Decizia nr. 2705/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 2556 a Tribunalului București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă, în data de 20 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții H. și B., în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâților la plata sumei de 300.000 euro, reprezentând prejudiciul produs prin distrugerea aproape integrală a apartamentului reclamantului; obligarea pârâților la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând prejudiciul produs prin distrugerea bunurilor aflate în apartamentul distrus, bunuri ce nu mai pot fi recuperate ori reparate și care aparțin reclamantului; obligarea pârâților la plata daunelor morale suferite de către reclamant prin neputința fizică a folosinței apartamentului distrus, precum și a bunurilor distruse din apartament, în cuantum de 70.000 de euro; precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1340-1350, art. 1385, art. 1386-1387, art. 1391 și art. 1530-1531 C. civ., precum și art. 16 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2936 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul G., în contradictoriu cu pârâții H. și B.. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 32.870 RON, compusă din 22.820 RON, contravaloarea reparațiilor pentru prejudiciul adus imobilului situat în București, str. x, 5050 RON, contravaloarea prejudiciului pentru bunurile mobile situate în imobil și 5000 RON, daune morale, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată. Au fost obligați pârâții la plata în solidar către reclamant a sumei de 1591,1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 03 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea formulată de pârâți și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 2936 din 11 decembrie 2019, în sensul menționării căii de atac, a termenului și a instanței la care se va depune, care din eroare nu au fost menționate în sentință, urmând a se menționa: "Cu apel, în 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Tribunalul București".

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 867A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant G. împotriva sentinței civile nr. 2396 din 11 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a civilă, ca nefondat. A fost admis apelul formulat de apelanții-pârâți H. și B. împotriva aceleiași sentințe civile, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost înlăturată obligația pârâților de a plăti reclamantului suma de 5.000 RON, reprezentând daune morale. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate. A fost obligat apelantul-reclamant la plata către apelanții pârâți a sumei de 2.677,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 867A din 31 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul I., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel nu a motivat înlăturarea probatoriului constând în răspunsul de la Inspectoratul de Stat în Construcții și probele furnizate pe stickul de memorie depus la primul termen de judecată în apel. A arătat că, la termenul din 22 decembrie 2021, instanța de apel a respins cererea reclamantului de administrare a unei noi expertize în specialitatea construcții, în temeiul art. 363 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., deși au fost depuse de către reclamant elemente concludente, care ar fi justificat refacerea probei, precum răspunsul de la Inspectoratul de Stat în Construcții și fișiere foto-video de la constatarea inundației, motivarea instanței de apel fiind în sensul în care proba nu era necesar a fi refăcută, probatoriul administrat urmând a fi analizat în ansamblu. În plus, a reținut instanța de apel că în etapa asigurării probelor a fost administrată proba cu expertiza tehnică judiciară specialitatea construcții, părțile formulând obiecțiuni, la care expertul tehnic judiciar a răspuns, experții consilieri depunând de asemenea propriile rapoarte de expertiză. Recurentul a susținut că instanța de apel, în demersul de reapreciere al probelor, nu a motivat înlăturarea soluției recomandate de Inspectoratul de Stat în Construcții, ce impunea administrarea unei noi expertize tehnice judiciare în specialitatea construcții – structuri de rezistență. Mai mult, instanța de apel a reținut culpa reclamantului, întrucât la momentul efectuării expertizei în procedura administrării probelor, expertul desemnat de instanță nu avea specialitatea pentru a se pronunța asupra afectării structurii de rezistență a imobilului, iar o atare situație impunea ca instanța de apel să aibă o rezervă în a da valoare probatorie absolută expertizei respective, constituind temei pentru aplicarea art. 363 alin. (1) teza finală, raportat la art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că ar fi trebuit readministrată proba cu expertiză pentru verificarea structurii de rezistență a imobilului. Necesitatea readministrării probei cu expertiză rezultă și din fotografiile și filmele realizate la data constatării distrugerii și anexate în etapa apelului din nou, de unde rezultă aspecte de natură a combate susținerile din expertiza administrată în etapa asigurării probelor. Instanța de apel a respins inclusiv solicitarea de efectuare a unei cercetări locale, ignorând astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ce impun judecătorului obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. Tot în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, instanța de apel putea să ceară expertului explicații cu privire la specializarea deținută și ulterior să dispună efectuarea unei noi expertize în cauză. În decizia recurată, instanța de apel a ignorat propria motivare pentru care a respins cererea de readministrare a probei cu expertiză, fără a motiva înlăturarea probelor foto-video despre care nu face referire, acordând o valoare probatorie absolută expertizei tehnice judiciare administrate în cauză. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1349 alin. (3), art. 1371, art. 1376 și art. 1385 alin. (1) din C. civ., prin raportare la probatoriul administrat, din perspectiva stabilirii valorii prejudiciului și reținerea unei culpe a reclamantului în majorarea acestui prejudiciu. În susținerea acestui motiv de casare, recurentul a arătat că atât prima instanță, cât și cea din apel, s-au raportat numai la expertiza efectuată în procedura asigurării de probe, fără a dispune o expertiză vizând structura de rezistență a imobilului, în vederea stabilirii prejudiciului. Necesitatea efectuării unei expertize cu privire la structura imobilului rezultă din răspunsul Inspectoratului de Stat în Construcții la petiția formulată de reclamant, unde se reține că "potrivit O.G. nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcțiilor existente, având în vedere anul construirii clădirii, inundația și intervențiile intervenite asupra acesteia la care s-a făcut referire în petiția adresată, rezultă obligativitatea evaluării seismice a clădirii, încadrarea acesteia în clasa de risc seismic corespunzătoare stării ei tehnice, precum și intervențiile ce se impun, după caz." În raport cu răspunsul Inspectoratului reiese că valoarea de aproximativ 10.000 de euro stabilită prin expertiza administrată în etapa asigurării de probe, cu titlu de despăgubiri, nu reprezintă o despăgubire integrală în raport cu amploarea distrugerii, chiar și numai prin raportare la cota de 1/2 din imobil deținută de către reclamant din dreptul de proprietate. Textele legale relative la stabilirea prejudiciului și a culpei reclamantului au fost eronat aplicate de instanța de apel, care a dat valență unei inundări accidentale a imobilului, când, de fapt, în realitate acesta a fost supus unei inundații pe o perioadă de aproximativ două săptămâni, ceea ce a generat distrugerea aproape în totalitate a imobilului reclamantului. Instanța de apel a reținut în decizia recurată refuzul reclamantului față de propunerile pârâților și respectiv o agravare a prejudiciului prin propria culpă, fără a analiza și fără a da relevanță motivelor reclamantului care au justificat un atare refuz. În mod eronat, instanța a reținut buna-credință a pârâților ulterioară incidentului fie prin oferirea spațiului pe care aceștia îl dețin pentru a locui și a-și desfășura activitatea reclamantul, fie prin a-l sprijini cu scoaterea bunurilor mobile și a le ventila, întrucât această disponibilitate manifestată avea un caracter formal, fiind imposibilă folosirea imobilului pârâților de către reclamant de vreme ce inclusiv acel imobil era inundat, iar în ce privește bunurile mobile, nu exista un spațiu adecvat și nici condiții meteo propice pentru expunerea lor în spațiu deschis pentru ventilare și uscare. De asemenea, pentru că imobilul reclamantului este situat la parter, iar incidentul a avut loc în luna ianuarie, a fost imposibilă ventilarea și uscarea totodată a imobilului, din cauza potențialului risc de incendiu, urmare a afectării instalației electrice, iar pe de altă parte din cauza riscului pe care l-ar fi presupus lăsarea imobilului deschis și nesupravegheat. Cu toate acestea, recurentul a întreprins măsuri pentru circularea aerului și ventilarea spațiului și a bunurilor afectate de inundație. Așadar, atât prima instanță, cât și cea din apel, în mod eronat, au reținut că reclamantul a contribuit prin fapta sa la majorarea prejudiciului, stabilind că reclamantul ar fi avut o conduită nerezonabilă față de propunerile pârâților, acestea având un caracter formal. Susținerea expertului desemnat potrivit căreia după constatarea avariei nu s-a realizat o aerisire a imobilului și nu au fost scoase covoarele și alte materiale textile îmbibate cu apă, nu ține seama de situația particulară în care se afla reclamantul. În plus, cele două imobile, cel deținut de pârâți, la etajul clădirii și cel al reclamantului aflat la parterul clădirii, se aflau în situații cu totul diferite. De asemenea, expertul a reținut că nu s-a intervenit în imobilul reclamantului în primele 10-12 ore de la producerea evenimentului, fără a preciza însă momentul de la care începe să curgă termenul, respectiv de la debutul inundației sau de la momentul încetării acesteia, apreciind concluziile experților ca fiind tendențioase în raport cu împrejurările concrete. În plus, instanța de apel nu a dat relevanță probatorie susținerilor martorilor audiați la propunerea reclamantului, de unde reiese indubitabil că bunurile mobile au fost integral distruse, nemaiputând fi recuperate. În ce privește oferta pârâților de reparare a imobilului reclamantului pe cheltuiala acestora, aceasta a avut un caracter pur declarativ, de vreme ce persoana care a efectuat fotografiile, din partea Fondului de Garantare al Asiguraților, i-a comunicat reclamantului prin mesaj că nu deține polița de asigurare a pârâților, motiv pentru care, recurentul a opinat că o atare poliță cel mai probabil nici nu exista.

Apărările formulate în cauză Intimații H. și B. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului, intimații au arătat că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspectele invocate de către recurent vizând situația de fapt, respectiv critici cu privire la modul în care instanțele inferioare au apreciat probatoriul, formulând critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, ce nu pot face obiectul cenzurii de către instanța de recurs. Invocarea încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1349 alin. (3), art. 1371, art. 1376, art. 1385 alin. (1) C. civ. s-a realizat prin raportare la probatoriul administrat în cauză, în privința căruia s-a cerut reevaluarea. Simpla expunere a unui text de lege, fără a arăta în concret argumentele care justifică aplicabilitatea în cauză sau care susțin aplicarea greșită, nu poate conduce la încadrarea criticii respective în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fond, intimații au solicitat respingerea recursului, având în vedere că toate criticile formulate de recurent vizează chestiuni de netemeinicie a deciziei de apel, ce excedează controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs. În ce privește cererea de suplimentare a probatoriului, prin încheierea din 22 decembrie 2021, instanța de apel a motivat respingerea probei cu expertiză privind structura de rezistență a imobilului, iar la termenul din 25 mai 2022, instanța a încuviințat reclamantului proba cu înscrisuri, respectiv răspunsul Inspectoratului de Stat în Construcții, cât și planșele foto, însă, chiar în ipoteza în care instanța de apel ar fi omis să se pronunțe asupra unei probe, recurentul ar fi fost în măsură să formuleze critici cu privire la acest aspect fie la termenul din 02 martie 2022, fie la cel din 25 mai 2022, prin raportare la dispozițiile art. 178 alin. (3) lit. b) și art. 247 alin. (2) C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților, iar prin încheierea pronunțată în data de 15 iunie 2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de pârâți și a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul G. împotriva deciziei civile nr. 867 A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, și a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților, în data de 14 decembrie 2023, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de succinte considerații privind cauza recursului. În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Pe de altă parte, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în litigiul pendinte, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită, ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Împrejurarea că recurentul a formulat critici, care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor, respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege, de a deduce judecății în recurs aspecte, care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Având în vedere caracterul unitar al recursului, prin încheierea de admitere în principiu a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți, întrucât s-a apreciat că parte din critici pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Totodată, se observă că recurentul nu a dezvoltat, prin cererea de recurs, critici cu privire la soluția dată de instanța de apel capătului de cerere vizând daunele morale, prin care a fost înlăturată obligația pârâților de plată a sumei de 5000 RON către reclamant, sens în care se constată că aceste aspect a dobândit autoritate de lucru judecat, iar cererea de recurs va fi analizată în limitele criticilor formulate. Analizând în continuare criticile circumscrise de recurent motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., se constată că acest motiv a fost formulat strict din perspectiva aprecierii asupra probatoriului de către instanța de apel. Însă, administrarea probatoriului și aprecierea asupra probelor este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, iar faptul că instanța ar fi trebuit să administreze probe suplimentare pentru dovedirea pretențiilor reclamantului este exclusiv o chestiune de apreciere a instanței care a pronunțat hotărârea recurată. Astfel, recurentul a susținut, circumscris acestui motiv de casare, că instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat probatoriul constând în răspunsul de la Inspectoratul de Stat în Construcții și probele furnizate pe stickul de memorie depus la primul termen de judecată în apel, a respins proba cu efectuarea unei noi expertize tehnice și a unei cercetări locale, acordând o valoare probatorie absolută expertizei tehnice judiciare efectuate în procedura asigurării dovezilor și administrate în cauză, fără a da relevanță probatorie susținerilor martorilor audiați la propunerea reclamantului, de unde reiese indubitabil că bunurile mobile au fost integral distruse, nemaiputând fi recuperate. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea hotărârii. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. În cauză, invocând ipoteza motivării insuficiente ori chiar lipsa motivării, recurentul susține că instanța de apel nu a făcut o motivare efectivă a deciziei pronunțate, cu privire la aprecierea asupra probatoriului administrat în cauză. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a motivat de ce nu este necesară administrarea probei cu expertiză tehnică în completarea celei efectuate în procedura de asigurare a dovezilor, imediat după producerea incidentului. Or, împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., se constată că recurentul a criticat greșita aplicare a art. 1349 alin. (3) raportat la art. 1376 și art. 1385 alin. (1) din C. civ., precum și reținerea greșită a culpei sale în majorarea prejudiciului. Critica este nefondată. În speță, fiind vorba despre o acțiune, prin care a fost invocată răspunderea pârâților pentru un prejudiciu cauzat de un lucru urmarea unei inundații, în raport cu prevederile art. 1376 din C. civ. a fost necesar ca instanțele de fond să analizeze dacă reclamantul a suferit un prejudiciu, dacă lucrul aflat în proprietatea pârâților a contribuit sau nu la producerea respectivului prejudiciu, respectiv dacă reclamantul a contribuit la mărirea prejudiciului, în sensul art. 1371 din C. civ. Astfel, acestea au fost coordonatele în care a fost evaluat controlul realizat de instanța de prim control judiciar, care, în urma analizei realizate în etapa apelului, a confirmat, în parte, concluzia primei instanțe potrivit cu care lucrul aflat în paza pârâților a contribuit la consecințele păgubitoare produse reclamantului, iar conduita ulterioară a reclamantului a condus la majorarea prejudiciului. Pentru a hotărî astfel, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în dosarul de asigurare de dovezi de către expertul E., dar și raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul J., arătând că ambii experți au răspuns în detaliu obiecțiunilor formulate și încuviințate repetat de tribunal în cadrul procedurii de asigurare de dovezi, caracterul exhaustiv al expertizelor administrate nefăcând necesară refacerea lor în cadrul procesului de fond, iar potrivit art. 363 și art. 479 din C. proc. civ., refacerea probatoriului se dispune doar dacă instanța consideră necesar. Curtea de apel a mai avut în vedere conduita onestă a pârâților, care s-au declarat constant pregătiți să repare prejudiciile cauzate și să-și dea concursul la remedierile necesare, dar și prevederile art. 1.371 alin. (1) din C. civ., reținând că prejudiciul a fost amplificat prin conduita refractară a reclamantului însuși. În acest context factual, se reține că dispozițiile de drept material care reglementează răspunderea civilă pentru fapta lucrului au fost corect aplicate de instanța de apel, care a constatat că pârâții sunt proprietarii apartamentului de la care a pornit inundația, dar aceștia au făcut dovada că în permanență și-au oferit sprijinul pentru reclamant, care însă a fost refuzat de către acesta din urmă. La reținerea culpei concurente a recurentului-reclamant, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă soluția tribunalului care a avut în vedere că prin faptele sale reclamantul a determinat o degradare a bunurilor afectate de inundație, standardul de conduită impus de art. 1371 alin. (1) din C. civ. fiind al unei victime care nu mărește prejudiciul printr-o acțiune imputabilă, deși putea să-și dea concursul pentru evitarea măririi pagubei. Acest raționament este unul judicios, contrar argumentelor recurentului, întrucât, sub acest aspect, se reține că participarea victimei la producerea prejudiciului, potrivit dispozițiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., poate fi reținută în una dintre următoarele situații, respectiv atunci când a contribuit la cauzarea prejudiciului, la agravarea acestuia ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă. Dintr-o interpretare literală a prevederilor legale, reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiție pentru reținerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârșirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăției, intenție sau din culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Or, în prezenta cauză, instanța de apel, în mod corect a reținut că probele administrate în cauză au demonstrat existența unei culpe a recurentului-reclamant la întinderea prejudiciului, motiv pentru care pârâții au fost obligați doar la partea de prejudiciu care li se impută. În ceea ce privește critica recurentului privind aplicarea greșită a art. 1385 alin. (1) din C. civ. care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, se reține că instanțele de fond au stabilit care este prejudiciul ce i se cuvine reclamantului, ținând cont și de culpa acestuia în mărirea prejudiciului, dar și de cota de 1/2 a acestuia din imobilul ce a fost inundat. În acest sens, prima instanță a apreciat că reclamantului i se cuvine jumătate din valoarea totală a reparațiilor pentru prejudiciul adus imobilului, întrucât reclamantul deține jumătate din imobil, iar cealaltă jumătate este deținută de mama sa care nu este parte în proces, avându-se în vedere și natura juridică a acțiunii deduse judecății, acțiune personală întemeiată pe un drept personal (de creanță). Acest aspect nu a fost criticat de reclamant pe calea apelului, iar instanța a observat că prin motivele de apel nu au fost formulate critici referitoare la această chestiune esențială în economia motivării, reținând că a intervenit decăderea reclamantului potrivit art. 470 alin. (3) din C. proc. civ. Prin urmare, se reține că nu sunt fondate criticile recurentului privind aplicarea greșită a art. 1349 alin. (3) raportat la art. 1376 și art. 1385 alin. (1) din C. civ. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, astfel cum reiese din cele ce precedă, iar restul aspectelor invocate de recurent vizează chestiuni de netemeinicie, ce nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G. împotriva deciziei civile nr. 867 A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă. Referitor la solicitarea intimaților-pârâți de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat în cuantum de 3000 RON, potrivit chitanțelor seria x nr. x/11.12.2023 și seria x nr. x/19.12.2023, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei solicitate.