ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2700/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă, în data de 28 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Academia Tehnică Militară "Ferdinand I", în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., a solicitat obligarea acesteia la restituirea prejudiciului în valoare totală de 1.452.684,24 RON, determinat de operațiunea de introducere în gestiunea pârâtei a produselor constând în alimentele neutilizate la prepararea mesei sau rămase după servirea acesteia, deși au făcut obiectul facturilor pentru serviciul prestat, conform proceselor-verbale de cercetare administrativă nr. A 4544 din 18.05.2018 și nr. A 7515 din 14.08.2018, prezentate în anexa nr. 1, respectiv în anexa nr.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 134/2010, art. 1350 C. civ., Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, Ordonanța nr. 119/1999 și Legea nr. 82/1991. 2. Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1786 din 17 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Academia Tehnică Militară "Ferdinand I", în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1301A din 27 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Academia Tehnică Militară "Ferdinand I", ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Academia Tehnică Militară "Ferdinand I".

Recursul exercitat în cauză Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta Academia Tehnică Militară "Ferdinand I" a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata prejudiciului total în valoare de 1.451.684,24 RON, actualizat la data plății, produs prin reintroducerera în gestiunea societății a produselor/alimentelor neutilizate la prepararea mesei care nu au fost utilizate în procesul de preparare a hranei, deși au făcut obiectul facturilor pentru serviciul prestat. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanțele de fond s-au limitat doar la reținerea unor interpretări și analize efectuate în hotărârea nr. 2932 din 20 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 2316 din 09 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care au avut în vedere o interpretare diferită atât a termenilor folosiți, cât și a probelor și elementelor în mare parte diferite de prezenta cauză, fără o analiză temeinică și legală a dispozițiilor legale și a probelor care au stat la baza cercetării administrative finalizate cu încheierea procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A 4544 din 18.05.2018, aprobat de către comandantul instituției. Astfel, recurenta-reclamantă a criticat reținerea de către instanțele de fond a efectului pozitiv al hotărârii indicate anterior, apreciindu-se eronat că situația de fapt a fost descrisă identic în cele două decizii ale Curții de Conturi a României și că, chiar dacă temeiul este reprezentat de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe Decizia nr. 10/2017, nu se poate reține o altă situație de fapt decât cea avută în vedere de instanțe în analiza Deciziei nr. 9/2017, respectiv nu se poate da o altă interpretare, în fapt sau în drept, situației de fapt astfel dezlegate definitiv, întrucât ceea ce s-a judecat definitiv se presupune a reprezenta adevărul, conform principiului res judicata pro veritate habetur. Prin urmare, în mod eronat instanțele au apreciat că adoptarea unei alte soluții în prezenta cauză nu ar putea contrazice aspectul litigios dezlegat în dosarul nr. x/2017, atât timp cât motivele de fapt, probele administrate, precum și temeiurile legale invocate sunt diferite și mult mai complexe și lămuritoare asupra aspectelor analizate. Sub acest aspect, s-a susținut că judecarea cauzei trebuia să se efectueze cu luarea în considerare a întregului probatoriu și a motivelor de fapt și de drept invocate. De asemenea, instanțele nu au luat în considerare faptul că Decizia nr. 10/2017 a Curții de Conturi a României reprezintă doar un act de sesizare a unei posibile pagube conform prevederilor art. 22 din Ordonanța nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cum de altfel, în mod eronat, au reluat și au interpretat susținerea cu privire la dreptul de proprietate asupra bunurilor alimentare, cu menținerea unei interpretări a contractelor de hrănire, încheiate, anume că ar reprezenta o "stipulație pentru altul" sau o convenție "porte-fort" fără să motiveze în niciun fel neanalizarea susținerilor reclamantei cu privire la faptul că interpretarea contractului în sensul prevăzut de art. 1266 - 1269 C. civ. poate fi asimilată regulilor privind contractul de furnizare prevăzute de art. 1766 - 1771 C. civ. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că modalitatea de analiză și interpretare a prejudiciului creat în procesul de prestare a serviciului de hrănire de către intimata-pârâtă este diferit de cel menționat în Decizia nr. 10/2017 și că s-au avut în vedere cantitățile de produse care, deși au fost comandate (alocate pentru servire) de către Academia Tehnică Militară "Ferdinand I", nu au mai fost preparate și nici servite de intimata-pârâtă. În continuare, recurenta a prezentat aspecte de fapt ale litigiului prin raportare la înscrisurile depuse, arătând că instanțele au apreciat, în mod eronat, ca fiind "o problemă de risc" a contractului împrejurarea neprezentării anumitor salariați la masă și neclarificarea situației cu privire la cine va suporta cheltuielile realizate pentru garantarea hranei nelivrate, fără să ia în considerare lipsa oricărei înștiințări/notificări din partea intimatei-pârâte cu privire la hrana nepreparată/nelivrată, dar și faptul că în valoarea prejudiciului constatat nu a fost inclusă și valoarea produselor preparate și neconsumate. Instanțele de fond, deși au reținut prevederile art. 1270 din C. civ. privind forța obligatorie între părți a contractelor încheiate, nu au luat în considerare prevederile din acordul cadru și din contractele subsecvente încheiate. Astfel, a considerat că instanțele trebuiau să aibă în vedere și principiul executării cu bună-credință a contractului de prestare a serviciului de hrănire, situație în care s-ar fi constatat că intimata-pârâtă nu și-a exercitat cu bună-credință obligațiile asumate și, ca urmare, deși a fost înștiințată că solicită plata unor sume pentru servicii neprestate, inclusiv pentru bunuri nefolosite în procesul de hrănire (dar care au fost solicitate la plată), acesta a refuzat, invocând prevederile contractuale, fără să aibă în vedere condițiile în care acest contract a fost încheiat (în condiții impuse de lege), fiind singura societate abilitată să poată efectua serviciul de hrănire. Având în vedere faptul că aceste sume transferate de la bugetul de stat în bugetul Academiei Tehnice Militare "Ferdinand I" au fost plătite în condițiile expuse în fața instanțelor de fond, pentru servicii neefectuate de către intimata-pârâtă, recurenta a solicitat să se constatate că prejudiciul constatat s-a produs în bugetul acesteia, aspect nereținut și interpretat eronat de instanțele de fond prin hotărârile pronunțate.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare. În 24 noiembrie 2023, intimata-pârâtă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de succinte considerații privind cauza recursului. În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Pe de altă parte, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor, respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege, de a deduce judecății în recurs aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Având în vedere caracterul unitar al recursului, prin încheierea de admitere în principiu a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimată prin punctul de vedere la raport, întrucât s-a apreciat că parte din critici pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Analizând cu prioritate critica dezvoltată de reprezentantul convențional al recurentului cu ocazia dezbaterilor asupra fondului recursului, referitoare la încălcarea de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului, ca urmare a calificării acțiunii deduse judecății ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, când de fapt este o acțiune în răspundere contractuală, se observă că această critică nu a fost formulată prin cererea de recurs, motiv pentru care nu poate fi primită. Totuși, ca un argument suplimentar, se reține că instanțele de fond au analizat cererea de chemare în judecată și, ulterior, calea de atac devolutivă a apelului, ținând seama de temeiul juridic indicat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu respectarea principiului disponibilității reglementat de art. 9 din C. proc. civ. și a principiului autorității de lucru judecat, neputându-se reține o încălcare a art. 22 din cod, așa cum susține recurenta. În continuare, luând în examinare cererea de recurs, se observă că printr-o primă critică, recurenta a invocat greșita reținere a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2017, în condițiile în care între cele două dosare nu există o strânsă legătură, nefiind analizate aceleași aspecte și existând un probatoriu diferit. Critica ce conturează greșita valorificare de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2017 va fi cenzurată de prezenta instanță din perspectiva motivelor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., deoarece pune în discuție încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Prevederile înscrise în art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar, potrivit alin. (2), că oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. În termenii consacrați de art. 431 alin. (2) din cod, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional). Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces. Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul și justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități – părți, obiect, cauză, contrar argumentelor recurentei. În cauză, instanța de apel, prin decizia recurată, a valorificat corect efectul pozitiv al lucrului judecat care derivă din statuările atașate sentinței civile nr. 2932/20.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia nr. 2316/09.04.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017. Pentru a prezenta aspectele dezlegate cu autoritate de lucru judecat în cuprinsul sentinței civile nr. 2932/20.06.2018, este necesar a se reține că Decizia nr. 9/17.10.2017 a fost emisă de Curtea de Conturi ca urmare a unui control efectuat la pârâta din prezenta cauză, fiind efectuate o serie de verificări cu privire la aspectele legate de gestionarea elementelor patrimoniale ale societății pârâte, reținându-se în esență că aceasta a reintrodus în gestiune alimente neutilizate în cadrul serviciilor de hrănire prestate, fără a diminua corespunzător cu valoarea acestora facturile emise unităților militare beneficiare, prejudiciul estimat, pentru contractele verificate, fiind de 1.089.986,82 RON, reprezentând valoarea produselor alimentare scoase din gestiune, dar neutilizate în cadrul serviciilor de hrănire prestate și facturate în perioada februarie 2016 – martie 2017, produse care au fost reintroduse în gestiunea S.C. A. S.A., fără a se diminua corespunzător valoarea facturilor emise, din care 1.076.699 RON pentru UM 02648 București și 13.297,82 RON pentru UM 01784 Râmnicu Vâlcea. Totodată, Decizia nr. 10/2017 a fost emisă de Curtea de Conturi ca urmare a efectuării unui audit financiar al contului de execuție a bugetului de stat pe anul 2016 la Ministerul Apărării Naționale, reținându-se că prejudiciul estimat de echipa de auditori publici externi, pentru contractele verificate, este de 1.089.986,82 RON, reprezentând valoarea produselor alimentare scoase din gestiune, dar neutilizate în cadrul serviciilor de hrănire prestate și facturate în perioada februarie 2016 – martie 2017, produse care au fost reintroduse în gestiunea S.C. A. S.A., fără a se diminua corespunzător valoarea facturilor emise, din care 1.076.699 RON pentru UM 02648 București și 13.297,82 RON pentru UM 01784 Râmnicu Vâlcea. Prin sentința civilă nr. 2932/20.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținută cu autoritate de lucru judecat în decizia recurată, a fost anulată Decizia nr. 9/17.10.2017 a Curții de Conturi, în cuprinsul sentinței, dar și în cel al deciziei pronunțate în calea de atac, fiind analizată situația de fapt referitoare la proprietatea alimentelor servite, cu privire la care s-a statuat că acestea nu au intrat niciodată în proprietatea unităților militare, ci de la A. S.A. direct către cadrele militare. Prin decizia recurată, s-a apreciat de către instanța de apel că aspectul referitor la proprietatea alimentelor a intrat în autoritatea de lucru judecat, fiind stabilit definitiv că produsele au fost furnizate efectiv unor cadre militare, motiv pentru care corect nu s-a reținut o altă situație de fapt și nu s-a dat o altă interpretare prejudiciului pretins, neputându-se susține că prin acțiunile intimatei-pârâte s-a cauzat recurentei-reclamante un prejudiciu patrimonial. Așadar, Decizia nr. 9/2017 a fost supusă controlului judecătoresc în dosarul nr. x/2017, unde s-a statuat asupra situației de fapt, iar prezentul litigiu, deși are ca obiect Decizia nr. 10/2017, din analiza comparativă a celor două decizii reiese că ambele conțin argumente identice stabilite și consemnate de Curtea de Conturi, iar situația de fapt a fost descrisă identic în cele două decizii. În acest context factual, se constată că sunt nefondate criticile ce vizează greșita reținere de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, pe motiv că între cele două litigii nu există o strânsă legătură, nefiind analizate aceleași aspecte și existând un probatoriu diferit. Chiar dacă pretențiile reclamantei în acest proces vizează o altă decizie emisă de Curtea de Conturi, diferită de cea analizată în litigiul anterior, Înalta Curte reține că aspectele tranșate în mod definitiv în primul dosar și care au fost readuse în discuție în prezentul litigiu se impun cu autoritate de lucru judecat, dat fiind faptul că, în dosarul nr. x/2017, instanțele de fond și de recurs au analizat proprietatea alimentelor servite, reținându-se că alimentele nu au intrat niciodată în proprietatea unităților militare, transferul de proprietate de la reclamantă (pârâta din prezenta cauză) la cadrele militare, care se prezentau efectiv la masă, realizându-se prin tradițiune, rolul reprezentanților unităților militare fiind doar acela de a supraveghea acest proces, adică de a supraveghea modul în care reclamanta prestează serviciile asumate prin acordurile-cadru și prin contractele subsecvente. Astfel, chestiunea litigioasă cu privire la proprietatea alimentelor a fost tranșată în procesul anterior, iar recurenta-reclamantă nu poate susține în prezenta cauză că i s-a cauzat un prejudiciu de către pârâtă, în condițiile în care s-a stabilit că obiectul contractelor încheiate de părți nu îl reprezenta livrarea unor produse către unitățile militare, ci către terți, angajații unităților militare, care erau alocați la hrană. Prin urmare, în raport cu cele prezentate, recurenta nu își poate construi și susține pretențiile pe argumentul că aspectele sesizate în prezentul litigiu sunt diferite de cele analizate anterior. Aceasta întrucât, raportat la aspectele prezentate care evidențiază că starea de fapt este identică, în dezacord cu argumentele recurentei, se are în vedere că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu comportă atingerea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii, cu respectarea proporționalității între scopul urmărit și mijloacele folosite. În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că instanțele sunt obligate să țină seama de constatările și dezlegările date de instanțe în procedurile anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție. În consecință, se constată caracterul nefondat al criticii prin care se susține reținerea greșită de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2017. Analizând, în continuare, critica privind interpretarea și aplicarea greșită a clauzelor privind obligațiile părților semnatare ale contractelor subsecvente cu privire la serviciul de hrănire, în sensul că deși s-au reținut prevederile art. 1270 din C. civ. privind forța obligatorie a contractelor, nu s-au luat în considerare prevederile din acordul-cadru și din contractele subsecvente încheiate în perioada analizată, se constată că, de asemenea, nu poate fi primită. Aceasta întrucât, se observă că recurenta urmărește o reinterpretare a contractelor încheiate de părți, urmare a analizei clauzelor contractuale, prin raportare la probele administrate, și stabilirea voinței părților decurgând din actele juridice încheiate de acestea. Or, interpretarea contractului presupune, în situația de față, o interpretare a probatoriului, iar acesta din urmă este o etapă esențialmente legată de stabilirea situației de fapt, apanaj al instanțelor devolutive, și nu de aplicare a legii la situația de fapt reținută prin interpretarea probatoriului, ce se realizează în recurs. În cauza dedusă judecății, recurenta urmărește să se dea o altă interpretare situației de fapt, aspect observat și de către instanțele de fond care au reținut corect natura prejudiciului pe care reclamanta îl pretinde, precum și că, raportat la hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017, nu se poate reține o altă situație de fapt și nu se poate da o altă interpretare prejudiciului pretins. Astfel, raportat la aceste aspecte reținute de instanța de apel, nu se poate aprecia că nu au fost analizate criticile din apel cu privire la interpretarea contractului în sensul art. 1266-1269 din C. civ. Ceea ce impută recurenta intimatei este faptul că aceasta din urmă a preluat alimentele și celelalte produse livrate și neconsumate de cadrele militare și că, ulterior le-a servit altora, iar astfel a fost prejudiciată. Însă, așa cum a reținut instanța de apel, din moment ce alimentele și produsele respective nu ar fi putut intra, în temeiul niciunui act normativ ori act juridic civil, în patrimoniul reclamantei, nu se poate aprecia că există un temei pentru atragerea răspunderii, iar prin simplul fapt al neconsumării produselor sau alimentelor nu rezultă că vreun cadru militar ar fi renunțat la produse in favorem. Prin urmare, este nefondată și critica cu privire la faptul că nu au fost puse în aplicare prevederile art. 2 alin. (2) din Ordonanța nr. 14/2014, în sensul că prejudiciul s-a produs în bugetul de stat alocat pentru serviciul de hrănire. Prin decizia pronunțată în litigiul anterior, s-a statuat definitiv că produsele nu au aparținut reclamantei și nici nu erau, potrivit legii sau convenției părților, destinate să intre în patrimoniul său, nici în situația în care cadrele militare cărora le erau destinate produsele renunțau să le consume, motiv pentru care această renunțare pur abdicativă nu a creat un prejudiciu în patrimoniul recurentei, astfel încât să fie îndreptățită să îl solicite în prezenta cauză. Așadar, faptul că intimata a reintrodus în gestiunea sa alimentele neconsumate de către cadrele militare nu înseamnă neapărat că a produs un prejudiciu recurentei sau bugetului de stat, atâta vreme cât părțile contractante nu au stipulat expres detalii cu privire la proprietatea produselor livrate și neconsumate. În ceea ce privește critica recurentei în sensul că Decizia nr. 10/2017 a Curții de Conturi reprezintă doar un act de sesizare a unei posibile pagube conform art. 22 din Ordonanța nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, dar și că interpretarea dată de Curtea de Conturi este eronată, se reține că în prezentul litigiu nu se poate analiza interpretarea dată prin Decizia nr. 10/2017 și nici valabilitatea acestei decizii, iar toate aceste critici ar fi putut fi examinate într-un eventual alt litigiu și într-un cu totul alt cadru procesual. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, astfel cum reiese din cele ce precedă, iar restul aspectelor invocate de recurentă vizează chestiuni de netemeinicie, ce nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Academia Tehnică Militară "Ferdinand I" împotriva deciziei civile nr. 1301A din 27 septembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.