic, ar fi sporit șansele de supraviețuire ale victimei, astfel încât aceasta să sufere doar o vătămare corporală, aspect care putea fi lămurit prin efectuarea unei expertize medico-legale, pe care instanța o putea dispune din oficiu, în temeiul art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. Întrucât obligarea asigurătorului la plata de despăgubiri materiale și morale către reclamanți este subsecventă identificării formei de vinovăție a celor implicați în accident, ca element al răspunderii civile delictuale a asiguratului, era prioritară lămurirea acestui aspect. Instanța de apel nu s-a preocupat îndeajuns de clarificarea circumstanțelor și consecințelor accidentului rutier, pentru a determina, cu certitudine, gradul de vinovăție a celor implicați în accident, astfel că nu pot fi dezlegate celelalte aspecte care derivă din cerința întrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, deci nici criticile din recurs referitoare la antrenarea răspunderii asigurătorului și a îndreptățirii recurenților la obținerea de despăgubiri cu titlu de daune morale. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 596A din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.