ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2588/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată La data de 09.03.2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat Tribunalului București, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L și cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea înregistrării mărcii individuale-combinate cu denumirea x înregistrată la nivel național cu nr. x din data de 16.04.2020 de către B. și comunicarea hotărârii pronunțate către OSIM în vederea radierii acesteia din Registrul Mărcilor, respectiv înscrierii mențiunilor corespunzătoare privind anularea mărcii; - obligarea pârâtei să înceteze actele de folosire a denumirii x, sub orice forma, off-line și on-line, în legătura cu activitatea sa comerciala; - obligarea pârâtei la daune cominatorii în cuantum de 500 EUR/zi de întârziere, până la executarea obligației de încetare a actelor de exploatare ilegala a denumirii x, sub orice formă; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată angajate în vederea soluționării acestei cauze și a căror proba reclamanta a comunicat că o să o realizeze cel mai târziu cu ocazia dezbaterilor pe fond.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2016/21.12.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare în Informatică – ICI București, a respins cererea formulată împotriva pârâtei INCDI – ICI București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitatea procesual pasivă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., a obligat pârâta la anularea înregistrării mărcii individuale-combinate cu denumirea x înregistrată la nivel național cu nr. x din data de 16.04.2020, a dispus comunicarea prezentei hotărâri către OSIM în vederea executării, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 28.820,01 RON, a respins, ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată în rest și cererea reconvențională.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1809A din 29 noiembrie 2022 Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelul principal formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. și apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2016/21.12.2021, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. A obligat apelanta pârâtă la 8000 RON către apelanta reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată în apel și a respins cererea apelantei pârâte privind cheltuielile de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1809A din 29 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci au declarat recurs principal pârâta B. S.R.L. și recurs incident reclamanta A. S.R.L.. Prin recursul principal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 6 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. | 2 lit. d), art. 6 alin. (3) lit. e), art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv aplicarea greșită a criteriilor de apreciere a relei-credințe la înregistrarea unei mărci, desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special din hotărârea pronunțată la data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Lindt Goldhase; hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii; instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul de apel privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum complet, în condițiile admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, încălcând astfel prevederile art. 453 C. proc. civ. Temeiul de drept invocat în cerere (art. 6 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. (2) lit. d), art. 6 alin. (3) lit. e), art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998), nu este aplicabil în cauză, deoarece semnul invocat nu conferă reclamantei dreptul de a anula o marcă înregistrată; semnul constând în elementul verbal "C.," utilizat de reclamant și opus la anularea mărcii combinate color cu denumirea x aparținând recurentei-pârâte nu-i conferă protecția juridică a unei mărci, sens în care hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, în înțelesul celei de-a treia condiție impusă de jurisprudența amintită, pentru a fi opus la înregistrarea unei mărci, întrucât nu a fost utilizat cu titlul de marcă și nu constituie un drept de proprietate industrială în sensul cerut de art. 6 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. (2) lit. d), art. 6 alin. (3) lit. e), din) Legea nr. 84/1998, reclamanta nu deține o marcă notorie, neînregistrată, cu denumirea x, iar semnul nu a fost larg utilizat în România de reclamant, pentru a naște un fapt relevant și o prezumție de cunoaștere în favoarea pârâtului. În ceea ce privește înregistrarea mărcii de către pârât cu rea-credință, în absența unei definiri legale, trebuie avute în vedere criteriile jurisprudențiale de apreciere a atitudinii subiective la înregistrarea mărcii, anume cele desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special din hotărârea pronunțată la data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Lindt Goldhase. Motivul de recurs vizează faptul că, instanțele de fond, deși identifică criteriile jurisprudențiale, le încalcă în litera și spiritul lor, interpretându-le eronat, iar aplicarea lor situației de fapt reținute în speță se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului regulilor de drept, interesând legalitatea hotărârii, având în vedere faptul că: 1. semnul anterior folosit de reclamant nu a fost utilizat cu titlul de marcă: 2. semnul anterior cu denumirea C. nu este distinctiv, elementul verbal nu are capacitatea de a îndeplini funcția unei mărci. Este adevărat că finalitatea reaprecierii situației de fapt reținute în cauză este incompatibilă cu controlul judiciar presupus a se exercita de către instanța de recurs, circumscris cazurilor de legalitate prevăzute expres și limitativ în art. 488 C. proc. civ. Cu toate acestea, fiind vorba despre criterii de apreciere conturate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea normelor de drept al Uniunii Europene, iar noțiunea de rea-credință constituie o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată în mod uniform în Uniunea Europeană (a se vedea, prin analogie, hotărârea din 27 iunie 2013 pronunțată în cauza C-320/12 Malaysia Dairy Industries), recurenta p ârâtă consideră că criticile referitoare la aplicarea acestora trebuie considerate drept critici de nelegalitate. Cu referire la cauza C-529/07 Lindt Goldhase, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a analizat greșit toate cele 3 criterii rezultate din această hotărâre pentru determinarea relei-credințe, ajungând eronat la concluzia existenței unei intenții frauduloase, deoarece prezumția de cunoaștere se află în directă concurență cu prezumția legală a existenței-bunei credințe, iar instanțele de judecată trebuie să analizeze următoarele condiții cumulative: Utilizarea semnului în conflict cu titlul de marcă. Ambele instanțe de fond au apreciat greșit că s-a dovedit faptul utilizării de către societatea reclamantă a semnului cu funcția de marcă, începând cu anul 2003, iar acest fapt a fost cunoscut de către recurenta-pârâtă. Folosirea unui semn cu funcția de marcă presupune utilizarea semnului în desfășurarea unei activități comerciale, o funcție esențială a mărcii fiind aceea de a distinge produsele sau serviciile comerciantului de cele ale altor comercianți. Nivelul de utilizare al mărcii trebuie să fie unul ridicat sau chiar cu titlul de marcă notorie neînregistrată. pentru a opera prezumția de cunoaștere. Cu privire la "titlul" utilizării semnului, instanțele de fond au reținut următoarele: "În ceea ce privește fondul chestiunii, trebuie plecat de la situația de fapt necontestată, potrivit cu care în anul 2003 reclamanta și-a înregistrat domeniul C., cu valabilitate până la data de 09.07.2023, iar prin intermediul acestuia a desfășurat o activitate care cuprindea discuții diverse între pasionații de electronică, pentru ca în 2015 să fie dezvoltat magazinul online aflat în uz și la data declanșării litigiului". Astfel, în perioada 2003 - 2015 site-ul C. a fost utilizat ca blog, pentru a găzdui discuții diverse între pasionații de electronică, deci fără scop comercial, iar din 2015 a fost dezvoltat un magazin online. La dosarul cauzei nu s-au făcut dovezi privind întinderea geografică a activităților comerciale de pe acest site sau încasările concrete și efective realizate. Simplele "vizite" pe site nu pot fi asimilate unor acte de comerț. Din perspectiva criteriului analizat, interesează, așadar, folosirea semnului de către comerciantul însuși, respectiv de către societatea reclamantă, prin activitatea desfășurată în cadrul site-ului C. de la sfârșitul anului 2015 și care continua în 2018, când pârâtul a formulat cererea de înregistrare a mărcii. Reclamantul nu a dovedit că ar fi utilizat semnul în cadrul unei activități comerciale proprii și anterioare folosirii semnului societății reclamante, iar considerentele hotărârii recurate nu se întemeiază ne probele administrate. În cauză instanțele de fond au reținut greșit o cunoaștere "calificată", indiferent dacă reclamantul nu a utilizat semnul în conflict cu titlul de marcă. Or, formularea de către pârât a cererii de înregistrare a mărcii pe numele său, în perioada în care societatea reclamantă nu folosea semnul cu funcție de marcă, confirmă prezumția de a fi acționat cu bună - credință. Deși, ca principiu de drept, buna-credință se prezumă, în cauză această prezumție nu a fost analizată în favoarea pârâtului, ci instanțele au considerat aplicabilă cu prioritate a prezumției de cunoaștere a faptului relevant prin simpla raportare la calitatea de concurenți a părților. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că existența relei-credințe, condiție legală pentru anularea unei mărci înregistrate, este supusă unor cerințe legale cumulative ce reies din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, relativ la interpretarea dispozițiilor legale în materie: cunoașterea "faptului relevant" (adică a existenței și folosirii unei mărci anterioare) - elementul obiectiv; intenția frauduloasă - elementul subiectiv. Niciuna dintre aceste condiții nu se substituie celeilalte, iar dacă s-a apreciat că există elementul obiectiv, instanța de judecată trebuie să analizeze cu aceeași rigoare și existența elementului subiectiv. Deci, dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă. În speță, instanța de fond a prezumat existența elementului subiectiv, fiind nejustificată admiterea cererii de anulare a mărcii pentru rea-credință, în condițiile în care reclamanta nu a administrat dovezi suficiente cu privire la faptul că pârâtul a înregistrat semnul în scopul unic de a o împiedica să utilizeze semnul ori că l-ar fi înregistrat fără a intenționa să îl folosească. Ba, mai mult, din dovezile administrate de pârât a rezultat, iar reclamantul nu a contestat, că acesta folosește marca înregistrată pentru clasele de servicii pentru care acesta a fost înregistrată. Prezumția de cunoaștere operează numai în contextul probei-contrare a prezumției de bună credință. Pentru existenta relei credințe, instanța de apel trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a două condiții: cunoașterea semnului neînregistrat ca marca și intenția frauduloasă. Din considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel nu a analizat atitudinea subiectivă a recurentei prin prisma intenției frauduloase. Curtea s-a rezumat a prezenta elemente de natură obiectivă și a prezumat direct condiția subiectivă, prezentând dovezi simbolice de utilizare de către reclamant a semnului în conflict, probe care nu dovedesc în nici un fel intenția frauduloasă a recurentei la data înregistrării mărcii. Intenția solicitantului de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare. În cauza C-529/07, în răspunsul Curții se arată că: "în ceea ce privește termenii "trebuie să aibă cunoștință" din cuprinsul textului celei de a doua întrebări preliminare, că o prezumție de cunoaștere de către solicitant a utilizării de către un terț a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere poate rezulta, printre altele, din împrejurarea că, în sectorul economic vizat, o astfel de utilizare este îndeobște cunoscută, această cunoaștere putând fi dedusă, în special, din durata unei astfel de utilizări. într-adevăr, cu cât este mai îndelungată această utilizare, cu atât este mai probabil ca solicitantul să fi avut cunoștință de ea la momentul depunerii cererii de înregistrare. Cu toate acestea, împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează de multă vreme cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere nu este suficientă în sine pentru a stabili existenta relei-credințe a solicitantului. Prin urmare, pentru a aprecia existența relei-credințe, trebuie să se ia în considerare și intenția solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare. Este important în această privință să se menționeze că intenția solicitantului la momentul pertinent este un element subiectiv care trebuie stabilit prin trimitere la circumstanțele obiective ale speței. În cauză nu s-a dovedit că intimata-pârâtă a înregistrat marca în scopul de a împiedica reclamanta să utilizeze semnul și nici că a înregistrat marca fără a intenționa să o folosească, din dovezile administrare de pârâtă, rezultând cu prisosință că folosește semnul pentru clasa 35 de servicii pentru care acesta a fost înregistrat (servicii de vânzare online). Nicio altă împrejurare de fapt din cauză nu sprijină o atare afirmație, a intenției frauduloase a pârâtei, astfel încât instanțele de fond au apreciat greșit că a fost dovedită. Față de toate considerentele expuse, consideră că instanța de apel nu a valorificat în mod corect factorii relevanți pentru determinarea în cauză a atitudinii subiective a pârâtului la data cererii de înregistrare a mărcii, considerentele hotărârii recurate pe acest aspect nefiind fondate, în concret nu s-a dovedit utilizarea semnului cu titlul de marcă iar, pe cale de consecință, nivelul de protecție juridică a utilizării semnului în conflict în condițiile în care nu s-a dovedit utilizarea semnului cu titlul de marcă, nu conferă reclamantului dreptul de a anula marca pârâtului. Cererea de anulare întemeiată pe o pretinsă rea-credință la înregistrare nu este întemeiată, deoarece la data constituirii depozitului nu exista un alt drept anterior înregistrat care să constituie un impediment legal la înregistrare. Contrar celor reținute de instanțele de fond, colaborarea solicitantului cu un consilier în proprietate industrială nu crește gradul de rea-credință a acestuia din urmă, ci, putem afirma contrariul. Astfel, anterior constituirii depozitului național aferent cererii de marcă x depozit x, consilierul în proprietate industrială a efectuat o cercetare documentară în cadrul tuturor bazelor de date care acoperă România, respectiv OSIM, EUIPO și WIPO având Uniunea Europeană și România desemnate pentru protecție, ocazie cu care s-a constatat că nu există nicio marcă anterior înregistrată sau solicitată la înregistrare, identică sau similară, pentru produse și servicii identice sau similare, situație în care s-a recomandat depunerea mărcii cu denumirea x, la înregistrare. Prin urmare, pentru a se fi apreciat existența relei-credințe, instanțele de fond trebuia să ia în considerare intenția solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare. Nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită. Potrivit deciziilor OSIM "semnul" anterior cu denumirea C. nu este distinctiv, elementul verbal nu are capacitatea de a îndeplini funcția unei mărci. Cu privire la anterioritatea utilizării semnului în conflict, instanțele de fond nu acordă instituției anteriorității datei de depozit a mărcii C. aparținând recurentei-pârâte semnificația juridică cuvenită, menționând în hotărâre doar că în cursul anului 2018 ambele părți au început demersurile înregistrării mărcilor proprii. În speță, prezintă o deosebită relevanță juridică motivele pentru care OSIM a respins pentru motive absolute (pentru lipsa distinctivității semnului solicitat) de la înregistrare cererile de marcă cu denumirea x aparținând reclamantei, deși instanțele de fond aveau obligația de a analiza obiectiv cauza. Întrucât cererile de marcă cu denumirea (marcă verbală) x aparținând intimatei-reclamante au fost respinse de la înregistrare de OSIM, deoarece le lipsea gradul de distinctivitate necesar unui semn pentru a fi înregistrat ca marcă (motive absolute la înregistrare potrivit art. 5 din lege), atunci "semnul" utilizat de reclamant si opus la anularea mărcii combinate color cu denumirea x aparținând recurentei-pârâte nu-i conferă protecția juridică necesară a unei mărci în înțelesul celei de-a treia condiție impusă de jurisprudența amintită, astfel că respectiva condiție nu este îndeplinită în cauză. Hotărârea instanței de apel este contradictorie, deoarece pe de o parte reține că semnul utilizat de reclamant nu este o marcă anterioară, fiind doar un simplu domeniu de internet, fără a reprezenta o marcă notorie neînregistrată, iar pe de altă parte recunoaște semnului anterior utilizat de reclamant un anumit nivel de protecție apt și necesar a prezuma intenția frauduloasă a solicitantului, care trebuia să cunoască semnul anterior utilizat de reclamant, întrucât dovezile de utilizare ar face proba un grad ridicat de cunoaștere. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în hotărârea pronunțată la data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Lindt Goldhase a statuat că, "faptul că un terț utilizează de multă vreme un semn pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu marca solicitată, iar acest semn beneficiază de un anumit nivel de protecție juridică este un factor pertinent pentru a aprecia existența relei-credințe a solicitantului." Cu privire la condiția notorietății/larga cunoaștere a semnului pretins utilizat de reclamantă, consideră că exigențele probatorii cuprinse în art. 3 lit. d) și respectiv în Regula 19 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1134/2010 nu au fost întrunite în speță. Astfel, din probele administrate de reclamantă nu a rezultat întinderea folosirii semnului sau gradul de cunoaștere de către public a semnului, nefiind probate nici demersurile de promovare a acestuia, volumul de vânzări a produselor ce au purtat semnul sau alte elemente care puteau proba notorietatea, nici măcar folosirea cu titlul de marcă. Reclamanta nu a administrat probe pertinente pentru a se reține cel puțin un grad ridicat de cunoaștere a acestuia de către public, astfel încât consideră că acest criteriu nu poate fi folosit în cauza pendinte pentru argumentarea unei intenții frauduloase a solicitantului, recurent-pârât. În schimb, cum a reținut și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în par. 48 al hotărârii, "(...) nu este exclus totuși ca în astfel de împrejurări și, în special, atunci când mai mulți producători utilizează pe piață semne identice sau similare pentru produse identice sau similare ce pot conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere, solicitantul să urmărească un obiectiv legitim prin înregistrarea acestui semn". De aceea, deși reclamanta a afirmat reaua-credință a pârâtei, iar sarcina probei îi revenea, intimata-reclamantă nu a administrat dovezi suficiente în acest sens, astfel încât cererea sa de anulare a mărcii pentru rea-credință a fost în mod greșit admisă de instanțele de fond. Sarcina probei revenea reclamantei, întrucât cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, iar reținerile instanțelor de fond sub acest aspect nu pot ține loc de dovadă a unui nivel de cunoaștere ridicat al utilizării semnului C.. În acest context, cele reținute nu corespund realității, deoarece cifra de afaceri a unei societăți comerciale nu poate avea semnificația unor probe privind folosirea unei mărci. Probele de folosire sunt limitativ prevăzute de lege. Totodată, reclamantul are un portofoliu de mărci, astfel că respectiva cifră de afaceri sau numărul de vizitatori pe site poate fi dat de celelalte mărci. Instanța de apel nu a analizat dacă faptul folosirii de către reclamantă a semnului anterior înregistrării mărcii semnifică dovedirea notorietății semnului sau mărcii în sensul pretins de lege și Regula 19 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1134/2010 și anume dovedirea întinderii folosirii semnului și a gradului de cunoaștere de către public, demersurile de promovare, volumul de vânzare a produselor ce au purtat semnul, studii de piață, chestionare și alte asemenea ce puteau dovedi notorietatea sau cel puțin un grad ridicat de cunoaștere în piață. Faptul notorietății poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Prin urmare, în mod neîntemeiat instanța de apel a constatat reaua-credință a pârâtei, în contextul în care reclamanta nu a administrat dovezi suficiente în acest sens deși sarcina probei îi revenea, astfel încât este nejustificată admiterea cererii sale de anulare a mărcii pentru rea-credință. Din acest punct de vedere, întrucât ambele părți au ales să utilizeze acest semn în activitatea comercială, nu poate fi reținută reaua-credință din partea recurentei pentru că a înțeles să înregistreze prima marca sub denumirea omonimă semnului anterior utilizat, situație în care regula de drept al primului-venit primului-servit devine aplicabilă în cauză, ca regulă generală în materia drepturilor de proprietate industrială. În speță nu s-au făcut dovezi cu privire la faptul că recurenta-pârâtă a înregistrat marca în scopul de a împiedica reclamanta să utilizeze marca și nici că a înregistrat semnul fără a intenționa să-l folosească, din dovezile prezentate de pârâtă rezultând că a folosit semnul pentru clasa de servicii pentru care acesta a fost înregistrată. Marca C. este o denumire cunoscută publicului țintă din România, având o rezonanță deosebită încă din perioada comunistă, fiind larg răspândită pe teritoriul țării unde funcționau magazinele cu denumirea omonimă, dar care nu aparțineau niciuneia dintre cele două părți. În atare situație, a rezultat folosirea concomitentă a semnului de ambele părți și cel mai probabil și de alți comercianți din domeniul produselor electronice și electrocasnice din România, însă înregistrarea de către recurenta-pârâtă cu prioritate față de intimatul-reclamant nu poate fi automat considerat un act deliberat care să se înscrie in afara regulilor bunei-credințe sau a uzanțelor cinstite dintre comercianți. În ceea ce privește o pretinsă marcă notorie, anterioară, arată că elementul esențial pentru dobândirea notorietății nu îl constituie simpla folosire a semnului, ci cunoașterea acestuia de către segmentul de public vizat de produsele și serviciile pe care se aplică. Astfel, invocata folosire a semnului începând din anul 2015, cifrele de afaceri (de vânzări) ale societății comerciale reclamante și relațiile comerciale ale acesteia nu pot constitui, prin ele însele, argumente apte a impune o constatare în sensul că respectivul semn constituie o marcă notorie. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, în raport de rigorile ce rezidă din prevederile art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998, este necesară dovada că produsele comercializate sub acest semn și serviciile prestate sub acest semn s-au bucurat de o largă cunoaștere din partea publicului vizat, pe o parte însemnată a teritoriului României; dacă semnul a fost perceput, anterior înregistrării mărcii x de către apelanta-pârâtă, ca o indicație a provenienței produselor de la titularul mărcii, îndeplinind astfel funcția de marcă, funcția esențială a mărcii fiind aceea de a indica originea serviciilor reclamantei. Potrivit probelor atașate cererii de chemare în judecată, reclamanta nu a făcut dovada notorietății folosirii ca marcă a seninului x de către reclamantă, ""în sensul identificării acesteia de către segmente semnificative de public ca desemnând produse și servicii care provin de la reclamantă, iar nu de la alți actori economici". Instanța de fond citează apărările intimatei-reclamante, arătând că: "inițial domeniul de internet a fost utilizat pentru un portal de știri, până în anul 2015..." ceea ce are semnificația juridică a faptului că semnul în conflict nu a fost utilizat în activitatea comercială, deci nu a fost utilizat cu funcția de marcă. Din anul 2015 "a început a fi utilizat domeniul de internet pentru a se comercializa componente electronice...", or, din lecturarea listei de protecție a mărcii x x reiese cu claritate excluderea exclusivă a protecției pieselor și componentelor electronice. În acest context, domeniul de internet a fost utilizat pentru produse și servicii diferite, expres excluse de la protecție, situație în care, în lipsa similarității produselor și serviciilor protejate de semnele în conflict nu există nici riscul de confuzie și de asociere, astfel că, potrivit prevederilor legale, semnul utilizat de intimata-reclamantă nu putea fi opus la anularea mărcii înregistrate deținută de apelantă, x depozit x. Susținerea reclamantei în sensul că cifra de afaceri privind vânzările de produse sub semnul x ar reflecta numărul consumatorilor care cunosc serviciile și implicit marca este formulată nu numai cu neobservarea cumulului de cerințelor explicit impuse prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998, ci și cu ignorarea funcției esențiale a mărcii, anume aceea de a indica originea. În speță, susținerea reclamantei că ar fi titulara a unei mărci anterioare notorii, la data înregistrării mărcii apelanta-pârâtei nu sunt suficiente spre a ilustra îndeplinirea condițiilor de excepție cărora legea le conferă aptitudinea de a da naștere respectivului drept. În condițiile în care nu s-a dovedit că reclamanta folosea semnul x cu pretinsa valoare de marcă notorie, lipsește însăși situația premisă invocată privind existența unui pretins drept anterior (marcă notorie neînregistrată). Pretinsa largă cunoaștere în rândul consumatorilor nu a fost dovedită, cifra de afaceri a societății reclamante nu evidențiază utilizarea domeniului de internet cu funcția de marcă, mai ales în contextul în care, potrivit informațiilor de la Registrul Comerțului, domeniul de activitate preponderent este COD CAEN 2790 - Fabricarea altor echipamente electrice. În plus, intimata-reclamantă A. S.R.L. este titularul mărcilor înregistrate cu denumirea omonimă A., depozit x, D., depozit x și E., depozit x, înregistrate pentru serviciile din clasa 35, conform Clasificării de la Nisa, respectiv pentru: Servicii de comenzi online; servicii de administrare comercială pentru prelucrarea automată a vânzărilor pe internet. În acest context, cifra de afaceri a societății nu poate constitui un criteriu serios în analiza unei pretinse notorietăți a unui semn, neînregistrat ca marcă, în contextul în care societatea deține un portofoliu de mărci diferite, despre care există prezumția folosirii intense și serioase. Extrasul x - indicat în sentință, ca un criteriu important al analizei pretinsei notorietăți a mărcii neînregistrate, nu reprezintă decât o formă de publicitate plătită a site-ului reclamantei - nu constituie per se o probă a notorietății unei mărci - deoarece nu se face dovada că vizitele pe site au fost efectuate întotdeauna de categorii de consumatori din publicul țintă și faptul că nu întotdeauna o vizită pe un site se finalizează cu un act de comerț (o cumpărare). De aceea numărul de vizitatori ai unui site nu poate constitui, în lipsa coroborării și cu alte mijloace de probă, o dovadă a nivelului de cunoaștere a semnului integrat în denumirea site-ului, în sensul art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998. Nivelul de cunoaștere al unei mărci se stabilește în piață, cu raportare la cifrele de vânzare, la încasări efective din serviciile prestate sub marcă, cu reflectarea intensității, a ariei geografice și a continuității actelor de comerț, nu pur și simplu extrase care reflectă vizite pe un site, în mediul online, necoroborate cu alte categorii de probe. Faptul că apelanta a beneficiat la data de depozit de serviciile unui consilier în proprietate industrială nu poate constitui o dovadă de rea-credință, ci mai degrabă a bunei credințe pentru că depunerea de marcă s-a realizat după o cercetare documentară amănunțită, în urma căreia s-a concluzionat că nu există nicio marcă anterior înregistrată sau o cerere de marcă care să constituie obstacol la înregistrare. Pretinsul semn invocat de intimata-reclamantă, nefiind înregistrat, iar gradul de cunoaștere al utilizării pe piață, potrivit probelor administrate, nu era unul ridicat, nu putea constitui un obstacol la înregistrare, de aceea nu a fost evidențiat în Raportul de cercetare documentară, astfel că, la data de depozit, intimata-reclamantă nu deținea un semn care să aibă capacitatea de a fi opus la înregistrare, situație în care nu s-a făcut o dovadă care să răstoarne buna-credință a solicitantului, iar acesta nu se afla în poziția în care trebuia să aibă cunoștință de semnul pretins deținut de intimata-reclamantă, utilizând criteriile jurisprudențial mai sus amintite. Nu orice semn utilizat în comerț se bucură de aptitudinea de a fi opus la înregistrarea unei mărci. În caz contrar principiul general al primului venit, primului servit care caracterizează materia proprietății intelectuale din România, nu ar mai fi aplicabil. Dacă gradul de folosire a semnului nu este unul semnificativ nici prezumția de cunoaștere a acestuia nu mai operează, per se. Acesta este principalul motiv pentru care jurisprudența a numit această folosire drept factor relevant. În situația unei utilizări sporadice, fără titlul de marcă, nesemnificative din punct de vedere economic sau de interes local, atunci cunoaștere a faptului relevant nu mai operează ca o prezumție, iar sarcina probei se inversează. Este cazul de față, în care hotărârea reține prezumția cunoașterii factorului relevant, fără a indica motivele pe care se întemeiază, respectiv cu o motivare străină de natura cauzei. Mai arată recurenta-pârâtă că instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul de apel privind acordarea la fond a cheltuielilor de judecată în cuantum complet, în condițiile admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, încălcând astfel prevederile art. 453 C. proc. civ. Prin cererea de chemare în judecata au fost formulate 3 capete de cerere distincte, fiind admis doar unul, iar instanța de fond a acordat reclamantului în totalitate cheltuielile de judecată, fiind încălcate prevederile art. 453 C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile trebuiau acordat proporțional cu pretențiile admise. Instanța de apel respins apelul omițând a se pronunța pe acest motiv de apel. Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a arătat prin recursul incident, ce vizează soluția Curții de apel cu privire la apelul incident, că invocă motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Arată că, în principiu este de acord cu considerentul potrivit căruia anulând marca pârâtei pentru rea-credință, prima instanță a considerat în mod corect că nu se impune verificarea altor motive de nulitate. Cu toate acestea, considerentele supraabundente și soluția pronunțată vatămă reclamanta în ipoteza unei eventuale rejudecări și consideră că se impune înlăturarea lor. În primul rând, consideră că motivarea instanței de apel nu reflectă un examen real și efectiv al argumentelor pe care le-a prezentat în susținerea motivului de nulitate întemeiat pe dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998. În acest sens, a subliniat că potrivit art. 1 pct. 2 - 3 din Convenția de la Paris, proprietatea industrială se înțelege în sensul cel mai larg, iar Înalta Curte a reținut că: "analizând caracteristicile numelor de domenii referitoare la nașterea dreptului privitor la numele de domeniu, înregistrarea și utilizarea numelui de domeniu, activitatea de creație în alegerea unui nume de domeniu, exclusivitatea, efectele și protecția dreptului de utilizare obținut prin înregistrarea unui nume de domeniu, și văzând și dispozițiile H.G. nr. 1621/2003, constată că numele de domenii, alcătuite din caractere alfanumerice, sunt bunuri incorporale a căror existență depinde de activitatea și puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs, fie dintr-o activitate trecută și materializata în creații spirituale, conduce la includerea lor, fără echivoc, în categoria drepturilor de proprietate industrială" (Decizia nr. 2658/2011 ICCJ). Or, în raționamentul judiciar propus, instanța de apel nu a înlăturat în mod argumentat aceste apărări. În al doilea rând, procedând astfel, consideră că instanța de apel, în contextul considerentului criticat, a încălcat prevederile art. 1 pct. 2-3 reglementate de Convenția de la Paris, reținând că domeniul de internet nu conferă drepturi anterioare în sensul art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998 - operând o interpretare restrictivă nepermisă. Pentru aceste motive, solicită admiterea cererii sale de recurs incident și analiza corectă a motivului de nulitate întemeiat pe dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998, acesta fiind deopotrivă incident în cauză prin raportare la argumentația prezentată pe larg în cadrul memoriilor depuse în primă instanță.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea de recurs principal, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări și nulitatea recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1 Recursul principal Cu privire la această cale de atac, Înalta Curte observă, cu prioritate, că ea este întemeiată în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., dar dezvoltarea criticilor cuprinde numeroase susțineri ce nu pot fi încadrate în cele două cazuri de casare invocate și care nu pot se circumscriu, în aplicarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nici altor cazuri de casare dintre cele prevăzute expres și limitativ de lege. Astfel, expunerea criticilor recursului cuprinde atât susțineri ce pot face obiectul analizei prin prisma celor două motive de recurs evocate, cât și chestiuni care privesc situația de fapt examinată și reținută de instanțele de fond, probatoriul administrat și valoarea elementelor de dovadă respective; acestea din urmă, firește, nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, care privește exclusiv legalitatea deciziei atacate. De aceea, considerentele ce succed vor examina motivele recursului în măsura încadrării lor în cazurile de casare respective; în plus, având în vedere modalitatea nestructurată de expunere a criticilor, acestea vor primi în integralitate răspunsuri, dar argumentele instanței de recurs vor privi categorii de critici, chiar dacă susținerile apar în mod repetat, în diferite părți ale expunerii recurentei. Cu referire la motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 6 alin. (2) lit. b) și d) și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, fără a argumenta însă în concret care este modul în care aceste dispoziții legale au fost nesocotite. Or, în speță instanțele de fond și apel au respins cererea privind anularea mărcii recurentei pârâte pentru motivul existenței unor drepturi anterioare, iar acestea sunt tocmai cazurile reglementate în art. 6 alin. (2) lit. b) și d) și art. 6 alin. (3) din legea mărcilor. Prin urmare, de vreme ce cazurile de anulare a mărcii întemeiate pe aceste norme nu au fost aplicate în cauză, aceste critici sunt străine cauzei în recursul declarat de pârâtă. Din aceeași perspectivă, a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut în cererea de recurs greșita aplicare art. 56 alin. (1) lit. c) (fost art. 47) din Legea nr. 84/1998, cu o argumentare dezvoltată extensiv ce valorifică, în esență, împrejurarea că reclamanta nu a avut un drept anterior care să îi dea posibilitatea să solicite anularea înregistrării mărcii pârâtei recurente B. pentru rea-credință. Toate aceste susțineri, care pleacă în analiză de la premisa necesității unui drept anterior la marcă al celui care invocă înregistrarea mărcii pentru rea-credință, sunt nefondate, considerentele ce succed completând decizia recurată, în care s-a consemnat corect că însăși formularea art. 56 alin. (1) lit. c) din lege arată că acest caz de nulitate poate fi invocat "de orice persoană interesată", nu exclusiv de deținătorul unui drept anterior asupra mărcii. Astfel, nulitatea reglementată de art. 56 alin. (1) lit. c) (fost art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 operează în condițiile în care o atare înregistrare este realizată într-un scop contrar celui pentru care protecția prin marcă este reglementată de lege (al protecției exclusive legitime acordate unui semn folosit de solicitant pentru propriile produse sau servicii) și ea nu presupune ca semnul înregistrat ca marcă în mod pretins fraudulos să fi fost și el anterior protejat de o înregistrare. Firește că nu este exclusă posibilitatea ca reclamantul din cererea de anulare a mărcii să se prevaleze de un drept anterior la marcă, chiar fără a invoca (și) cazul de anulare prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. b) din lege (cu trimitere la art. 6 alin. (1) și (3), dar o asemenea premisă obligatorie a cererii de anulare pentru rea-credință nu poate fi reținută, după cum rezultă și din întreaga jurisprudență relevantă. Dimpotrivă, toate hotărârile relevante ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și jurisprudența instanțelor naționale au subliniat în mod constant că pentru a cere anularea mărcii înregistrate cu rea-credință, reclamantul nu este ținut a face dovada existenței unui drept anterior de proprietate intelectuală sau a unui alt drept recunoscut legal – pentru aceste ipoteze fiind prevăzute expres alte cazuri de anulare, cum s-a subliniat – ci trebuie să dovedească împrejurarea că a folosit semnul litigios – sau unul similar, pentru produse identice sau similare, cu corolarul riscului de confuzie – în mod legitim și totodată că solicitantul mărcii a cunoscut folosirea acestui semn și că, din varii motive ilegitime, a înregistrat marca cu intenție frauduloasă. Cu privire la neîndeplinirea cerinței ca reclamantul să dețină o marcă notorie (dezvoltată, de asemenea, în susținerea acestui motiv de recurs), se impune a se face distincția cuvenită între gradul de notorietate/cunoaștere a semnului analizat în hotărârea din cauza C-529/07 și marca ce a devenit notorie și astfel este recunoscută independent de înregistrare (menționată expres în enumerarea noțiunii de marcă anterioară de reglementarea art. 8 alin. (2) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, dar și în Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară ce a abrogat Regulamentul nr. 40/94, precum și în prezent în Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene, tot în art. 8 alin. (2) lit. c). Or, anularea unei mărci pentru motivul înregistrării cu rea-credință nu presupune, cum s-a arătat în linia de argumentare anterior expusă, existența unui drept anterior – ceea ce include și un drept la o marcă notorie – și pentru aceste motive instanțele de față nu au valorificat o solicitare de a se constata că reclamanta are o marcă notorie protejată independent de înregistrare – o atare pretenție fiind supusă exigențelor probatorii prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 24 din legea în forma aplicabilă cauzei, cu trimitere la art. 6 bis din Convenția de la Paris privind protecția proprietății industriale. În schimb, cerința analizei gradului de cunoaștere a semnului utilizat în acțiunea în anularea mărcii pentru rea-credință, astfel cum rezultă ea din jurisprudența CJUE și din cea națională, privește măsura concretă în care actele de folosire a semnului de către solicitant și respectiv de către terț au condus la cunoașterea de către publicul relevant a semnului, iar importanța în cauză a acestor împrejurări este aceea că gradul de cunoaștere sau de notorietate a semnului poate fi un element în analiza intenției frauduloase a terțului. În acest sens, CJUE a arătat, exemplificativ în Hotărârea dată la 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH, că dacă titularul mărcii a cărei anulare se cere folosise la rândul său semnul anterior depozitului, un grad semnificativ de cunoaștere a semnului folosit de el ar putea configura absența intenției frauduloase (și respectiv o intenție onestă de a-și asigura protecție legală pentru acel semn). Dimpotrivă, un grad semnificativ de cunoaștere a semnului utilizat de terțul care cere anularea mărcii poate releva o intenție de apropriere a acestui beneficiu pe piață prin înregistrarea unui semn identic sau similar (par. 46, respectiv 51 din hotărârea Lindt, evocată deja). În concluzia expunerii ce precedă, se impune a arăta că motivele de critică ce se referă la analiza gradului de cunoaștere a folosirii semnului nu pot tinde la a se reține că pentru constatarea notorietății semnului era necesar a fi îndeplinit un standard superior de probațiune, ce nu a fost atins în cauza de față – pentru că nu este cazul unei asemenea analize; așa cum s-a subliniat deja, în cauză nu se discută despre o marcă notorie a reclamantei. În consecință, criticile din recurs care privesc insuficienta argumentare sau analiza probatoriului cu privire la larga cunoaștere a semnului nu pot fi primite în sensul urmărit de recurentă. Deși se afirmă că aprecierile instanței de apel constituie și motive străine în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă, pe de-o parte că nu au fost nominalizate atare motive în argumentarea cererii de recurs și pe de altă parte că acest caz de casare operează numai atunci când hotărârea recurată cuprinde numai motive străine, ceea ce nu e cazul în speță. Totodată, sunt lipsite de relevanță argumentele în sensul că reclamanta nu se bucură de un drept asupra unei mărci înregistrate, aspectul fiind necontestat și indiferent cazului de nulitate analizat. O altă linie de argumentare ce valorifică dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se reproșează instanței de apel greșita aplicare în cauză a criteriilor dezvoltate jurisprudențial pentru analiza relei-credințe, se referă la absența cerinței ca semnul x să fi fost folosit de către reclamantă cu titlu de marcă. Deși considerentele deciziei recurate nu consemnează expressis verbis titlul cu care reclamanta a utilizat semnul x anterior depozitului mărcii atacate, din hotărâre rezultă că ceea ce s-a reținut este folosirea cu titlu de marcă; în acest sens Curtea de apel a consemnat că reclamanta a folosit domeniul C. din anul 2003 pentru a găzdui discuții între pasionații de electronică și că din anul 2015 a dezvoltat magazinul online de produse electronice. Totodată, relevant pentru acest aspect, Curtea de apel mai reține în decizia sa că "pârâta avea cunoștință de împrejurarea că un alt comerciant, respectiv reclamanta, utiliza aceeași denumire în desfășurarea unor activități și în prestarea unor servicii similare cu cele pentru care marca a fost solicitată la înregistrare", detaliind aceste activități în considerentele următoare acestei afirmații; or, aceste operațiuni sunt tocmai cele care caracterizează folosirea unui semn cu titlu de marcă. În consecință, nefondat se susține absența unei atare cerințe din analiza instanței de apel, decizia cuprinzând argumente și statuări lămuritoare sub acest aspect. Cât privește criticile prin care se tinde la reținerea unei alte situații din perspectiva naturii actelor de folosire a semnului realizate de reclamantă, instanța de recurs observă că aceste chestiuni (care presupun analiza conținutului concret al faptelor de folosire și a conduitei subiective a părții) tind, în realitate, la reevaluarea probatoriului administrat și la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea consemnată de instanța de apel, în sensul că reclamanta nu ar fi folosit cu adevărat semnul x cu titlu de marcă. Or, în calea de atac a recursului, un asemenea demers nu este posibil, pentru că el excede cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de lege și nu privește legalitatea, ci temeinicia deciziei atacate; în realitate, determinarea situației de fapt pe baza probelor administrate este atributul exclusiv al instanțelor de fond și în prezența unor dezlegări adecvat argumentate și clare, chestiunea nu poate face obiectul controlului judiciar de față. Conex, în cadrul aceluiași motiv de recurs s-a pretins și că utilizarea de către reclamantă a semnului x nu a avut o amploare suficientă pentru a genera prezumția de cunoaștere de către pârât a acestei situații. După cum rezultă din chiar sistematizarea acestor critici, și aceasta este o chestiune care privește faptele litigiului, iar instanța de recurs nu este îndreptățită a o cerceta. Se observă, în schimb, că instanța de apel a consemnat împrejurările speței care justifică concluzia sa că pârâta a cunoscut folosirea semnului x cu titlu de marcă de către reclamantă, concluzie care a stat la baza îndeplinirii uneia dintre cerințele anulării pentru rea-credință (faptul obiectiv al cunoașterii). Apreciind, așa cum solicită recurenta-pârâtă, dacă în speță au fost respectate criteriile de analiză a conflictului astfel cum au fost dezvoltate jurisprudențial, se constată că în cauză nu era necesar a se dovedi un grad ridicat de cunoaștere a folosirii semnului. Astfel, contrar susținerilor recurentei, jurisprudența nu a determinat un grad standard de cunoaștere de către public a utilizării semnului anterior de către terț (reclamanta în speță), ci a arătat, cum s-a mai arătat în cele ce preced, că gradul de cunoaștere este un element relevant în determinarea elementului obiectiv ce caracterizează reaua-credință – cunoașterea faptului relevant – dar și al celui subiectiv – intenția frauduloasă a solicitantului – urmând ca analiza sa să revină instanței naționale învestite cu soluționarea cauzei. Aplicând corect acest criteriu, Curtea de apel a conchis că modul concret de folosire a semnului de către reclamantă și celelalte circumstanțe ale cauzei o îndreptățesc a considera că pârâta a cunoscut faptul relevant în cauza de față. Din nou, în ce mod a fost trasă această concluzie de către instanța de apel nu poate fi cenzurat în recurs, singura verificare permisă din această perspectivă este cea a unei argumentări clare și lămuritoare, care există în speță, fără a se identifica vicii prin prisma exigențelor de motivare a hotărârii judecătorești. Or, în cauză s-a reținut folosirea semnului în cadrul domeniului de internet (deci în mod legitim) pentru servicii de comercializare piese electronice și respectiv ca blog de specialitate în domeniu, precum și consistența folosirii, ceea ce a fost considerat suficient de instanțele de fond din perspectiva criteriului gradului de protecție ca probă a elementului obiectiv al cunoașterii faptului relevant de către solicitant. În același registru, recurenta-pârâtă pretinde practic răsturnarea regulilor probatorii, în sensul că a fost prezumată reaua-credință; or, în cauză instanțele, contrar prezumției relative legale de bună-credință, au constatat (tot pe calea prezumției) că pârâta cunoștea faptul relevant. Din perspectiva regulilor probatorii specifice procesului civil, este posibilă răsturnarea unei prezumții legale relative cu o prezumție judecătorească, astfel că niciun viciu nu poate fi reținut în acest raționament, care respectă regulile de logică și de corectitudine juridică. Cu privire la cerința intenției frauduloase, observând că se cere – din nou – reevaluarea probelor administrate în scopul de a se constata că recurenta-pârâtă nu se face vinovată de o astfel de conduită subiectivă, Înalta Curte constată că ipotezele la care se referă recurenta (încercarea de a împiedica folosirea semnului de către reclamantă, respectiv absența intenției proprii de a folosi marca) sunt numai exemple de situații ce pot sta la baza constatării unei intenții frauduloase, ele nefiind singurele ipoteze de fapt cu relevanță în privința acestei condiții necesar a fi analizată. Dimpotrivă, jurisprudența CJUE a subliniat că acestea sunt situații indicate exemplificativ și nu exhaustiv, iar Curtea de apel a consemnat în decizia sa mai multe împrejurări ce au conturat convingerea sa cu privire la elementul subiectiv al relei-credințe: "Pornind de la faptul cunoașterii de către pârâtă a faptului utilizării de către reclamantă a semnului pe care cea dintâi și l-a înregistrat ca marcă, precum și de la împrejurarea că s-a opus tentativei reclamantei de a-și înregistra, la rândul său, ca marcă, semnul folosit de circa 15 ani, iar ulterior a încercat printr-o ordo