ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2488/2023

Ședința publică din data de 05 decembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj - sectia mixtă de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, reclamanta Comuna Petreștii de Jos a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 210.400 RON, reprezentând redevență datorată în baza contractului de concesiune nr. x/23.03.2008, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1339/18.05.2022, Tribunalul Cluj - sectia mixtă de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a acestei secții, invocată de instanță, din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj – secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției Civile a Tribunalului Cluj sub nr. x/2022*.

Prin încheierea din data de 14.10.2022, Tribunalul Cluj – secția Civilă a respins excepția necompetenței generale a instanței, a respins excepția lipsei calității procesuale active; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru redevența datorată ulterior datei de 1 octombrie 2011.

Prin sentința nr. 635/25.11.2022, Tribunalul Cluj – secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtei A. să plătească reclamantei suma de 162.684 RON reprezentând redevență pentru perioada octombrie 2011- 13 martie 2013; totodată, a respins ca prescrise pretențiile la plata redevenței pentru perioada februarie 2011- septembrie 2011.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 165/7.06.2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva încheierii din 14.10.2022 și a sentinței civile nr. 635/25.11.2022 ale Tribunalului Cluj, pe care le-a anulat în tot și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei în cuantum de 3.650,95 RON; totodată, a respins apelul declarat de reclamanta comuna Petreștii de Jos împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 16.12.2022 a Tribunalului Cluj, pronunțată în același dosar și a obligat pe intimata-reclamantă comuna Petreștii de Jos să plătească apelantei A. suma de 5.356,67 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta Comuna Petreștii de Jos, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Instanța de apel a apreciat în mod eronat că prin art. 11.1 din contractul de concesiune s-ar fi stabilit o competență de soluționare a litigiilor în favoarea tribunalului arbitral.

Din modul de formulare a acestei clauze reiese intenția părților de a institui o competență alternativă în ceea ce privește soluționarea litigiilor decurgând din contractul de concesiune, fie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, fie de către Tribunalul arbitral, conform regulilor de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc, organizat de Camera de Comerț și Industrie a României. Cele două teze ale clauzei conțin o enumerare a modurilor alternative în care părțile au înțeles să reglementeze competența de soluționare a acestor litigii, competența aparținând în primul rând, instanței competente potrivit Legii nr. 554/2004, și apoi tribunalului arbitral.

Aceeași concluzie se desprinde și din prevederile anexei 6 din H.G. nr. 168/2007 în care se regăsește modelul orientativ al contractului de concesiune – la care instanța de apel a făcut referire -, chiar legiuitorul, prin art. 12 alin. (1) și (2) din anexă, reglementând modalități alternative de soluționare a litigiilor decurgând din aceste contracte, modalități care au fost preluate ca atare în contractul dedus judecății.

Așadar, părțile nu au stabilit o competență arbitrală exclusivă, ci alternativă. În măsura în care această procedură arbitrală ar fi fost privită ca fiind exclusivă, ar fi fost necesar să nu se facă trimitere la dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin preluarea în art. 11.1 din contract și a prevederile alin. (1) din Anexa 6 a H.G. nr. 168/2007, care stabilesc competența instanței de judecată.

Pe cale de consecință, se impunea aplicarea dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., care prevede că alegerea aparține reclamantului, în cazul în care sunt mai multe instanțe deopotrivă competente.

Această interpretare se întemeiază și pe dispozițiile art. 554 C. proc. civ., care instituie o competență de ordine privată în privința clauzei compromisorii, lăsând la alegerea părții interesate să invoce, în cazul în care contractul conține o asemenea clauză compromisorie, competența de soluționare a cauzei de către tribunalul arbitral sau dimpotrivă să consimtă ca o instanță de judecată să soluționeze cauza.

Or, în speță, necompetența de ordine privată nu a fost invocată în conformitate cu prevederile art. 130 C. proc. civ., de către partea interesată în termenul procedural, la primul termen de judecată la care ambele părți au fost legal citate, respectiv până cel târziu la data de 03.05.2022.

Recurenta a susținut, totodată, că interpretarea clauzei 11.1 din contract trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 1268 C. civ., potrivit căruia "Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul".

Aceasta ipoteză de interpretare a clauzei 11.1 este singura care corespunde intenției părților, care a fost în sensul ca eventualele litigii să fie soluționate, în mod prioritar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Or, la data înregistrării acțiunii, art. 8 din Legea nr. 554/2004 a fost modificat în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzelor decurgând din executarea unui contract administrativ, cum este și cel de concesiune, în favoarea secției civile a tribunalului competent teritorial să soluționeze cauza.

Dacă s-ar valida teza regăsită în decizia de apel, în sensul că prezenta cauză ar fi trebuit soluționată de tribunalul arbitral, ar trebui să se urmeze regulile de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc, organizat de Camera de Comerț și Industrie a României, dar ținând cont și de prevederile Legii nr. 554/2004. Or, această situație este practic imposibilă, întrucât Legea nr. 554/2004 conține reguli de procedură incompatibile cu Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 12.10.2023, intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității, raportat la faptul că motivele de recurs referitoare la modul de redactare a clauzei compromisorii sunt formulate omisso medio, precum și excepția nulității recursului, față de neîncadrarea corectă a criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, prin clauza prevăzută la art. 11 din contractul de concesiune, părțile nu au înțeles să prevadă o competență alternativă de soluționare a cauzei, ci dimpotrivă, au menționat că judecata se va face după regulile Tribunalului arbitral, organizat de Camera de Comerț și Industrie a României, prin folosirea regulii de procedură ad-hoc.

IV. Judecata recursului în ședință publică

La termenul de judecată din 5.12.2023, Înalta Curte a supus discuției părților excepțiile procesuale invocate prin întâmpinare, vizând inadmisibilitatea, respectiv nulitatea recursului, pe care le-a reținut spre soluționare odată cu soluționarea pe fond a recursului.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

În ceea ce privește excepțiile procesuale invocate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă A., se constată că, deși partea le-a dat denumiri diferite, ambele mijloace de apărare relevă, cu argumente diferite, același aspect, anume absența vreunei critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Astfel, intimata a arătat, pe de o parte, că susținerile din recurs sunt formulate omisso medio, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că recurenta nu a dezvoltat susținerile referitoare la nesocotirea normelor de drept material.

Așadar, partea, invocând excepția inadmisibilității recursului, nu a susținut că hotărârea de apel nu este supusă recursului, singura ipoteză ce ar conduce la inadmisibilitatea acestei căi de atac, ci formularea, pentru prima dată în recurs, a unei apărări ce nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Or, eventuala întrunire a acestei ipoteze permite aplicarea sancțiunii nulității recursului, pe temeiul art. 489 alin. (2) din cod, întrucât motivul invocat nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., astfel că se impune calificarea excepției inadmisibilității ca vizând sancțiunea nulității căii extraordinare de atac.

În acest context, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului este nefondată.

După cum a arătat chiar intimata în cuprinsul întâmpinării, reclamanta a susținut în mod constant în cursul judecății ca fiind inoperantă clauza compromisorie, iar din considerentele deciziei recurate reiese că a fost analizată această apărare a reclamantei, în combaterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Reclamanta este consecventă în abordarea acestei linii de apărare și în cadrul motivelor de recurs, în condițiile în care finalitatea susținerilor este tot aceea a ineficacității convenției arbitrale și confirmarea competenței generale a instanței de judecată de soluționare a prezentei cauze.

Este real faptul că reclamanta a invocat în cursul judecății nulitatea clauzei compromisorii, însă, după cum rezultă din decizia recurată, este vorba despre o apărare distinctă de aceea a ineficacității clauzei, instanța de apel procedând la analiza ambelor apărări formulate în combaterea excepției de necompetență.

Prin urmare, nu se poate reține că reclamanta a invocat ineficacitatea convenției arbitrale abia în recurs, pentru a fi incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și a nu fi primită susținerea omisso medio, urmând, însă, ca neformularea unei critici efective la adresa considerentelor decisive din cuprinsul deciziei recurate să împiedice cercetarea legalității hotărârii în ceea ce privește aspectele necriticate, astfel cum se va arăta în cele ce succed.

Împrejurarea că recurenta a indicat doar cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu toate că s-a referit și la încălcarea unor norme procedurale, nu atrage sancțiunea nulității recursului, fiind posibilă analizarea acestor susțineri din perspectiva motivului de casare descris la pct. 5 al normei.

În consecință, excepția nulității recursului va fi respinsă ca nefondată.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Instanța de apel, admițând apelul pârâtei, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, constatând că părțile au încheiat o convenție arbitrală sub forma unei clauze compromisorii înscrise în contractul de concesiune datat 23.03.2008, prin care s-a convenit soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului ad-hoc, organizat de Camera de Comerț și Industrie a României, în aplicarea prevederilor art. 554 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, reclamanta Comuna Petreștii de Jos nu a contestat inserarea în contractul principal a unei clauze compromisorii, însă a susținut că părțile au convenit, în același timp, un drept de opțiune între procedura jurisdicțională de drept comun și arbitraj, pe care reclamanta l-a exercitat în prezenta cauză prin sesizarea instanței de judecată.

Recurenta a susținut, totodată, că acest drept de opțiune relevă o competență alternativă, iar pârâta nu a invocat excepția de necompetență în termenul prevăzut de art. 130 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât instanța nu se putea declara necompetentă să soluționeze cauza.

Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile formulate.

În ceea ce privește existența unui drept de opțiune care ar intra în conținutul raportului juridic născut din contractul de concesiune încheiat între părțile din prezenta cauză (contractul principal), se impune a se sublinia faptul că recurenta-reclamantă urmărește, prin aceste susțineri, interpretarea unei clauze contractuale în raport de dispozițiile C. civ. în materie, pentru identificarea intenției părților la redactarea clauzei.

Or, se constată că susținerile cu acest obiect sunt lipsite de finalitate, întrucât instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a normelor de drept procesual incidente în cauză, chiar dacă s-ar reține existența unui drept potestativ de natura celui pretins, în sensul că s-a agreat prin contract ca partea contractantă nemulțumită de modul de executare a obligațiilor asumate de către cealaltă parte să poate alege să sesizeze fie instanța de judecată, în condițiile Legii nr. 554/2004, fie tribunalul arbitral.

Un asemenea drept de opțiune semnifică inserarea în contractul principal a unei clauze compromisorii în sensul art. 343

1

din C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia "Prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor."

Această reglementare a fost aplicată de către instanța de apel în ceea ce privește conținutul clauzei, față de data încheierii contractului, fără ca recurenta-reclamantă să conteste modul de aplicare a legii ratione temporis.

Mai mult decât atât, nu au fost criticate în recurs nici aprecierile instanței de apel conform cărora reglementarea în vigoare permitea inserarea unei clauze compromisorii într-un contract de concesiune încheiat sub imperiul O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (față de anexa 6 a Normelor metodologice de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 168/2007), respectiv privind valabilitatea clauzei convenite de către părțile din cauză.

Așadar, trebuie constatat că recurenta-reclamantă, prin susținerile formulate, acceptă inserarea în contractul principal încheiat cu intimata-pârâtă a unei clauze compromisorii, însă socotește că avea dreptul exclusiv de a renunța la beneficiul său.

Or, contrar susținerilor recurentei, potrivit reglementării în vigoare, convenția arbitrală - sub forma fie a unei clauze compromisorii în contractul principal, fie a unei înțelegeri separate -, valabil încheiată, nu produce efecte juridice, din perspectiva renunțării la beneficiul său. Cu alte cuvinte, potrivit legii, nu este permis un act juridic unilateral al uneia dintre părțile contractante de renunțare la beneficiul clauzei compromisorii.

Astfel, art. 553 din C. proc. civ. din 2013 (art. 343

3

din vechiul cod având un conținut identic) prevede că "Încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești."

De asemenea, în conformitate cu art. 554 din actualul cod, "(1) Instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrală. În acest caz, instanța își va declina competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. În cazul arbitrajului ad-hoc, instanța va respinge cererea ca nefiind de competența instanței judecătorești.

(2) Instanța va reține spre soluționare procesul dacă:

a) pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală;

b) convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;

c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj".

Prevederi similare se regăsesc și în vechiul cod (art. 343

4

alin. (1)-(3), cu diferența, nerelevantă în cauză, că nu este posibilă o soluție de declinare a competenței, atunci când instanța de judecată se declară necompetentă.

Din dispozițiile legale citate reiese că, atunci când părțile sau una dintre ele înțelege să invoce în proces convenția arbitrală, instanța de judecată sesizată pe temeiul dreptului comun are obligația să se declare necompetentă, ceea ce înseamnă că în această ipoteză tribunalului arbitral îi revine competența exclusivă de soluționare a litigiilor referitoare la contractul de concesiune.

Excepțiile de la această regulă, prevăzute în alin. (2) al normei, sunt strict și limitativ prevăzute de legiuitor, neputând fi extinse pe cale de interpretare la alte situații ce nu au fost reglementate în mod expres.

Prin urmare, împrejurarea că, atunci când reclamantul sesizează instanța de judecată, dar pârâtul invocă în proces convenția arbitrală, instanța se va declara necompetentă, relevă tocmai voința legiuitorului de a exclude posibilitatea unui act juridic unilateral precum opțiunea reclamantului între instanța de judecată și tribunalul arbitral. Legiuitorul nu a prevăzut o asemenea competență alternativă, astfel încât să fie suficientă manifestarea de voință a reclamantului, în sensul alegerii uneia sau a alteia dintre acestea, ci dimpotrivă, a stabilit competența exclusivă a tribunalului arbitral, de la care se poate deroga doar în situațiile de excepție din alin. (2) al normei.

Dispozițiile art. 554 C. proc. civ. având caracter imperativ, sunt aplicabile ca atare în privința verificării competenței instanței de judecată și a declarării necompetenței de soluționare a litigiului, independent de inserarea în contractul principal a unui drept de opțiune precum cel pretins de către recurenta-reclamantă.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență clauzei compromisorii invocate în prezentul proces de către pârâtă și s-a declarat necompetentă pe temeiul prevederilor art. 554 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurente-reclamante, necompetența generală a instanțelor judecătorești nu trebuia a fi invocată de către pârâtă în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, în condițiile în care nu este vorba despre o necompetență de ordine privată, ci despre o necompetență de ordine publică, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată la care este îndreptățită în recurs intimata-pârâtă, în virtutea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că partea a solicitat, cu acest titlu, suma de 6390 RON, din care onorariu de avocat în cuantum de 4974 RON (conform facturilor nr. x/4.12.2023 și nr. y/3.10.2023 - dosar recurs), respectiv cheltuieli de deplasare a apărătorului ales pentru termenul de judecată din 5.12.2023, în cuantum de 1416 RON (factura nr. x/25.11.2023 – fila x).

În aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se constată că se impune reducerea părții din cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat, avându-se în vedere, pe de o parte, că acesta a fost afectat cu precădere activității de redactare a întâmpinării (800 euro), iar principala apărare invocată prin întâmpinare, anume excepția nulității recursului, a fost respinsă, iar, pe de altă parte, că judecata recursului a presupus acordarea unui singur termen de judecată.

În aceste condiții, se apreciază că acordarea sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs răspunde exigenței de proporționalitate între suma de bani solicitată cu acest titlu și activitatea efectiv prestată, ținându-se cont și de circumstanțele cauzei.

În consecință, Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanta Comuna Petreștii de Jos.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Petreștii de Jos împotriva deciziei civile nr. 165/A din 07 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 05 decembrie 2023.