ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 546/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 08.06.2007 sub nr. x/2007, declinată prin sentința civilă nr. 18049/21.09.2010 în favoarea Tribunalului București, unde a fost înregistrată pe rolul secției a V-a Civilă sub nr. x/2010, astfel cum a fost precizată, reclamanții A. și B. au solicitat să se constate că au, alături de pârâții C. și D., calitatea de coproprietari asupra construcției situate în București, str. x (fost nr. 32), sector 1; în subsidiar, au solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri constând în contravaloarea materialelor și prețul manoperei, stabilite în funcție de valoarea de circulație a construcției, evaluate ipotetic la suma de 60.000 euro.

2.1. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 576/20.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2010, instanța a respins capătul principal de cerere având ca obiect constatarea calității reclamanților de coproprietari asupra construcției situate în București, str. x (fost nr. 32), sector 1 ca neîntemeiat, cu motivarea că reclamanții «nu au dovedit convenția părților privind cumpărarea terenului și edificarea construcției în aceste condiții», și a anulat capătul de cerere subsidiar ca netimbrat.

2.2 .Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 110A/9.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2010, instanța a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și apelanta-pârâtă D., a anulat în tot sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, reținând că reclamanții achitaseră integral taxa judiciară de timbru datorată pe capătul de cerere subsidiar și că, față de interdependența dintre capătul de cerere principal și cel subsidiar, se impune o soluționare unitară a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 21/20.01.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2010, instanța a respins recursul formulat de recurentul-pârât C. ca nefondat, fără a se da vreo dezlegare care să lege instanțele de fond.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V- civilă la data de 20.01.2017 sub nr. x/2017.

3.1. Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal

Prin sentința civilă nr. 1179/11.06.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, instanța a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și a constatat că reclamanții A. și B. au, alături de pârâții C. și D., calitatea de coproprietari asupra construcției situate în București, str. x (fost nr. 32).

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut că obiectul învestirii privește, în principal, constatarea dreptului de coproprietate al reclamanților asupra construcției din Aleea x, iar în subsidiar, obligarea pârâților la plata contravalorii materialelor și manoperei ce au constituit aportul reclamanților la edificarea construcției.

Pretenția formulată în principal are drept ipoteză edificarea, pe baza unei înțelegeri verbale, a unei construcții tip duplex, de către familia reclamanților împreună cu familia pârâților, clădire care urma să aibă destinația de locuință pentru ambele familii; construcția a fost edificată (corp A și corp B) pe terenul proprietatea pârâților. Prin urmare, ceea ce se pretinde de către reclamanți este dobândirea unui drept de coproprietate asupra construcției în condițiile tezei contrare art. 492 din C. civ. 1864, prin înfrângerea prezumției relative de proprietate instituite de teza I a aceluiași articol.

S-a apreciat că aspectul litigios esențial al cauzei îl constituie existența și conținutul convenției dintre părți, deoarece, odată dovedită, o astfel de convenție deschide perspectiva dovedirii unui drept de (co)proprietate asupra construcției de către reclamanți, ce afirmă calitatea de constructori de bună-credință, concomitent cu un drept de superficie asupra terenului aferent, pe durata existenței acesteia (dreptul de superficie nefăcând, însă, obiect al cauzei).

Tribunalul a reținut că reclamanții au probat existența convenției în sensul pretins în acțiune, convenția încheiată în anul 1999 cu pârâții vizând edificarea, împreună, a construcției de tip duplex pe un teren proprietatea pârâților, după care situația urma să se rezolve și juridic prin întocmirea unui act notarial. În contextul expus, Tribunalul a arătat că are toate elementele să acorde deplină eficiență probatorie tuturor probelor prezentate de reclamanți, inclusiv prezumții simple, așa cum ele sunt definite de art. 1203 C. civ. din 1864, ca având greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

Față de cele expuse, Tribunalul a admis cererea de chemare în judecată formulată în varianta principală, constatând dreptul de coproprietate al reclamanților cu privire la întreaga construcție, prin răsturnarea prezumției instituite de art. 492 C. civ. din 1864 în favoarea proprietarului terenului, astfel că solicitarea formulată în subsidiar, întemeiată pe art. 494 C. civ. din 1864, nu a mai fost analizată.

3.2. Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel

Prin decizia nr. 1382 din 23 octombrie 2020 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-pârât C., împotriva sentinței civile nr. 1179/11.06.2018, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a prezentat argumentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, că sentința civilă apelată nu cuprinde considerente contradictorii, soluția Tribunalului fiind neechivocă în sensul că reclamanții și-au probat în mod temeinic aspectele deduse judecății.

Cu privire la situația de fapt, s-a reținut că intimata-pârâtă D. și intimata-reclamantă B. sunt surori și, în pofida faptului că figurează în proces în poziții procesuale antagonice - reclamantă/pârâtă -susțin aceeași variantă a situației de fapt. Intimata-reclamantă-soră B. este căsătorită cu intimatul-reclamant A.. Intimata-pârâtă-soră D. este fosta soție a apelantului-pârât C..

Litigiul pendinte a fost inițiat de soții E. împotriva soților F. în anul 2007, anterior pronunțării divorțului soților F. prin sentința civilă nr. 11250/24.12.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.

Apelantul-pârât C. a dobândit, în timpul căsătoriei, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.11.1999 de B.N.P.A. G., imobilul format din teren de 250 m.p. și o construcție în stare avansată de degradare. Ulterior, construcția a fost dărâmată în baza Autorizației de desființare nr. x/10.05.2001 emise pe numele apelantului-pârât C.. Tot pe numele apelantului-pârât C. a fost emis, inițial, Certificatul de urbanism nr. x/17.05.2001 și, subsecvent, Autorizația de construire nr. x/21.02.2002 cu privire la o locuință cu regim de înălțime S+P+1E.

În aceste condiții, ambele familii, E. și F., au procedat la edificarea, pe terenul în suprafață de numai 250 m.p., a unei construcții de tip duplex, care a și fost recepționată în baza Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/31.03.2004, încheiat pe numele beneficiarului C.. Tot pe numele aceluiași beneficiar a fost încheiat și Contractul de furnizare a gazelor naturale nr. x/25.04.2005, precum și toată documentația.

Urmare a relațiilor apropiate, părțile nu au încheiat nicio convenție scrisă prin care să consfințească conținutul înțelegerii dintre ei.

Familia-reclamantă E. a susținut că imobilul a fost ridicat cu mijloace financiare modeste, astfel încât s-a convenit ca și certificatul de urbanism/autorizațiile să fie emise tot (numai) pe numele apelantului-pârât C., proprietar, de altfel, al terenului dobândit în timpul căsătoriei. Înțelegerea părților ar fi fost în sensul ridicării unei construcții de tip duplex cu mijloace financiare puse la comun, urmând ca, la final, părțile să facă și "actele", adică să treacă corpul B "pe numele" reclamanților. Cum relațiile dintre soții F. s-au deteriorat iremediabil, apelantul-pârât a refuzat să mai recunoască înțelegerea originară a părților.

În schimb, apelantul-pârât C. a susținut că a construit duplexul doar pentru sine și că familia E. l-a ajutat, într-adevăr, atât financiar, cât și prin munca depusă, dar benevol și fără nicio pretenție, de niciun fel (sau, alternativ, a mai folosit noțiunea de "împrumut", dar fără ca vreodată să se pună problema restituirii banilor).

Instanța de apel a reținut că intimații-reclamanți A. și B. au reușit să probeze faptele deduse judecății respectiv imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris pentru dovedirea actului juridic față de calitatea părților de rude și afini; conținutul convenției încheiate între părți (pe aspectele care au fost deduse judecății) cu înscrisuri având semnificația începutului de dovadă scrisă completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori, interogatoriul reciproc al părților și prin prezumția judiciară.

Reclamanții au probat acordul ca ei să construiască pe terenul proprietatea soților F. și acordul pârâților ca reclamanții să devină coproprietari ai construcției, împiedicând dobândirea lucrării de către proprietarul terenului, precum și punerea în comun de cele două familii a mijloacelor financiare pentru ridicarea construcției de tip duplex.

Părțile au consemnat în scris mijloacele financiare aduse de fiecare familie și puse la comun pentru ridicarea construcției de tip duplex. În acest sens, au fost depuse la dosar caietul școlar - 17 pagini, agenda pe anul 2000 - 2 pagini și agenda 2004 - 14 pagini care conțin mențiuni manuscrise constând în majuscule tipografice și cifre provenind, într-o manieră intercalată, atât de la reclamantul A., cât și de la pârâtul C., consemnări datând din perioada 10.12.1999 - 25.07.2006.

Agendele pe anii 2000 și 2004 și caietul școlar nu sunt înscrisuri sub semnătură privată, în sensul art. 1176 C. civ. din 1864, nefiind în integralitate "subscrise" de pârâtul C., ci reprezintă ceea ce art. 1185 C. civ. din 1864 denumește "registrele, cărțile sau hârtiile domestice", care fac dovadă în contra celui care a făcut consemnările.

În același timp, constituie înscrisuri având semnificația începutului de dovadă scrisă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1197 C. civ. din 1864, în sensul că reprezintă o "scriptură" (scriere) care emană (în cazul pendinte, parțial) de la partea căreia i se opune (apelantul-pârât C.) și care face demn de crezare faptul pretins de intimații-reclamanți, în sensul că familiile F. și E. și-au pus la comun mijloacele financiare pentru a înălța, în favoarea amândurora, o construcție de tip duplex pe terenul familiei F..

Față de dispozițiile exprese ale art. 1197 alin. (1) C. civ. din 1864, Curtea a reținut că regula prevăzută de art. 1191 alin. (1) și (2) C. civ. din 1864 privind inadmisibilitatea probei cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă nu este aplicabilă atunci când există un început de dovadă scrisă.

Curtea a considerat că dispozițiile art. 1196 C. civ. din 1864 nu au fost încălcate în cauză, de vreme ce reclamanții nu și-au probat pretențiile în condițiile art. 1191 alin. (1) și (2) C. civ. din 1864.

În ceea ce privește caracterul veridic al caietului școlar și agendelor pe anii 2000 și 2004, Curtea a reținut că apelantul-pârât nu a probat că i-ar fi fost "sustrase" și, ulterior, "completate de reclamanți cu ajutorul pârâtei". Acestea au fost completate timp de 6 ani de ambele părți, există concordanță temporală între data întocmirii lor și data demolării vechii construcții/ridicării construcției de tip duplex, iar orice pretinse ori eventuale și inevitabile inadvertențe, pe lângă faptul că nu au fost probate, nu pot face să dispară efectele unor "registre" private ținute între părți.

Fiind vorba despre fapte petrecute acum peste 20 de ani, s-a considerat că neconcordanțele între afirmațiile părților nu sunt unilaterale, ci afectează poziția procesuală a tuturor părților. Instanța a apreciat că nu poate înlătura vastul material probator administrat în cauză deoarece părțile nu s-au pus de acord când a început ridicarea construcției - în sine, o faptă continuă - "în primăvara anului 2000" sau "în vara anului 2000" sau când s-au răcit relațiile dintre părți - în mod inevitabil, un fapt progresiv - în anul 2005 sau în luna iulie 2006 sau de ce însemnările în registre au început încă din luna decembrie 1999, de vreme ce ridicarea construcției a început în anul 2000 - aspect explicabil prin faptul că ridicarea noii construcții a fost precedată de desființarea celei vechi și de efectuarea unor inevitabile pregătiri înainte de începerea lucrărilor. Împrejurarea că autorizațiile de desființare și de construire au fost emise în anii 2001 și 2002 nu a condus la o soluție contrară, de vreme ce instanța nu a fost învestită să verifice dacă lucrările - efectuate în regie proprie (aspect necontestat și recunoscut, de altfel, de pârât prin răspunsul la interogatoriu) - s-au desfășurat într-adevăr cu respectarea și după emiterea autorizațiilor corespunzătoare.

De altfel, ajutorul financiar acordat de reclamanți la ridicarea construcției a fost menționat de pârât și în întâmpinarea depusă în fața primei instanțe de fond, iar din întrebările adresate de pârâtul C. la interogatoriu străbate doar teama că ar putea să nu fie recunoscut și el contribuitor la ridicarea construcției, ceea ce reclamanții nu au negat niciodată, fiind recunoscută în mod implicit participarea reclamanților la lucrări ["alături de dvs."].

Alternativ, pârâtul C. a abandonat atitudinea de negare a contribuției reclamanților la ridicarea construcției, invocând reaua lor credință și a intrat adânc în detaliile convenției dintre părți privind cine, cât și ce trebuia să suporte, care ocupă majoritatea susținerilor și din răspunsul la întâmpinarea din apelul

Înscrisurile, având semnificația începutului de dovadă scrisă, analizate anterior, au fost completate cu proba cu martori, interogatoriul reciproc al părților și prezumțiile judiciare, din care a rezultat că punerea la comun a mijloacelor financiare a fost făcută cu scopul de a înălța o construcție de tip duplex asupra căreia ambele familii să dobândească un drept de proprietate.

Dintre faptele recunoscute de pârâtul C., participarea reclamantului A. cu muncă fizică la ridicarea construcției, edificate, constantă și efectivă a fost susținută de toți martorii ascultați în cauză, indiferent de partea care i-a propus.

A fost înlăturată ipoteza că reclamantul A. ar fi fost angajatul ori «delegatul» pârâtului și nu s-a probat că ar fi avut vreun alt interes moral sau material de a îl ajuta, timp de ani de zile, pe pârât să își ridice, numai pentru sine, o construcție de tip duplex, la dosar fiind depuse și contracte/facturi/chitanțe emise pe numele reclamantului A.,

Din raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcții civile întocmit de expertul tehnic judiciar H., administrat inițial în cauză în fața primei instanțe de fond, a rezultat că: «Imobilul în litigiu este compus din două apartamente în oglindă, cele două părți sunt identice (…)».

Aceleași concluzii rezultă și din raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcții civile întocmit de expertul tehnic judiciar I., administrat în cauză după reluarea judecății, în al doilea ciclu procesual.

Sumele cheltuite de familia E. au fost analizate în detaliu de expertul tehnic judiciar J.. O nouă expertiză specialitatea contabilitate a fost întocmită în cauză de expertul tehnic judiciar K. după reluarea judecății, în al doilea ciclu procesual.

Aspectele referitoare la punerea în comun a mijloacelor financiare nu a fost dedusă din împrejurările de fapt sau din declarațiile martorilor ori din prezența personală a reclamantului A. la locul ridicării construcției, ci a fost probată, în mod obiectiv, cu documente justificative - unele necontestate, iar altele, reținute după analizarea concluziilor raportului de expertiză criminalistică.

Deși apelantul-pârât C. a depus la dosar după 5 ani de la demararea litigiului pendinte, la data de 07.03.2012 - Contractul de construcție nr. x/30.05.2002 încheiat cu L. S.A. având ca obiect "imobil locuință str. x nr. 32" și o serie de chitanțe, prin care a urmărit să probeze că ar fi construit în baza unui contract încheiat pe numele său și achitat de el, Curtea a reținut că apelantul-pârât nu a putut depune și originalul înscrisurilor, reclamanții înscriindu-se în fals împotriva acestora.

Curtea a reținut că în cauză au fost ascultați 8 martori, iar martorii propuși de pârâtul C. nu au contrazis în niciun fel faptele afirmate de ceilalți martori astfel că toate probele analizate converg în sensul că între părți s-a încheiat o convenție orală prin care soților E. li s-a permis să construiască, cu mijloace financiare puse în comun, pe terenul proprietatea soților F. și să devină coproprietari asupra construcției, împiedicând dobândirea întregii lucrări de proprietarul terenului.

Împrejurarea că apelantul-pârât s-a opus inițial mutării intimaților-reclamanți într-unul din corpurile de clădire pe care l-au considerat de la bun început locuința lor și pe care și l-au finisat și amenajat, aspect recunoscut de intimații-reclamanți chiar prin cererea de chemare în judecată, se explică prin faptul că, în vara anului 2006, neînțelegerile dintre părți erau deja născute, în anul 2007 fiind deja demarat litigiul pendinte.

Așa cum s-a reținut în cauza Bock și Palade c. României, ale cărei principii Curtea le-a avut în vedere și le-a respectat la pronunțarea acestei soluții, aparența de drept nu intră în categoria acțiunilor și faptelor care ar putea justifica dreptul [de superficie, în cauza soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului], iar o ingerință în dreptul pârâților nu are bază juridică în dreptul român, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, fiind incompatibilă cu respectarea bunurilor pârâților, așa cum s-a statuat la pct. 63 în cauza menționată. (…) "simplul fapt de a ridica construcții pe terenul altuia, cu toată buna-credință, nu poate constitui un drept (…) în beneficiul constructorului, în lipsa unuia din cele patru elemente menționate anterior" - convenție, legat, lege sau uzucapiune. Or, nu aceasta este situația apelantului-pârât C., care a încheiat o convenție în sensul arătat.

În legătură cu prezumțiile judiciare, Curtea a reținut coerența susținerilor intimaților-reclamanți, căreia i se opune lipsa oricărei explicații rezonabile din partea apelantului-pârât pentru investițiile materiale și în muncă făcute timp de ani și ani de zile de familia E. pentru ridicarea unei construcții de tip duplex. Construcția ridicată este, prin natura sa, destinată locuirii a două familii, iar apelantul-pârât nu s-a străduit să explice resorturile pentru care a construit doar pentru sine în această manieră și nu a optat pentru o singură unitate locativă.

Curtea nu a găsit de plano neplauzibil ca un cumnat să îl ajute pe un alt cumnat timp de ani de zile cu investiții materiale și în muncă, însă apelantul-pârât nu a explicat motivul unui astfel de ajutor consistent (împrumut, donație, ajutorul dezinteresat dat unei rude bolnave și sărace etc.).

În ceea ce privește pretinsa nepunere în discuția contradictorie a părților a prezumției (simple) judiciare folosite și de Tribunal, Curtea a reținut că, în realitate, toate aceste aspecte au fost invocate și solicitate în mod repetat și explicit de intimații-reclamanți. În lipsa unor probe directe, intimații-reclamanți au cerut în mod insistent să se observe că folosirea prezumțiilor simple decurge în mod firesc din prezentarea conținutului probelor administrate în cauză.

Prezumțiile judiciare sunt parte a raționamentului judiciar, fiind lăsate "la luminile și înțelepciunea judecătorului" în cazurile în care legea admite dovada cu martori. Or, nu i se poate reproșa judecătorului care a pronunțat sentința civilă apelată că nu ar fi pus în discuție toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate ori că și-ar fi întemeiat hotărârea pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care nu ar fi fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părților.

Față de toate probele administrate în cauză, Curtea a conchis că acordul ca reclamanții-soți E. să construiască pe terenul proprietatea soților F. și ca reclamanții să devină coproprietari ai construcției, împiedicând dobândirea lucrării de către proprietarii terenului, a fost probat în condițiile art. 1197 și art. 1185 rap. la art. 1191 C. civ. din 1864 și, alternativ, în condițiile art. 1198 C. civ. din 1864, completat cu proba testimonială, interogatoriul reciproc al părților și prezumțiile judiciare, din care a rezultat că punerea la comun a mijloacelor financiare a fost făcută cu scopul de a înălța o construcție de tip duplex asupra căreia ambele familii să dobândească un drept de proprietate.

Obiectul pricinii pendinte, decelând după intenția neechivocă a părților, a fost stabilit ca fiind cererea reclamanților de a li se recunoaște calitatea de coproprietari asupra construcției. Ca un capăt de cerere subsidiar, reclamanții au solicitat ca pârâții-proprietari ai terenului să fie obligați să le restituie "valoarea materialelor și prețul muncii", în sensul tezei finale a art. 494 alin. (3) C. civ. din 1864, aplicabil constructorului de bună-credință.

Prin urmare, în favoarea proprietarului terenului, legea a instituit prezumția în sensul că el este și proprietarul construcțiilor ridicate pe teren și încă pe cheltuiala sa. Art. 492 C. civ. din 1864 prevede în mod expres că este vorba despre o prezumție relativă, în sensul că împotriva acesteia se poate face dovada contrară, ceea ce reclamanții au reușit să probeze în cauza pendinte.

În aplicarea principiului disponibilității, Tribunalul și, subsecvent, Curtea, au respectat voința reclamanților, care au solicitat recunoașterea calității lor de coproprietari cu privire la întreaga construcție, formată din două corpuri de clădire, nesolicitând să se tranșeze, chiar în dosarul pendinte, eventuala proprietate pe unul sau altul din corpurile de clădire. Cu toate acestea, studiind dosarul în integralitatea lui și observând că reclamanții nu au formulat deloc apel, iar pârâtul nu a formulat apel pe acest aspect, Curtea a analizat limitele învestirii și a reținut, într-un final, că obiectul material al pricinii este întreaga construcție.

Împiedicarea mecanismului accesiunii imobiliare artificiale - adică împiedicarea nașterii, în favoarea proprietarului terenului, a dreptului de proprietate asupra construcției - presupune nașterea unui drept - real sau de creanță - în favoarea familiei E..

Cu toate acestea, așa cum în mod pertinent a observat și Tribunalul, dreptul născut în favoarea intimaților-reclamanți nu a făcut obiect al cauzei și niciuna dintre părți nu a formulat apel cu privire la constatarea Tribunalului cu privire la acest aspect. Deși probarea convenției părților prin care familiei E. i s-a permis să ridice construcția pe terenul proprietatea familiei F. ar fi trebuit să implice și determinarea naturii juridice a dreptului constituit sau recunoscut în favoarea intimaților-reclamanți, precum și condițiile sale de exercitare, instanțele nu au fost învestite în acest sens și au fost ținute de principiul disponibilității, de limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, dar și de limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

La nivelul percepției comune, nejuridice, odată (co)proprietari pe construcție, reclamanții au crezut că aceasta implică de plano și un drept definitiv, discreționar, asupra terenului. În aceste condiții - de ignorare a implicațiilor juridice a înțelegerii lor - natura dreptului - real sau de creanță - constituit sau recunoscut în favoarea familiei E. și condițiile sale de exercitare - cu titlu gratuit sau oneros, cu termen sau perpetuu ori pe durata existenței construcției raportate la natura dreptului - nu au constituit obiect de preocupare pentru părți la încheierea convenției.

Nu a fost acceptată interpretarea propusă de apelantul-pârât în sensul că, neexistând nicio înțelegere cu privire la «desocotirea finală», înseamnă că nici convenția inițială a părților nu a existat - în sensul unei imposibilități obiective în acest sens. De asemenea, nici faptul că reclamanții ar mai avea (sau nu) să îi dea anumite sume de bani apelantului-pârât cu privire la construcție nu are niciun efect și nu invalidează înțelegerea originară a părților. Obligațiile decurgând din convenție nu s-a impus a fi analizate întrucât încheierea unei convenții este distinctă de executarea ei și numai primul aspect a fost dedus judecății.

Curtea a apreciat că nu există niciun impediment ca aceste aspecte - nededuse judecății în pricina pendinte, pentru că nici părțile nu s-au gândit la implicațiile complexe ale înțelegerii lor - să fie tranșate într-un litigiu ulterior, pe baza normelor supletive de drept comun ori a principiilor generale.

Soluția Tribunalului, menținută de Curte, este neechivocă, în sensul recunoașterii, în favoarea intimaților-reclamanți, a calității de coproprietari doar cu privire la construcție, fără stabilirea niciunei cote (care va depinde și va fi determinată în funcție de contribuția fiecărei familii la ridicarea locuințelor) și fără a li se recunoaște reclamanților vreun drept de proprietate cu privire la teren, apelantul-pârât C. continuând să fie proprietarul întregului teren, chiar și al celui de sub corpul de clădire în care locuiește familia E.. Regimul juridic al terenului - bun comun sau propriu al foștilor soți F. - urmează să fie analizat, de asemenea, pe cale separată, nici acest aspect nefiind dedus judecății pendinte și nefiind dezlegat în niciun fel

Curtea nu a analizat întinderea cheltuielilor efectuate de fiecare parte și apărările punctuale în legătură cu cine/când/cum/în ce context a achitat fiecare factură și pentru ce operațiune/fundație/finisaj interior/finisaj exterior și de ce în modalitatea aleasă și nu în alt mod apreciind că ele privesc executarea înțelegerii dintre părți, iar nu încheierea convenției.

Sintetizând, instanța a reținut că între intimații-reclamanți-soți A. și B., în calitate de beneficiari, și apelantul-pârât C., în calitate de proprietar al terenului în suprafață de 250 m.p. situat în București, str. x (fost nr. 32), căsătorit la acea dată cu intimata-pârâtă D., s-a încheiat, la sfârșitul anului 1999 - începutul anului 2000, o convenție verbală [probată de beneficiari în condițiile art. 1197 și art. 1185 rap. la art. 1191 și art. 1203 C. civ. din 1864 și, alternativ, în condițiile art. 1198 C. civ. din 1864] având ca obiect acordul dat soților E. să construiască pe teren, prin punerea în comun de cele două familii a mijloacelor financiare, și să devină coproprietari ai construcției de tip duplex, împiedicând dobândirea lucrării de către proprietarul terenului, constituirea sau recunoașterea, în favoarea familiei E., a unui drept asupra terenului [superficie sau folosință sau alt drept real ori de creanță] și condițiile de exercitare [cu titlu gratuit sau oneros, cu termen sau perpetuu ori pe durata existenței construcției raportate la natura dreptului] neformând obiectul dosarului pendinte.

Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul, susținând că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 și de art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. (1865), cu încălcarea dreptului recurentului la un proces echitabil, respectiv cu ignorarea art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, ce include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect să le fie examinate apărările de către instanța sesizată.

Susține recurentul că decizia atacată, ca, de altfel, și sentința primei instanțe, nu a cercetat fondul cauzei în legătură cu argumentele și probele pe care le-a invocat, că decizia cuprinde motive contradictorii (art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.) și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor prevăzute de art. 1185 C. civ. și art. 1197 alin. (2) C. civ. (1864) (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.).

Cu titlu prealabil, recurentul - pârât susține că nu a existat nicio înțelegere între părți prin care reclamanții - intimați să aibă dreptul să construiască în nume propriu, pentru ca ulterior aceștia să devină coproprietari.

Afirmă că înscrisurile noi depuse în apel (declarația dată de reclamantul A. în dosarul penal, precum și un studiu topografic care atestă faptul că noua construcție a fost edificată pe amplasamentul vechii construcții) nu au fost în niciun fel analizate de către instanță. De asemenea, invocă faptul că declarațiile martorilor propuși de reclamanți nu se coroborează cu răspunsurile date la interogatorii de către reclamanți, ci, dimpotrivă, vin în contradicție nu numai cu acestea, dar și cu înscrisurile existente la dosar. În plus, instanța de apel nu identifică prezumțiile judiciare folosite de instanța de fond, însă folosește prezumții proprii cum ar fi: "lipsa oricărei explicații rezonabile din partea apelantului-pârât pentru investițiile materiale și în munca făcute timp de ani și ani de zile de familia E. pentru ridicarea unei construcții de tip duplex" care sunt prezentate pentru prima dată în considerentele hotărârii prin care s-a respins apelul, astfel că recurentul-pârât nu a avut posibilitatea să își exercite dreptul la apărare și să beneficieze în mod efectiv de dublul grad de jurisdicție. Apreciază că aceste prezumții vin în contradicție cu logica modului în care a avut loc cercetarea judecătorească a întregului proces. Susține că reclamanții au prezentat, cu încălcarea art. 1196 C. civ., o serie de elemente de fond ale pretinsei convenții, în cursul procesului, elemente care au contrazis ceea ce s-a susținut inițial sau au avut un caracter de surpriză pentru pârât. Faptul ca instanța de apel exclude ipoteza în care reclamantul A. l-a ajutat pe pârât în calitate de cumnat, este contrazis de o serie de probe care au fost invocate pe tot parcursul procesului.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că, pentru a beneficia de un proces echitabil, trebuia să primească un răspuns la argumentele pe care acesta le considera esențiale pentru soluționarea cauzei, beneficiind de dublul grad de jurisdicție. În cauza de față, instanța de fond a ignorat toate apărările formulate și a încălcat în mod flagrant dispozițiile prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar instanța de apel a reținut în considerentele sale că instanța de fond a răspuns la toate argumentele/apărările formulate de către pârât, însă acest lucru nu este real.

În opinia instanței de apel, apărările formulate de către recurentul pârât sunt considerate neesențiale, deci nu mai exista obligația de a le analiza, iar, pe de altă parte, neanalizarea acestora de către instanța de fond este permisă, întrucât cercetarea lor poate fi făcută de către instanța de apel. Un astfel de raționament este nelegal și încalcă dreptul la apărare al recurentului, care, astfel, este în imposibilitate de a beneficia de dublul grad de jurisdicție, întrucât, apărările pe care acesta le-a considerat esențiale, nu mai sunt analizate în niciun fel de prima instanță.

Aceste apărări sunt legate de împrejurarea că nu a fost stabilit clar momentul la care s-a încheiat pretinsa înțelegere (cu ocazia revelionului sfârșitul anului 1999, la momentul demolării vechii construcții, la data începerii excavării pământului) în contextul în care recurentul a susținut că agendele din 2000, 2004 și caietul școlar, împreună cu alte documente justificative (facturi, chitanțe etc.) au fost sustrase de reclamanți, cu ajutorul pârâtei D., apoi au fost completate în mod fraudulos pentru a putea pretinde că a existat înțelegerea.

Motivarea instanței de fond sub acest aspect lipsește cu desăvârșire, însă această "...chestiune insuficient dezvoltată .." este tranșată de instanța de apel care reține că apelantul-pârât nu a probat în niciun fel că i-ar fi fost "sustrase" și, ulterior, completate de reclamanți cu ajutorul pârâtei", deși recurentul a susținut ca aceste caiete domestice i-au aparținut, astfel cum i-au aparținut și toate documentele justificative emise pe numele acestuia.

Un al doilea aspect, îl constituie faptul că recurentul-pârât, prin întrebările puse reclamanților la interogatorii, a reușit să stabilească care este momentul la care reclamanții susțin ca a avut loc pretinsa înțelegere - "cu ocazia revelionului", deci la momentul când cele două familii sărbătoreau trecerea în noul an 2000. Per a contrario, în momentul în care reclamantul A. a început să consemneze în caietul școlar (10.12.1999) pe o pagină albă pe care se afla, în partea de sus semnătura pârâtului C., nu exista nicio înțelegere, iar consemnările au fost făcute fără a exista consimțământul pârâtului.

Instanța de fond a ignorat apărările sale, iar instanța de apel a evitat să le cerceteze, apreciind, în mod contradictoriu, pe de o parte, că "orice pretinse ori eventuale și inevitabile inadvertențe nu pot face să dispară efectele unor registre" și că instanța nu a fost învestită să verifice dacă lucrările efectuate în regie proprie "s-au desfășurat cu respectarea și după emiterea autorizațiilor corespunzătoare".

În opoziție cu ceea ce a reținut instanța de apel, aceasta a fost învestită să cerceteze momentul în care au început lucrările de construcții, să verifice anul în care a fost demolată vechea construcție, pentru că este evident că operațiunile consemnate în caietul școlar de către reclamantul A. nu au cum să aibă corespondent în realitate, dacă acele consemnări arată că în perioada 2000-2001 părțile ar fi început să construiască pe terenul care era ocupat de o construcție veche.

Motivarea instanței de apel sub acest aspect este contradictorie, întrucât, pe de o parte, atunci când stabilește situația de fapt, reține: "Construcția a fost demolată în baza autorizației de desființare nr. x din 10.05.2001" și, pe de altă parte, reține, că noua construcție asupra cărora părțile s-ar fi înțeles, a început să fie ridicată conform caietului școlar în "primăvara anului 2000".

Solicită să fie analizată calitatea motivării hotărârii atacate și din perspectiva faptului că instanța de apel, în mai multe rânduri a diminuat importanța acestor argumente/apărări, le-a considerat irelevante, "inadvertențe inevitabile", fără însă să existe, în fapt, o cercetare a fondului acestor argumente și fără a exista o motivare explicită și clară prin care să se justifice înlăturarea acestora.

Motivarea instanței de apel prin care se aduce în discuție trecerea timpului nu poate fi considerată suficientă, logică și pertinentă, deoarece în răspunsurile reclamanților la interogatorii din anul 2007 aceștia, inițial, au negat că ar fi existat o construcție veche pe teren.

Instanța de apel speculează și reține în contra pârâtului modul în care acesta a formulat întrebările, prin avocatul său, la interogatorii, ceea ce este nelegal și nu poate constitui un raționament juridic solid și serios. Nu există niciun text de lege care să acorde efecte juridice unor întrebări puse de către avocatul părții la luarea unui interogatoriu.

Consideră că motivarea instanței de apel prin care explică modul în care recurentul-pârât și-a exercitat dreptul la apărare este confuză și lipsită de un raționament juridic logic. Apărările făcute de recurentul-pârât, prin avocatul său, au fost completate pe măsură ce probele au fost administrate, iar împrejurarea că "s-a intrat adânc în detaliile convenției" nu poate fi folosită împotriva pârâtului, întrucât aceste detalii au fost analizate în funcție de informațiile primite de la reclamanți sau rezultate din probele administrate.

A susținut recurentul că reclamanții nu au participat la construire în nume propriu, ci doar l-au ajutat, alături de alți muncitori. Instanța de fond a ignorat aceste apărări, iar instanța de apel a refuzat să cerceteze documentele justificative și să coroboreze probele, considerând că ceea ce a consemnat reclamantul A. în așa zisele caiete martor, produce efecte juridice depline împotriva pârâtului și face dovada ca acele consemnări sunt reale, deși pârâtul le contestă și nu și le însușește.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit de J., apărarea pârâtului este confirmată, întrucât până în anul 2005 nu a existat niciun document justificativ care să dovedească că reclamantul A. ar fi suportat costurile cu materialele de construcții folosite la acest imobil.

Prin urmare, instanța de apel era obligată să analizeze apărările recurentului-pârât cu privire la faptul că aceste consemnări au fost făcute în mod fraudulos și să le înlăture motivat, în situația în care erau găsite întemeiate.

Instanța de apel a extins rezultatele concluziilor raportului de expertiză criminalistică de la scrierile care au aparținut recurentului-pârât C. la totalitatea consemnărilor făcute de reclamantul E., deși expertiza a avut în vedere 1% din consemnările făcute în caiet/agenda, deci numai acele consemnări făcute de pârât. Procedând în acest fel, apărările pârâtului cu privire la caracterul fraudulos al consemnărilor făcute de reclamantul E., nu au mai fost analizate în niciun fel.

Dovada că materialele de construcții au fost cumpărate pe numele pârâtului, rezultă din însăși documentele justificative.

Recurentul - pârât susține că a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică întocmit de H. și apoi a făcut apărări în legătură cu acest raport prin care a subliniat faptul că această construcție a fost ridicată în mod unitar, folosindu-se aceleași materiale de construcție la ambele corpuri, în condițiile în care toate materialele necesare pentru edificare la roșu au fost cumpărate de recurentul - pârât, astfel cum rezultă din documentele justificative.

În plus, recurentul - pârât a mai arătat că susținerile reclamanților cu privire la faptul că părțile s-au înțeles să construiască după posibilități, în condițiile în care aceștia nu dispuneau de bani, nu se coroborează cu modul în care a fost edificată construcția (apărări care au fost ignorate de ambele instanțe).

Prin urmare, apărarea recurentului - pârât și investirea instanțelor de a cerceta cine a suportat costurile cu materialele de construcții era esențială în cauză de vreme ce aceasta constituie singura rațiune prin care ar putea fi confirmată sau infirmată pretinsa înțelegere.

O altă critică formulată în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la existența unor motive contradictorii.

Sub un prim aspect, recurentul critică faptul că, în considerentele hotărârii instanței de apel, se arată că cele consemnate în caietele martor reprezintă, în același timp, și "registre domestice" și început de dovadă scrisă, ceea ce este contradictoriu și ilogic.

Din punct de vedere juridic, legiuitorul a tratat dispozițiile prevăzute de art. 1185 C. civ. distinct de dispozițiile prevăzute de art. 1197 alin. (2) C. civ. tocmai pentru că efectele juridice sunt diferite. "Registrele domestice" reprezintă scrieri făcute în legătură cu fapte petrecute în familie (plăți, cumpărări etc.) și produc anumite efecte juridice, în timp ce începutul de dovadă scrisă reprezintă o scriere ce cuprinde cel puțin un enunț din care să rezulte că s-a petrecut un fapt, scriere care produce alte efecte juridice.

În considerentele instanței de apel se reține, pe de o parte, că cele consemnate în caietele martor au caracter preconstituit căci "părțile au urmărit, în mod inevitabil, și o desocotire finală cu privire la construcție", iar pe de altă parte, că "Dimpotrivă, ambii reclamanți au recunoscut, cât se poate de cinstit, că acest aspect nu s-a discutat..." (se referă tot la desocotirea finală), precum și "Or, Curtea reține că lipsa unei înțelegeri cu privire la "desocotirea finală" nu exclude existența înțelegerii...".

Această motivare este evident contradictorie și înlătură rațiunea pentru care reclamanții susțin că s-au întocmit caietele martor. Acesta a fost unul din motivele pentru care, în primul ciclu procesual, instanța de fond a respins acțiunea reclamanților.

Arată că motivarea instanței de apel este contradictorie și în raport cu considerentele hotărârii instanței de fond (sentința civilă nr. 1179/11.06.2018).

În considerentele acestei sentințe se arată în mod foarte clar că "..rostul pentru care s-au făcut însemnările în caietele-martor era tocmai acela al unei desocotiri finale...". Or, unul din motivele de apel formulate de recurentul - pârât l-a constituit tocmai faptul că instanța de fond nu a ținut seama că reclamanții au recunoscut, la fond, că nu a existat o înțelegere privind "desocotirea finală", apoi și-au modificat această poziție, în apel, după ce au văzut motivarea sentinței civile nr. 576/20.03.2013.

Tot un motiv de apel l-a constituit și faptul că instanța de fond nu a aplicat în niciun fel dispozițiile privind mărturisirea judiciară (art. 1204 și art. 1206 C. civ.), sub acest aspect, astfel încât s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri nelegale. Analizând considerentele hotărârii instanței de apel, aceasta modifică hotărârea instanței de fond, considerând că motivul de apel privitor la aplicarea dispozițiilor art. 1204 C. civ. este întemeiat, însă cu o nouă motivare -"Or, Curtea reține că lipsa unei întâietăți cu privire la desocotirea finală nu exclude existența înțelegerii, așa cum au dedus-o reclamanții judecații, și anume, acordul dat soților E. să construiască pe teren, prin punerea în comun de cele două familii a mijloacelor financiare...".

În acest mod, instanța de apel modifică raționamentul juridic al instanței fond și vine cu o motivare nouă, pe care recurentul-pârât C. nu a avut posibilitatea să o combată în vreun fel, deoarece acesta nu a fost discutată în niciun fel la instanțele anterioare și în recurs nu poate fi analizată. Astfel, recurentul - pârât nu are parte de un proces echitabil, deoarece nu-și poate exercita dreptul la apărare și nu beneficiază de dublul grad de jurisdicție.

Instanța de apel reține că a existat o înțelegere însă această înțelegere nu are un caracter oneros, respectiv reclamanții nu și-au asumat niciun fel de obligații față de pârât, astfel că nu trebuie dovedit întregul conținut al înțelegerii, ci doar ceea ce, în opinia instanței de apel, s-a dovedit. Motivarea generală, fără indicarea documentelor justificative referitoare la faptul că reclamanții au dovedit că au contribuit financiar, nu poate fi considerată suficientă în contextul cauzei, atât timp cât pârâtul a reușit să dovedească că acele consemnări s-au făcut în mod fraudulos.

Reclamanții și-au modificat poziția procesuală în sensul în care, în apel, au susținut că pretinsa înțelegere ar fi constat în intenția părților de a se desocoti la final, ceea ce vine în contradicție cu motivarea instanței de apel.

Motivarea instanței de apel modifică situația de fapt reținută de către instanța de fond și în privința modului în care reclamanții au ocupat imobilul, abuziv, fiind ajutați de pârâta D., în timp ce pârâtul era plecat din localitate, ceea ce constituie o chestiune esențială și explică faptul cum reclamanții au ajuns în posesia unor înscrisuri care aparțineau recurentului - pârât.

Consideră că motivarea instanței de apel este contradictorie și sub aspectul că "încheierea unei convenții este distinctă de executarea ei și numai primul aspect a fost dedus judecății".

Folosind acest raționament instanța de apel nu verifică apărările pârâtului, însă verifică probele din perspectiva celor susținute de reclamanți, nefiind interesată să identifice conținutul pretinsei înțelegeri pe motiv că acesta nu a fost dedus judecații. Faptul că reclamanții au înțeles să solicite doar că sunt coproprietari asupra construcției (interpretare care nu coincide cu motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată), nu înseamnă că instanțele nu au fost învestite să analizeze conținutul pretinsei înțelegeri, astfel cum a fost prezentat de reclamanți.

Refuzul instanței de apel de a analiza conținutul pretinsei înțelegeri este contradictoriu, în primul rând în ceea ce privește includerea terenului în conținutul convenției, în condițiile în care reclamanții susțin că înțelegerea cuprinde și terenul, astfel că, dacă recurentul - pârât a reușit să dovedească că înțelegerea, sub aspectul în care reclamanții arată că s-au înțeles asupra terenului este falsă, atunci întreaga înțelegere este falsă; concluzia instanței de apel potrivit căreia "Chiar dacă, tangențial, reclamanții au mai invocat și terenul ca făcând parte în mod distinct din convenția părților, ei nu au probat nimic legat de transferul dreptului de proprietate" este, de asemenea, contradictorie, întrucât nicio parte nu a afirmat că există două înțelegeri distincte (una cu privire la teren și alta cu privire la construcție).

Deși instanța de apel susține că executarea convenției nu este dedusă judecății, reține totuși că reclamanții nu au făcut dovada că înțelegerea părților a privit și terenul, împrejurare care dovedește faptul că a fost analizat conținutul înțelegerii, dar numai din perspectiva reclamanților.

Toate apărările formulate de recurentul - pârât prin care a arătat că declarațiile martorilor propuși de reclamanți, care au susținut că terenul a făcut parte din înțelegerea părților, sunt mincinoase, lipsite de credibilitate și că nu se coroborează cu cele declarate de reclamanți nu au mai fost analizate pe motiv că se referă la executarea convenției și că acest aspect nu a fost dedus judecății.

Și în privința analizei pe care instanța de apel o face în legătură cu declarațiile martorilor M. și N., se susține că există contradicții, raționamente confuze și neinteligibile. Pârâtul a administrat probe care dovedesc caracterul fraudulos al consemnărilor făcute în caietul școlar și caracterul mincinos al declarațiilor făcute de martorii propuși de reclamanți.

În legătură cu modificarea conținutului convenției, instanța de apel face o confuzie gravă între intenția unor părți de a modifica conținutul inițial al unei convenții verbale și contradicțiile rezultate din cele declarate de reclamanți și din înscrisurile de la dosar, care dovedesc că reclamanții au prezentat o situație necorespunzătoare adevărului.

Contrar opiniei instanței de apel, ipoteza că înțelegerea a fost "reajustată" presupune analiza întregului conținut al acestei înțelegeri, analiză care se poate realiza în mod real atunci când există un înscris.

Contradicțiile cu privire la data și locul încheierii convenției nu apar numai între declarațiile martorilor M. și N., ci și între declarațiile acestor martori și răspunsurile date la interogatorii de reclamanți. Prin urmare, mărturisirile judiciare făcute de reclamanți ar fi trebuit să aibă putere probatorie deplină împotriva acestora, iar instanța de apel să rețină că aceste aspecte sunt esențiale și nu pot fi trecute în categoria "inadvertențelor inevitabile".

Decizia civilă nr. 1382A/23.10.2020 este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși instanța de apel a reținut că agenda 2000, agenda 2004 și caietul școlar reprezintă ceea ce art. 1185 C. civ. din 1864 denumește "registrele, cărțile sau hârtiile domestice", care nu fac credință în favoarea celui care le-a scris, dar au putere în contra lui, a acordat putere probatorie și acelor consemnări făcute de reclamantul A., putere probatorie care a fost folosită în contra pârâtului C., deci cu încălcarea dispozițiilor art. 1185 C. civ.. Se subliniază faptul că reclamantul A. a consemnat în caietele martor în proporție de 99,9%, iar scrisul care aparține recurentului-pârât C. este doar cel identificat prin expertiza criminalistică.

Instanța de apel reține în mod nereal că "au fost însemnări pe care cei doi capi de familie le-au făcut în mod alternativ", deși scrieri ale pârâtului apar doar pe căteva pagini. Cum recurentul-pârât C. a contestat faptul că aceste consemnări corespund realității și a susținut că sunt întocmite în mod fraudulos, instanța de apel era obligată să identifice care sunt probele din care rezultă că cele consemnate de reclamantul A. sunt corespunzătoare adevărului.

Instanța de apel în mod nelegal a apreciat că întregul conținut al caietelor martor constituie început de dovada scrisă, în conformitate cu art. 1197 C. civ., deși doar 0,1% din scrierile cuprinse în așa-zisele caiete martor aparțin pârâtului C.. Textul de lege este foarte clar, în sensul că poate constitui început de dovada scrisă numai "scriptura aceluia în contra căruia s-a format petiția".

Or, instanța de apel, ca și în cazul aplicării dispozițiilor art. 1185 C. civ., acordă putere probatorie unor scrieri care aparțin părții adverse, respectiv reclamantului A., ceea ce este vădit nelegal.

Deși instanța de apel arată că părțile urmează în cadrul unui nou proces să stabilească care sunt cotele în care au contribuit, aceasta acordă eficiență juridică unor consemnări care vor fi folosite de reclamanți în viitorul proces, invocându-se tocmai aceste considerente.

Contrar celor reținute de instanța de apel, nu există documente justificative emise pe numele reclamantului A. până în anul 2005.

Consemnările reținute de instanța de apel "după analizarea concluziilor raportului de expertiză criminalistică" nu pot fi considerate documente justificative și nu dovedesc că părțile au pus în comun mijloace financiare pentru acest imobil. Una dintre apărările p