ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2362/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea din data de 21 iunie 2020, înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Baroul București, prin decan B., și C., în calitate de consilier raportor, solicitând instanței să îi oblige pe pârâți la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus demnității reclamantului. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București. Prin sentința civilă nr. 1757 din 12 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosar nr. x/2020 a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 800 RON către pârâtul Baroul București, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia nr. 139A din 02 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1757/12.11.2021 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații pârâți Baroul București și C.. Curtea a obligat apelantul la plata sumei de 400 RON către intimatul Baroul București, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva deciziei nr. 139A din 02 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamantul A.. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare. În motivarea recursului, recurentul reclamant a invocat dispozițiile art. 498 alin. (2) din C. proc. civ. și a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală pentru că instanța nu a stabilit situația de fapt sub toate aspectele, fapt ce echivalează cu nercercetarea fondului și atrage incidența dispozițiilor menționate. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurentul a criticat omisiunea instanței de apel de a analiza și cerceta efectiv și concret, prin considerentele hotărârii recurate, argumentele recurentului și dispozițiile legale incidente în materie și motivele pentru care au fost înlăturate; susține că sunt nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat astfel dreptul reclamantului la un proces echitabil. Prin motivul de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material conținute de Prevederile procedurii cercetării abaterii disciplinare prevăzute de Hotărârea nr. 64/2011 și art. 269 - 279 din Statutul profesiei de avocat. Recurentul reclamant a arătat că, în pronunțarea soluției, contrar probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a considerat că, prin sesizarea nr. 5075/11.06.2020, petentul a solicitat Baroului București sancționarea disciplinară a avocatului A. sau a avocatului D., în realitate o astfel de solicitare nefiind formulată, fiind solicitată exclusiv restituirea onorariului de către avocatul D.. Recurentul reclamant a mai arătat că, față de dispozițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul răspunde personal pentru nerespectarea legii, și nu forma de exercitare a profesiei cu care un avocat, în speță D., avea contract de colaborare. Raportat la cabinetul de avocat A., cererea firmei E. S.R.L. de restituire a onorariului fusese deja soluționată prin decizia Decanului nr. 128/2018, onorariul fiind restituit. Raportat la aceste aspect, în mod greșit instanța de judecată a apreciat că Baroul București în mod legal desfășura o cercetare disciplinară împotriva apelantului, întrucât ar fi rămas un capăt de cerere nesoluționat din sesizarea nr. 5075/2018. În realitate, un astfel de capăt de cerere nu a existat. Recurentul reclamant a arătat că instanța în mod greșit a apreciat că, întrucât contractul de asistență juridică a fost încheiat cu Cabinet de avocat A., în mod legal Baroul București a exercitat acțiunea disciplinară împotriva titularului cabinetului raportat la faptul că între această entitate și Cabinet de avocat D. era în vigoare o convenție de conlucrare, toate actele efectuate în cauză fiind efectuate de avocatul D. pentru care Baroul București a sesizat Baroul Olt din care acesta făcea parte. Recurentul reclamant a susținut că avocatul raportor C. nu a efectuat niciunul dintre actele premergătoare prevăzute de Statut, însă a emis patru convocări în fața Consiliului Baroului, fără a face niciun alt act prevăzut de cercetarea administrativă. Față de dispozițiile art. 279 alin. (6) din Statut, la dosarul cercetării disciplinare prealabile trebuia să se afle raportul întocmit de pârâtul raportor C. cuprinzând faptele pentru care reclamantul era cercetat și propunerea pârâtului privind soluționarea sesizării, însă acesta lipsește. Recurentul s-a prezentat la toate convocările, însă nu i s-au adus la cunoștință abaterile disciplinare săvârșite. Curtea în mod greșit a reținut faptul că la data convocării pentru ședința Consiliului Baroului din 07 iunie 2020, recurentul ar fi avut calitatea de avocat suspendat, în condițiile în care din actele de la dosar rezultă că această convocare a fost făcută la data de 11 iunie 2020, deși la data de 02 februarie 2020 recurentul fusese exclus pentru nedemnitate. Baroul își invocă propria culpă, afirmând că nu știa situația profesională a reclamantului. Arată că în mod greșit instanțele de fond și de apel au reținut că cele 4 convocări în fața Consiliului Baroului București nu au avut un caracter șicanator în condițiile în care, timp de trei ani, consilierul raportor nu a întocmit niciun act aferent procedurii cercetării disciplinare și, deși avea obligația de a prezenta o soluție în termen de un an de la înregistrarea solicitării, termen de decădere, dincolo de care cercetarea disciplinară nu se mai putea desfășura, a continuat timp de trei ani să îl convoace pe recurent în fața tuturor membrilor Consiliului cu încălcarea procedurii cercetării disciplinare. Mai critică și faptul că instanța nu a analizat caracterul ilicit al acestei convocări, prin prisma inexistenței la dosarul de cercetare disciplinară a documentelor procedurale, ceea ce reprezintă hărțuirea și afectarea imaginii și demnității reclamantului. Baroul București a interpretat abuziv art. 278 alin. (4) prin refuzul comunicării numelui raportorului, privând reclamantul de dreptul de a formula cerere de recuzare. Recurentul reclamant a arătat că utilizarea abuzivă și șicanatorie a prevederilor Legii nr. 51/1995 rezultă din faptul că o singură sesizare, prin care se cerea exclusiv restituirea onorariului și era formulată împotriva altui avocat a fost utilizată drept pretext pentru hărțuirea sa timp de 3 ani. Susținerea că nu s-ar fi știut despre situația juridică a reclamantului nu poate fi reținută în condițiile în care consilierul raportor și decanul Baroului București au fost prezenți la ședințele consiliului iar consilierul raportor avea obligația de a verifica dacă presupusele abateri disciplinare au fost săvârșite de un avocat și dacă sunt îndeplinite condițiile sesizării Baroului în vederea cercetării disciplinare. Toate aceste aspecte prezintă importanță din perspectiva faptei ilicite săvârșite de intimate și în mod netemeinic și nelegal instanța nu le-a avut în vedere. Arată că în mod greșit instanța a apreciat că prezentarea în fața Consiliului Baroului la momentul convocării nu ar fi fost de natură să atragă consecința încălcării măsurilor dispuse de instanța penală și că prezența sa era un drept la apărare, ele fiind intrinsec legate. Potrivit art. 232 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat, prezentarea în fața Consiliului Baroului nu era doar o manifestare a dreptului la apărare, ci era mai ales o obligație în virtutea calității de avocat, cum se menționează și în textul convocării, iar neprezentarea constituie abatere disciplinară, și nu doar un simplu drept cum reține instanța. Atât timp cât reclamantul ar fi efectuat orice fel de demers care intra în sfera obligațiilor profesionale intrinsec legate de calitatea de avocat, acesta ar fi fost predispus unui risc major de revocare a suspendării executării pedepsei.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Baroul București a invocat excepția nulității recursului, apreciind că reprezintă este o simplă reluare a situației de fapt și o prezentare a nemulțumirilor recurentului-reclamant, fără a se încadra în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și fără a se putea încadra în vreun motiv de recurs care se verifică din oficiu de către instanța de judecată. În subsidiar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de judecată din 28.11.2023, excepția nulității recursului a fost respinsă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Recurentul reclamant a invocat, drept motiv de recurs, incidența dispozițiilor art. 498 alin. (2) din C. proc. civ. și a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală pentru că instanța nu a stabilit situația de fapt sub toate aspectele, fapt ce echivalează cu nercercetarea fondului și atrage aplicarea dispozițiilor menționate. Conform art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., instanțele vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. Astfel, art. 498 din C. proc. civ. nu instituie motive de recurs, ci se referă la soluțiile care pot fi pronunțate după admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, însă de către alte instanțe de recurs decât Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv curțile de apel și tribunalele. Prin motivul de recurs încadrat în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se relevă că pretinsul viciu de nelegalitate dedus judecății constă în omisiunea instanței de apel de a analiza și cerceta efectiv și concret argumentele recurentului, dispozițiile legale incidente în materie și motivele pentru care au fost înlăturate, motiv de recurs care, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Decizia atacată conține elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea este clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Contrar criticilor recurentului reclamant, instanța de apel a analizat toate motivele de apel invocate de acesta, respectiv pretinsa neluare în considerare de către instanța de fond a tuturor convocărilor, ceea ce ar fi condus la lipsa analizei faptelor ilicite în ansamblu, susținerea potrivit căreia plângerea nr. 5075/2018 îl viza doar pe avocatul D., nu și pe reclamant, realizând o analiză, în raport cu circumstanțele concrete ale speței, a criticilor vizând întrunirea cerințelor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Astfel, instanța de apel a avut în vedere faptele ilicite reclamate, reținând situația de fapt în privința convocărilor reclamantului, considerând că acestea reprezintă materializări ale competențelor conferite prin lege și prin statut Baroului București, motivându-și în drept aceste constatări prin invocarea art. 55 alin. (2) lit. d) și m) din Legea nr. 51/1995 și art. 86 din Legea nr. 51/1995. De asemenea, instanța a examinat susținerile apelantului privind persoana vizată de plângerea nr. 5075/2018 în raport cu probele administrate în cauză și a reținut că a existat o sesizare care a justificat demararea cercetării disciplinare iar o astfel de sesizare exclude reaua-credință a pârâților și infirmă susținerea reclamantului relativă la caracterul abuziv al convocărilor. De asemenea, instanța a avut în vedere Hotărârea nr. 64/2011 din 3 decembrie 2011 privind adoptarea statutului profesiei de avocat care reglementează atât o procedură de soluționare a reclamațiilor privind onorariile (art. 132 din Statut), cât și o procedură de anchetare a abaterilor disciplinare (art. 269 – 287 din Statut), cele două proceduri fiind distincte, și a reținut că pârâții au acționat în conformitate cu legea, exercitându-și competențele conferite de aceasta. În ceea ce privește ultima convocare, Curtea reținut că aceasta a fost revocată de îndată ce s-a cunoscut de către consilierul raportor situația excluderii reclamantului din avocatură pentru nedemnitate, excludere care s-a dispus prin decizia nr. 1008 din 02.06.2020. În raport cu elementele de fapt reținute, instanța de apel a apreciat că nici una dintre convocările reclamantului nu s-a făcut cu încălcarea legii sau cu rea – credință, nu s-a făcut dovada că pârâții și-ar fi exercitat competențele în scop șicanator, și chiar dacă s-ar admite că prezența sau expunerea reclamantului în fața Consiliului Baroului ar fi susceptibilă să-i creeze un disconfort, aceasta nu demonstrează caracterul ilicit al convocărilor. De asemenea, instanța a răspuns susținerii reclamantului în sensul că, dacă ar fi dat curs convocării la Consiliul Baroului ulterior datei la care a rămas definitivă măsura dispusă prin sentința penală nr. 138/F/23.07.2019, ar fi nesocotit interdicțiile care i-au fost impuse în procesul penal, și a apreciat că aceasta este vădit nefondată din moment ce obiectul convocării nu era acela de a exercita activități specifice profesiei de avocat, ci acela de a se apăra în cadrul procedurii disciplinare pornite ca urmare a sesizării la care s-a făcut referire anterior. Așadar, motivarea instanței de apel răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. iar împrejurarea că recurentul reclamant nu este de acord cu raționamentul realizat de instanța de apel reprezintă un element distinct de existența și coerența motivării instanței de apel. De altminteri, în jurisprudența instanței supreme, s-a arătat în mod constant că dreptul părții la o decizie motivată, subsumat conceptului dreptului la o instanță, drept examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și din perspectiva dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenție, nu impune în sarcina judecătorului obligația de a da un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părți, ci pe aceea de a oferi părților, prin hotărârea motivată, dovada examinării aspectelor esențiale ale cauzei din perspectiva apărărilor formulate. Prin motivul de recurs încadrat în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se relevă că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material privind Prevederile procedurii cercetării abaterii disciplinare conținute de Hotărârea nr. 64/2011 și art. 269 - 279 din Statutul profesiei de avocat. Susținerile recurentului referitoare modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză nu pot forma obiect de analiză în faza recursului întrucât cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ. nu permite schimbarea stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel și nici verificarea modalității în care au fost apreciate probele administrate. Astfel, argumentele recurentului referitoare la aspectele de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, cum sunt cele privind sesizarea formulată în cauză, care a determinat procedura disciplinară, și conținutul acesteia, excedează controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs. De asemenea, susținerile recurentului referitoare la împrejurarea că, față de modul în care s-a desfășurat cercetarea disciplinară, în mod greșit instanța de ael nu a reținut existența faptei ilicite nu relevă aspecte de nelegalitate. Astfel, recurentul a expus circumstanțe de fapt din care, în opinia sa, ar rezulta greșeli săvârșite de pârâți în efectuarea cercetării disciplinare, invocând în acest sens lipsa unor înscrisuri din dosarul disciplinar, refuzul comunicării numelui raportorului, aspecte referitoare la convocările sale în fața Consiliului Baroului, și a considerat că în mod greșit instanțele de fond și de apel au reținut că cele patru convocări în fața Consiliului Baroului București nu au avut un caracter șicanator în condițiile în care, timp de trei ani, consilierul raportor nu a întocmit niciun act aferent procedurii cercetării disciplinare și, deși avea obligația de a prezenta o soluție în termen de un an de la înregistrarea solicitării, termen de decădere, dincolo de care cercetarea disciplinară nu se mai putea desfășura, a continuat timp de trei ani să îl convoace pe recurent în fața tuturor membrilor Consiliului cu încălcarea procedurii cercetării disciplinare. Toate aceste susțineri presupun o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la conținutul concret al faptei ilicite reclamante, în evaluarea cărora judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1353 din C. civ., conform cărora "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv" în condițiile în care, stabilind situația de fapt din speță, a constatat că nu s-a făcut dovada că pârâții și-ar fi exercitat competențele în scop șicanator. Așadar, întrucât instanța de recurs este obligată să procedeze la analiza motivelor de nelegalitate și nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a reține o altă stare de fapt prin reinterpretarea acestora, Înalta Curte consideră, grefat pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, că în cauză, din perspectiva criticilor formulate de recurentul reclamant, s-a realizat de către curtea de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale arătate mai sus, criticile expuse în cererea de recurs nefiind fondate. Pentru toate aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 139A din 2 februarie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și Baroul București. Cât privește cererea formulată de intimatul-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurentul-reclamant aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluția care urmează a se pronunța asupra recursului declarat de acesta. În consecință, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât Baroul București, constând în onorariul de avocat achitat de acesta.