ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2256/2023

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 31.01.2020, reclamanta Parohia Sfântul Stelian-Lucaci a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a contractului de constituire a unui drept de superficie autentificat sub nr. x/12.10.2012 la Societatea civilă de notari B.; să se dispună rectificarea CF nr. x și nr. x Mun. București, în sensul radierii înregistrărilor privitoare la pârâtă care au la bază, inclusiv indirect, și acest contract lovit de nulitate absolută; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate disp. art. 1.179, art. 1.250 C. civ., art. 43, art. 50, art. 55, art. 98 și art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53/2008, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul dispozițiilor art. 2529 alin. (1) lit. c), art. 2500 alin. (1) și art. 2517 C. civ. a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 356/08.03.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiunea în anularea contractului pentru vicii de consimțământ; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea; a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata - onorariu avocat redus.

Prin decizia nr. 343/A/11.03.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței; a admis apelul pârâtei; a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat redus; a păstrat, în rest, dispozițiile sentinței civile apelate; a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în apel către apelanta-pârâtă, în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal reclamanta Parohia Sfântul Stelian-Lucaci și recurs incident pârâta A. S.R.L..

4.1 Recursul reclamantei Parohia Sfântul Stelian-Lucaci, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

I. Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 1.166, art. 1.179, art. 1.182, art. 1.204 C. civ. coroborate cu art. 50 lit. e), art. 55 alin. (1) lit. j), art. 55 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 53/2008 și art. 27 din Legea nr. 489/2006.

În cauză există trei elemente esențiale care conturează lipsa consimțământului, respectiv: nu există nicio hotărâre a Consiliului Parohial sau a Adunării Parohiale, prin care să se încuviințeze constituirea unui drept de superficie pentru un terț asupra proprietăților recurentei-reclamante din București, str. x; Arhiepiscopia Bucureștilor nu a aprobat niciodată constituirea unui drept de superficie asupra proprietăților recurentei din str. x; nu există nicio aprobare dată de episcop pentru ca preotul paroh de la acea vreme să participe la notariat în numele Parohiei pentru semnarea unui contract translativ sau constitutiv de drepturi reale.

Conform dispozițiilor art. 50 lit. e) din Anexa H.G. nr. 53/2008 raportate la art. 176 din aceeași normă, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să existe și aprobarea specială care să vizeze exact actul ce se încheie.

Astfel, în cauză, voința/consimțământul entității de cult putea lua naștere și se putea exprima numai după emiterea aprobărilor prevăzute de norma de reglementare, respectiv H.G. nr. 58/2006, care este emisă în baza Legii nr. 489/2006, care prevede în mod expres că "ele (cultele religioase - n.r.) se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice" (art. 8 din Legea nr. 489/2006) și "cultele recunoscute și unitățile lor de cult pot avea și dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile și imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii." (art. 27 din Legea nr. 489/2006).

Instanța de apel reține că voința contractuală ar fi fost exprimată prin acele documente de avizări ce priveau semnarea unui contract de închiriere, apreciind total greșit că delegația lui C., deși este emisă numai pentru un contract de închiriere, ar reprezenta acordul expres al Arhiepiscopiei Bucureștilor și că preotul paroh de la acea vreme, deși nu primise niciun fel de aprobare dintre cele prevăzute în Statutul Bisericii, ar fi putut exprima voința Parohiei.

Pentru argumentarea acestei viziuni instanța de apel redă, în considerentele deciziei, o frază din cererea de apel a recurentei, pe care o interpretează în sensul că s-ar invoca o eroare asupra actului, susținând că se comprimă toate motivele recurentei de nulitate în acea frază care convine spre catalogarea ca error in negotium, ceea ce este total greșit, cererea sa de apel fiind plină de cauze de nulitate absolută descrise coerent, fiind evident că aceasta a invocat lipsa consimțământului la semnarea acestui act de superficie și nu vreun viciu.

Nu se poate vorbi de error in negotium în acest caz, pentru că recurenta-reclamantă nu este persoană fizică, respectiv o persoană care ar putea, la semnarea actului în fapt, să se afle într-o eroare.

În cazul unei persoane juridice, mai ales entități de cult, voința juridică ia naștere la momentul emiterii aprobărilor necesare pentru o anumită operațiune juridică.

În speță, lipsește în totalitate consimțământul, acesta reprezentând una din condițiile esențiale pentru validitatea contractului, conform. 1.179 C. civ., iar lipsa acestuia este supusă sancțiunii nulității absolute, conform dispozițiilor art. 1.247 C. civ.

II. Recurenta-reclamantă mai arată că instanța de apel a încălcat și/sau aplicat greșit normele de drept material privind nulitatea absolută, respectiv prevederile art. 1.246 -1.250 C. civ. și pe cele referitoare la caracterul imprescriptibil al acesteia, respectiv art. 2.502 alin. (2) pct. 3 C. civ., precum și prevederile art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Instanța de apel, mergând pe aceeași viziune ca instanța de fond, a considerat nulitatea ce operează în cauză ca fiind relativă, concluzionând, astfel, că dreptul material la acțiune era prescris.

Nulitatea absolută pentru lipsa consimțământului, conform C. civ., rezultă din art. 1.179, art. 1.204, art. 1.247, art. 1.250 C. civ., iar conform H.G. nr. 53/2008 raportată la Legea nr. 489/2006, rezultă din art. 55 alin. (1) lit. j), art. 55 alin. (2), art. 50 lit. e), art. 176 alin. (3) din Anexa H.G. nr. 53/2008

Actul de reglementare primară, legea de trimitere, ce privește existența, organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române este Legea nr. 489/2006, iar Statutul Bisericii este reglementat prin H.G. nr. 53/2008, fiind cuprins în anexa acestuia.

Nu se poate deroga de la prevederile Statutului Bisericii, pentru că nu se poate considera că parohul avea putere să semneze actul în numele parohiei, dar în același timp nu era obligatorie respectarea Statutului Bisericii privind aprobările necesare, atât timp cât toate drepturile și obligațiile și chiar însăși existența unei parohii sunt reglementate de același act, respectiv H.G. nr. 53/2008 (art. 43 și urm.).

Suntem deci în cazul unor nulități absolute exprese avute în vedere de art. 1.250 C. civ., pentru că toate încălcările (și orice încălcare) a Statutului Bisericii Ortodoxe Române (H.G. nr. 53/2008) privitoare la bunurile din patrimoniul bisericesc sunt anume prevăzute de actul normativ ca fiind cauze de nulitate absolută.

Așadar, în cauză, sunt 3 elemente individuale care pot susține fiecare în parte caracterul absolut al nulităților invocate: raportările la C. civ., prevederile speciale din Anexa la H.G. nr. 53/2008 și natura interesului ocrotit.

III. A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța a încălcat și/sau aplicat greșit normele de drept material privind cauza ilicită și imorală și sancțiunea cu nulitatea absolută a acesteia, respectiv prevederile art. 1.179 alin. (1) pct. 4 C. civ., art. 1.236, art. 1.237 C. civ., raportate la art. 1.238, art. 1.247 și art. 1.250 C. civ.

Instanța de apel a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 1.236-1.237 C. civ. pe considerentul că părțile ar fi negociat clauzele contractului de superficie, respectiv că acest fapt rezultă din interpretarea voinței părților și că nu ar fi răsturnată prezumția de valabilitate, instanța apreciind și motivând, în considerentele deciziei, prin invocarea caracterului oneros al contractului, că nu ar exista o cauză ilicită și fraudă la lege, inclusiv din perspectiva intereselor patrimoniale ale recurentei-reclamante la semnarea contractului.

Or, atât timp cât sancțiunea cauzei ilicite și imorale este nulitatea absolută, iar aceasta nu poate fi acoperită ulterior prin vreo confirmare, instanța nu trebuia să analizeze interesul patrimonial pretins satisfăcut al recurentei-reclamante pentru a motiva existenta unei cauze licite și morale.

Faptul că recurenta-reclamantă a invocat, prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, existența unei cauze ilicite, inclusiv prin frauda la lege, pentru că s-ar fi urmărit interese financiare prin încălcarea legii, nu însemna că se putea considera existența unei cauze ilicite, dat fiind caracterul oneros al contractului.

Producerea unor efecte nu este o cauză de exonerare de la nulitatea absolută, cvasi-majoritatea contractelor pentru care se constată judiciar nulitatea absolută fiind contracte ce au produs efecte juridice.

Analizarea cauzei ilicite nu este ținută de condiția titlului gratuit al contractului supus analizei, ci analiza caracterului licit al cauzei se face indiferent de titlul oneros sau gratuit al contractului.

Recurenta-reclamantă ar fi trebuit să semneze un contract de închiriere, iar dacă pârâta nu mai dorea să semneze sau apăreau anumite aspecte noi, așa cum pretinde acum, putea solicita reluarea licitației cu noi oferte clare și trebuia să solicite și să aștepte aprobările prevăzute de lege.

Mai mult, nici măcar nu se poate concepe o cauză licită a unui astfel de contract păgubitor pentru Parohie și se vede din modul de lucru al semnatarilor și al notarului instrumentator că s-au manifestat cu rea-credință, punând la dosar acte ce vizau contractul de închiriere și în realitate urmărind să transfere drepturi reale din patrimoniul recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă a invocat și frauda la lege (caz care este inclus în sfera mai largă a cauzei ilicite), întrucât contractul de superficie, care nici măcar nu a fost respectat, a fost, așa cum arată art. 1237 C. civ., doar un mijloc prin care intimata să ascundă preluarea nelegală a bunurilor din avutul bisericesc.

Semnatarii au urmărit preluarea imobilelor de către intimată și neavând aprobările impuse de normele legale imperative, au eludat aceste norme, folosindu-se de acest contract de superficie.

În anul 2015 intimata a încheiat o nouă Convenție (a cărei nulitate face obiectul unui alt dosar), prin care își pecetluia preluarea nelegală în forma completă pe care și-o dorea, vădind, astfel, că acest contract de superficie a fost un mijloc prin care, eludându-se normele imperative care interziceau scoaterea bunurilor din patrimoniul recurentei-reclamante, s-a făcut trecerea ilicită de la contractul de închiriere, care trebuia semnat, la preluarea proprietății construcțiilor și a uzufructului terenului recurentei-reclamante, pe care le-a dobândit ilicit intimata-pârâtă în anul 2015.

Contractul de superficie s-a încheiat pentru crearea unei aparențe de legalitate asupra preluării nelegale a imobilelor din avutul bisericesc: s-a obținut aprobare de la Arhiepiscopie pentru un contract de închiriere și apoi, fără nicio aprobare, s-a semnat alt contract.

Acest contract a fost mijlocul prin care s-a făcut trecerea de la ceea ce s-a aprobat prin licitație la scopul urmărit de intimata-pârâtă.

Prin acest mijloc s-a creat aparența că se pune în aplicare un rezultat al licitației, când de fapt s-a semnat ceva în contra celor din licitație, iar lucrurile au rămas ascunse până la schimbarea preotului paroh.

Din păcate, instanța de apel, aplicând greșit prevederile art. 1.236-1.237 C. civ., motivează că nu există cauză ilicită sau fraudă la lege pentru că acest contract de superficie are titlu oneros și în raport cu latura obiectului contractului și conținutul drepturilor și obligațiilor părților nu suntem în situația unui act juridic prin care s-a urmărit eludarea aplicării normelor imperative.

Or, cu privire la aprobarea Arhiepiscopiei și delegarea expresă a preotului paroh, intimatei-pârâte îi era clar că eludează dispozițiile legale incidente, rezultând mai ales din faptul că s-a și menționat, în actul notarial, că este încheiat "cu acordul Arhiepiscopiei Bucureștilor", deși acesta lipsea în realitate.

Instanța de apel a trecut și peste argumentele recurentei-reclamante în ceea ce privește invocarea subsidiară cu privire la cauza imorală.

Contractul de superficie are cel puțin o cauză imorală pentru că s-a urmărit inclusiv preluarea, prin manoperele descrise, a bunurilor ce fac parte din averea bisericii, care reprezintă pentru credincioși un sprijin spiritual consistent, Statul Român recunoscând prin art. 7 din Legea nr. 489/2006 rolul important spiritual, educațional, social-caritabil, cultural al Bisericii ortodoxe în istoria României și a societății românești.

Or, a prelua prin diverse metode ce încalcă prevederile legale bunurile unei entități spirituale, care se ocupă inclusiv cu acte de caritate, reprezintă o cauză imorală, lipsind Parohia de bunuri necesare pentru întreținerea locașului de cult, ajutarea săracilor, a persoanelor cu nevoi speciale și a bătrânilor din parohie.

Prin acționarea fără implicarea organismelor parohiale și înstrăinarea unor drepturi asupra bunurilor Parohiei fără autorizațiile corespunzătoare de la organele ierarhic superioare s-au încălcat grav drepturile comunității credincioșilor.

Caracterul imoral al acestui contract este cu atât mai evident cu cât există un interes special asupra acestor bunuri din patrimoniul bisericii, care sunt menționate în piatră în Sfântul Altar, bunuri istorice cu valoare, inclusiv sentimentală, pentru comunitate.

IV. Recurenta-reclamantă învederează că instanța de apel a încălcat și/sau aplicat greșit normele de drept material referitoare la cauzele de nulitate privind actul încheiat fără autorizațiile prevăzute de lege, respectiv prevederile art. 207 alin. (2) C. civ., art. 43, art. 98 lit. k) și art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a invocat, în subsidiar, nulitatea absolută privind actul încheiat fără autorizațiile prevăzute de lege, în temeiul art. 207 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 43, art. 98 lit. k) și art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Instanța de apel a considerat că apărările recurentei-reclamante nu se încadrează în sfera de reglementare a prevederilor art. 207 alin. (2) C. civ., ci vizează valabilitatea consimțământului.

Capacitatea de folosință a unei parohii ortodoxe este limitată, conform prevederilor H.G. nr. 53/2008 (Statutul Bisericii Ortodoxe Române) coroborate cu art. 207 alin. (1) C. civ., care arată că "în cazul activităților care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfășura asemenea activități se naște numai din momentul obținerii autorizației respective".

Textul art. 207 C. civ. nu face distincție între desfășurarea activităților autorizabile ca singure activități ale persoanei sau alături de alte activități care îi sunt incluse în capacitatea de folosință, prin urmare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Parohiile ortodoxe au capacitate de folosință pentru a desfășura activități de cult și administrare curentă, dar nu au capacitatea de a desfășura acel set de activități care presupun autorizare de la Arhiepiscopie.

Recurenta-reclamantă nu putea desfășura niciun fel de activități care să afecteze folosința sau proprietatea asupra bunurilor imobile ale unității de cult dacă nu i s-a conferit acest drept/această capacitate printr-o autorizație specială.

Pentru a intra în astfel de activități, o parohie ortodoxă trebuie să aibă autorizările Centrului Eparhial, conform art. 98 lit. k) coroborat cu art. 55 alin. (2) și art. 43 și art. 50 lit. e) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Or, în cauză există un act încheiat fără să existe aceste autorizații și este îndeplinită ipoteza reglementată de art. 207 C. civ., situația de fapt potrivindu-se întru totul pe ipoteza normei.

Art. 207 C. civ. nu poate fi aplicat discriminatoriu, ar fi trebuit să se considere că și transmiterea unui drept din care se obțin venituri pentru o parohie ortodoxă se încadrează în prevederile art. 207 C. civ.

Art. 206 alin. (2) C. civ. reține că persoanele juridice fără scop lucrativ (cum sunt și parohiile ortodoxe) "pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut".

Or, Parohia este, conform art. 41 din Anexa H.G. nr. 53/2008, o persoană juridică "cu drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul statut", în definiția căreia se arată că este "subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ și patrimonial", deci capacitatea limitată a unei parohii este cât se poate de clară, iar desfășurarea în plus a "activităților care trebuie autorizate de organele competente" (potrivit art. 207 C. civ.) sunt cele pentru care parohia are nevoie de autorizările Centrului Eparhial, conform art. 98 lit. k) coroborat cu art. 55 alin. (2) și art. 43 și art. 50 lit. e) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Conform art. 98 lit. k) din Anexa H.G. nr. 53/2008 (coroborate și cu art. 55 alin. (2) din același act normativ), Arhiepiscopia Bucureștilor hotărăște cu privire la transmiterea cu orice titlu a folosinței sau proprietății asupra bunurilor imobile ale unităților bisericești din eparhie (vânzare, cumpărare, închiriere, schimb etc).

Art. 50 lit. e) din Anexa H.G. nr. 53/2008 arată că preotul paroh nu poate reprezenta Parohia în fața unor terți decât atunci când are autorizația prealabilă scrisă a episcopului.

Astfel, încheierea unui act care afectează proprietatea bunurilor imobile de către o parohie fără autorizarea prealabilă pentru acest tip de activități din partea Arhiespicopiei este prevăzută sub sancțiunea nulității absolute exprese, conform art. 207 alin. (2) C. civ.

În cauză s-a trecut peste argumentele recurentei privitoare la lipsa consimțământului și s-a considerat că aprobarea Arhiepiscopiei (necesară conform art. 55 alin. (2) din Anexa H.G. nr. 53/2008) și aprobarea prealabilă scrisă (expresă) a episcopului pentru reprezentarea asigurată prin preotul paroh (necesară conform art. 50 lit. e) din Anexa H.G. nr. 53/2008) nu sunt condiții cumulative ale existenței și manifestării consimțământului.

Astfel, în subsidiarul lipsei consimțământului, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate că are în vedere un contract de superficie prin care s-a transmis folosința terenului Parohiei și proprietatea asupra construcțiilor (efecte majore din cele indicate expres de actul normativ) fără autorizațiile prevăzute de lege (aprobarea Arhiepiscopiei și aprobarea specială de reprezentare din partea episcopului).

Parohia primise autorizare și avea capacitatea de a semna doar un contract de închiriere, prin care intimata-pârâtă reconstruia ansamblul imobiliar pe cheltuiala sa și îl păstra în folosință pentru 30 sau 40 de ani, în tot timpul proprietară a terenului și noilor construcții fiind Parohia, așa cum intimata-pârâtă și-a asumat în cadrul licitației.

Costurile lucrărilor reveneau intimatei-pârâte, care urma să beneficieze în schimb de folosința temporară a construcțiilor la o chirie redusă, așa cum a propus chiar intimata-pârâtă în art. III din Oferta de participare la licitație.

Nu există nicio asemănare între ceea ce a asumat intimata-pârâta în cadrul licitației și contractul de superficie, lovit de nulitate.

Din dosarul notarial se înțelege clar că și notarul instrumentator și intimata-pârâtă aveau reprezentarea necesității existenței unei aprobări din partea Centrului Eparhial, dar că au ales să încheie un contract pentru care nu aveau o astfel de aprobare.

Cu rea-credință ei au pus la dosarul contractului de superficie aprobarea Arhiepiscopiei pentru un contract de închiriere, spre a da aparența, în cazul unei judecăți, că aveau o aprobare.

4.2 Recursul incident al pârâtei A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Prin recursul incident formulat, recurenta-pârâtă a solicitat constatarea nelegalității în parte a deciziei atacate, mai exact doar cu privire la considerentele care califică Statutul BOR și H.G. nr. 53/2008 ca fiind acte normative ori conținând norme de reglementare legală.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că pentru obținerea statutului de cult religios, conform dispozițiilor legale, Asociația religioasă a depus o cerere însoțită de documentația prevăzută de lege, între care se află și documentul Statutul de organizare și funcționare al asociației, pe baza cărora statul a recunoscut calitatea de cult religios, prin hotărâre de Guvern.

Astfel, Statutul de organizare și funcționare al BOR, reprezintă un document intern al asociației care, așa cum îi spune și denumirea, are rol de reglementare funcționala și organizatorică internă pentru asociația în cauză, iar aprobarea sa prin hotărâre de Guvern se realizează exclusiv în scopul prevăzut de lege și anume pentru aprobarea dobândirii calității de cult religios a asociației religioase.

Ulterior, la nivelul anului 2019, acest statut a fost modificat tot la nivelul intern al asociației, iar modificarea a fost recunoscută la nivel administrativ, conform legii, printr-un simplu act administrativ, respectiv prin Anexa din 19 decembrie 2019 a Secretariatului de Stat pentru Culte.

Ca atare, după cum se poate vedea, Statutul BOR, modificat ulterior, nu a mai fost recunoscut printr-o hotărâre de Guvern, ceea ce arată că scopul emiterii H.G. nr. 53/2008 a fost doar pentru dobândirea calității de cult religios.

Niciun alt organ, în afara celor expres prevăzute de Constituție, nu poate emite acte ori reglementări cu valoare legislativă, cu atât mai puțin o entitate juridică privată, cum este cazul Asociației religioase care își întocmește un Statut pentru organizarea și funcționarea sa internă, motiv pentru care prevederile acestuia nu pot avea valoare de normă legală, întrucât altfel s-ar atribui calitatea de legiuitor unei asociații.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă a menționat că instanța de apel, în cadrul considerentelor, a făcut o calificare juridică greșită a prevederilor Statului BOR și a celor din H.G. nr. 53/2008, ca fiind prevederi cu valoare de norme legale.

Or, în acest mod, susține că au fost încălcate prevederile art. 108 din Constituție, a dispozițiilor art. 17, art. 18 alin. (1) lit. c), art. 19 și art. 20 din Legea nr. 489/2006, respectiv a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 4, art. 47, art. 51-53 din Legea nr. 24/2000.

A precizat că H.G. nr. 53/2008 nu reprezintă un act normativ, ci un act administrativ cu caracter individual, emis pentru recunoașterea calității de cult religios a asociației.

Legiferarea prin acte ale Guvernului reprezintă o formă excepțională, care se realizează cu caracter extraordinar și exclusiv printr-o lege de abilitare și doar prin ordonanțele Guvernului, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) din Constituție.

Calificarea H.G. nr. 53/2008 ca act cu valoare legislativă, în condițiile în care obiectul, efectele și limitele sunt clar stabilite de prevederile exprese și imperative ale art. 20 alin. (1) coroborat cu art. 17, raportat la art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 489/2006, atrage încălcarea dispozițiilor art. 108 alin. (3) din Constituție și ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

De asemenea, acordarea calității de norme legale unor articole din cuprinsul Statutului BOR constituie o încălcare a abilitării pentru emiterea actelor normative, potrivit dispozițiilor art. 108 din Constituție.

Scopul, obiectul, natura juridică și efectele emiterii respectivei hotărâri de Guvern sunt prevăzute în mod expres și limitativ în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 20 alin. (1) raportat la art. 17 din Legea nr. 489/2006, respectiv: obiectul acesteia este clar delimitat prin dispozițiile art. 17 din Legea nr. 480/2006 - măsură administrativă de acordare a calității de cult religios; natura juridică a acestuia este cea de act administrativ cu caracter individual, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 489/2006; efectele juridice ale acesteia sunt limitate la recunoașterea calității de cult religios a asociației.

Astfel, a precizat că H.G. nr. 53/2008 reprezintă un act administrativ cu caracter individual, din moment ce a fost emis doar pentru asociația religioasă care a formulat cererea de acordare a calității de cult religios, nefiind parcurs niciun demers legislativ și nefăcând obiectul niciunei proceduri de elaborare de acte normative, conform prevederilor imperative ale Legii nr. 24/2000.

Așadar, calificarea Statutului BOR și a H.G. nr. 53/2008 ca acte cu caracter normativ s-a realizat cu încălcarea și a dispozițiilor art. 4, art. 47, art. 51-53 din Legea nr. 24/2000.

De asemenea, H.G. nr. 53/2008 nu este un act normativ și întrucât acest act administrativ cu caracter individual nu are o parte dispozitivă, nu are articole de reglementare, ci doar o dispoziție de recunoaștere a Statutului BOR, ca urmare a admiterii cererii asociației de acordare a calității de cult religios.

Mai mult, în raport cu dispozițiile art. 51-53 din Legea nr. 24/2000, s-ar fi putut stabili cu claritate că H.G. nr. 53/2008 nu conține norme de reglementare legislativă, neavând dispoziții cu caracter general ori dispoziții de fond pentru reglementarea unor situații juridice.

Drept urmare, Statutul BOR este un act juridic privat, ce exprimă voința unei entități juridice de drept privat, prin care aceasta își reglementează intern funcționarea și organizarea, similar unui act constitutiv al unei persoane juridice cu scop lucrativ.

A mai susținut și faptul că prin calificarea H.G. nr. 53/2008 ca fiind act normativ au fost încălcate inclusiv prevederile art. 1 alin. (1) și art. 1.246 alin. (4) C. civ. și că, astfel, instanța a procedat, eronat, la examinarea susținerilor reclamantei cu privire la nulitatea absolută prevăzută de acest act juridic privat, anume de art. 176 alin. (3) din statut.

Sancțiunea nulității absolute a unui contract este o sancțiune de drept civil prevăzută de lege, iar izvoarele dreptului civil sunt expres și limitativ indicate de dispozițiile art. 1 alin. (1) C. civ., normă ce nu prevede în niciun caz ca izvor de drept civil un act juridic privat al unei asociații.

Asociația, ca persoană juridică cu scop lucrativ, își desfășoară activitatea în cadrul, în limitele și cu respectarea normelor legale din actele normative emise de organele abilitate potrivit dispozițiilor Constituției, motiv pentru care sancțiunile și cazurile de nulitate pentru neregularitățile din actele la care este parte o entitate a asociației nu pot fi decât acelea prevăzute de actele normative emise de organele care pot legifera și nu de actele emise de o entitate privată.

În cauza de față, Statutul BOR este un act juridic privat, care exprimă acordul de voințe al părților/membrilor asociației, motiv pentru care, devin incidente dispozițiile art. 1.246 alin. (4) C. civ., care prevăd în mod imperativ faptul că prin acordul părților nu se pot institui ori suprima cauze de nulitate, cu atât mai puțin o cauză de nulitate absolută, care ține de ordinea publică.

Ca atare, este nelegal și inadmisibil să se admită posibilitatea unei entități private să instituie printr-un act propriu o cauză de nulitate absolută, să califice și să reglementeze astfel situații juridice ce vizează ordinea publică.

Prin urmare, este evident faptul că o asociație religioasă nu are nicio calitate, nicio competență să legifereze, să instituie cauze de nulitate prin Statutul său, chiar cu privire la actele pe care le încheie entitățile sale componente și că aceasta este ținută, ca orice participant la circuitul civil, de normele C. civ., care conțin dispoziții clare de reglementare în cazul neregulilor actelor juridice.

Or, în cazul neregulilor privind consimțământul reprezentantului unei persoane juridice, dispozițiile C. civ. reglementează cauza de nulitate ca fiind relativă, conform art. 1.299 raportat la art. 1.251 C. civ.

Așadar, modificarea ori derogarea de la nulitatea relativă pentru vicirea consimțământului, prevăzută de C. civ., nu se poate face decât printr-o normă cu forță juridică cel puțin egală având în vedere dispozițiile imperative ale art. 63 din Legea nr. 24/2000, neputând fi modificată natura sancțiunii nulității printr-un Statut al unei asociații.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la criticile dezvoltate la punctul I din memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a precizat faptul că instanța de apel a calificat juridic corect neregulile pretinse în exprimarea consimțământului, arătând ca poate fi vorba de analiza eventual a unei error in negotium sau a unei vicieri de consimțământ, iar nu de lipsa consimțământului, având în vedere că acest consimțământ a fost exprimat, contractul de superficie a fost semnat de reprezentantul Parohiei și de reprezentantul instituției ierarhic superioare, Arhiepiscopia Bucureștilor, iar mai apoi înscris în Cartea Funciară și derulat pentru o perioadă mai mare de opt ani.

Referitor la susținerile privitoare la o pretinsă încălcare a prevederilor Statutului BOR, în primul rând, aceste prevederi nu reprezintă norme legale, ci prevederi de reglementare internă, iar în al doilea rând, recurenta-reclamantă ignoră faptul că pretinsele nereguli ale exprimării consimțământului nu pot constitui decât o viciere a consimțământului și nu o lipsă de consimțământ, pentru care în mod judicios a fost constatată împlinirea prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă urmărind, de fapt, prin criticile formulate, să evite sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 8 și art. 27 din Legea nr. 489/2006, susține faptul că tocmai aceste prevederi arată care sunt limitele unui Statut al unei asociații religioase, respectiv că printr-un astfel de act privat se reglementează organizarea și funcționarea sa la nivel intern, motiv pentru care nu pot fi aplicate prevederile din actul privat al asociației, ca norme cu valoare legislativă, asociația, ca orice participant la circuitul civil, fiind ținută de reglementarea legală dată prin normele C. civ.

A precizat că în speță au fost respectate și prevederile art. 1.179 și art. 1.204 C. civ., consimțământul atât al recurentei-reclamante, cât și al instituției au fost exprimate în concret, în cunoștință de cauză, prin semnarea contractului, dovadă fiind atât publicitatea de carte funciară, cât și executarea raportului juridic pe o perioadă foarte mare de timp. De asemenea, au fost respectate și prevederile art. 1.182 C. civ., contractul s-a încheiat în formă autentică, a fost înscris în cartea funciară, a fost executat fără rezerve sau obiecții de părți.

Articolele din Statutul BOR sunt prevederi interne de organizare și funcționare ale asociației, nu sunt norme de drept material, motiv pentru care nu pot fi analizate în cadrul motivului de nulitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar simpla publicare a acestora nu întrunește cerința cunoașterii de către terți, cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Existența și valabilitatea consimțământului recurentei-reclamante rezultă din următoarele elemente de fapt și juridice, respectiv: semnarea contractului de reprezentantul Parohiei; caracterul autentic al actului juridic; publicitatea de carte funciară a actului pe o perioadă îndelungată; derularea în concret a raportului juridic ce face obiectul contractului; executarea raportului de superficie de către părți, prin ridicarea construcției de către pârâtă și încasarea de către reclamantă a sumelor reprezentând contravaloarea superficiei, situație recunoscută juridic și prin publicitatea de carte funciară.

În ceea ce privește criticile evocate la punctul II din memoriul de recurs, precizează că acestea sunt nefondate date fiind următoarele: faptul că Statutul BOR nu reprezintă un act normativ; calificarea juridică corectă a susținerilor recurentei-reclamante privind lipsa aprobărilor ca o eventuală viciere de consimțământ, iar nu o lipsă de consimțământ; reglementarea cazului privind nereguli ale exprimării consimțământului ca fiind caz de nulitate relativă, iar nu absolută, conform art. 1.299 C. civ., de la care nu se poate deroga printr-o prevedere din Statutul unei asociații.

Raportat la dispozițiile art. 8 și art. 27 din Legea nr. 489/2006, se constată că legiuitorul a prevăzut în mod expres care sunt obiectul, efectele și limitele Statutului asociației și anume prevederile Statutului BOR sunt limitate la reglementarea internă, funcțională și organizatorică a asociației și nu pot fi extinse la instituirea de reglementări cu valoare legislativă în domeniul dreptului civil, la adăugarea de noi cauze de nulitate absolută, care vizează ordinea publică și care sunt competența exclusivă a legiuitorului. Orice prevedere a Statutului asociației exprimă exclusiv voința internă, privată, a asociației și nu poate avea în niciun caz valoarea de normă legală.

Lipsa aprobărilor, invocată de reclamanta-recurentă, nu este un aspect ce ține de o lipsă de consimțământ, ci de o eventuală viciere de consimțământ, aspecte care nu pot fi confundate și singura sancțiune stabilită de o normă legală în cazul unei vicieri de consimțământ este nulitatea relativă potrivit dispozițiilor art. 1.299 raportat la art. 1.251 C. civ., motiv pentru care modificarea ori derogarea de la nulitatea relativă pentru vicierea consimțământului, prevăzută de acest act normativ, nu se poate face decât printr-o normă cu forță juridică cel puțin egală, conform art. 63 din Legea nr. 24/2000.

În ceea ce privește criticile evocate la punctul III din memoriul de recurs, precizează că și acestea sunt nefondate, dat fiind faptul că respectivul contract de superficie, încheiat în formă autentică, reprezintă un raport juridic asumat și executat de părți timp de mai mult de opt ani, în concret și nu aparent, fiind executate de către recurenta-pârâtă lucrările de construire, suportând în integralitate costul acestora, în timp ce recurenta-reclamantă a încasat lună de lună sume de bani, toate acestea în condiții de publicitate de carte funciară.

Este vădit faptul că nu există o afectare a patrimoniului recurentei-reclamante, în condițiile în care s-a desfășurat operațiunea de construire, aprobată chiar prin licitația menționată de aceasta, fără niciun cost din partea acesteia, iar la finalul contractului construcția îi va reveni în proprietate în integralitate.

Scopul urmărit în situația cauzei ilicite prin fraudă la lege, nu este asumarea drepturilor și obligațiilor și desfășurarea raportului juridic, ci doar crearea unui instrument ajutător pentru a se obține în final eludarea unor dispoziții legale imperative care sunt de interes pentru cel care urmărește evitarea aplicării acestor norme, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Totodată, recurenta-reclamantă nu a fost păgubită în niciun fel, după cum în mod judicios a constatat și instanța de apel.

A mai precizat și că încheierea unui raport juridic de închiriere imobil-construcție nu se putea realiza întrucât imobilele erau în stare avansată de degradare, iar recurenta-reclamantă, ca proprietar, nu putea pune la dispoziție recurentei-pârâte folosința acestora, ci doar folosința terenului, alături de dreptul de construire.

În speță, operațiunea de demolare și reconstruire a imobilelor pe terenul proprietatea recurentei-reclamante, dat în folosință fără ca aceasta să participe în vreun fel la suportarea costurilor de construcție, conturează în mod inechivoc, din punct de vedere juridic, un drept de superficie, având în vedere dispozițiile art. 693 alin. (1) C. civ.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1.225 alin. (1) C. civ., independent de denumirea marginală a unui contract, doar conținutul concret, în ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, va stabili natura juridică a actului încheiat.

Operațiunea de construire a imobilelor, prevăzută și prin licitație, este incompatibilă cu încheierea unui contract de închiriere, raportat la dispozițiile art. 1.787 coroborat cu art. 1.780 C. civ., având în vedere lipsa caracterului apt de folosință al imobilelor.

În ceea ce privește criticile evocate la punctul IV din memoriul de recurs, apreciază că dispozițiile art. 207 C. civ. se referă strict la capacitatea de folosință a persoanei juridice, iar invocarea unor pretinse nereguli în modalitatea de exprimare a consimțământului, prin invocarea lipsei unor aprobări interne a recurentei-reclamante, nu atrage incidența acestor dispoziții.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul principal declarat de partea reclamantă Parohia Sfântului Stelian Lucaci, în raport de actele dosarului și normele de drept incidente, Înalta Curte constată următoarele:

- este lipsită de fundament critica prin care se pretinde că instanța de apel a încălcat și/sau aplicat greșit dispozițiile art. 1166, art. 1179, art. 1182, art. 1204 din C. civ. coroborate cu art. 50 lit. e), art. 55 alin. (1) lit. j), art. 55 alin. (2) și art. 176 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) din 16.01.2008, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, și art. 8 și art. 27 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, când a apreciat cu privire la existența consimțământului parohiei reclamante la încheierea contractului de constituire a unui drept de superficie autentificat sub nr. x/12.10.2012 de B. privind imobilele din str. x și nr. 14, București.

Se susține că voința/consimțământul unei unități de cult, precum parohia reclamantă, poate lua naștere și se poate exprima numai după emiterea aprobărilor prevăzute de statutul BOR, întrucât Legea nr. 489/2006 prevede dreptul cultelor de a se organiza și funcționa "în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice" (art. 8) și, deopotrivă, dreptul de a dispune de bunurile deținute în proprietate sau în administrare în conformitate cu statutele proprii (art. 27).

Se arată că în cauza pendinte erau date trei împrejurări de fapt care probează, pe temeiul prevederilor statutare, lipsa consimțământului parohiei reclamante la încheierea contractului, anume: nu există propunere a Adunării Parohiale/Consiliului Parohial de constituire a unui drept de superficie (art. 55 alin. (1) lit. j) și alin. (2), nici aprobare dată în acest sens de Consiliul eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor (art. 98 lit. k) și nici aprobare dată de episcopul acestei eparhii preotului paroh de la acea vreme pentru încheierea și semnarea în numele parohiei a unui contract constitutiv de drepturi reale (art. 50 lit. e), împrejurări greșit evaluate la judecata în fond a cauzei.

Se mai arată că instanțele fondului au statuat greșit că delegația dată consilierului desemnat de Arhiepiscopia Bucureștilor să participe la încheierea contractului în baza căreia a exprimat acordul acestui for tutelar pentru încheierea contractului de către parohia reclamantă ar semnifica "aprobarea" la care face trimitere art. 50 lit. e) din statut și, pe acest temei, că preotul paroh de la acea vreme era în drept să reprezinte parohia și să încheie contractul în numele acestei unități de cult.

Prin urmare, în considerarea nerespectării prevederilor statutare arătate, partea susține că instanțele fondului aveau a constata că nu este îndeplinită cerința relativă la consimțământ prevăzută de art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ. și, astfel, incidența unui caz de nulitate absolută a contractului pe temeiul normelor civile și, deopotrivă, pe temeiul art. 176 alin. (3) din statut, ce reglementează aceeași sancțiune, nulitatea absolută, în privința actelor juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc ce sunt încheiate de unitățile de cult cu încălcarea prevederilor statutului de organizare și funcționare.

Argumentele expuse de parte în susținerea criticii nu pun în discuție încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept civil indicate, așa cum se afirmă, ci stabilirea greșită a cauzei de nulitate de către instanțele fondului ca fiind eroarea asupra naturii contractului, viciu de consimțământ reglementat de art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ.

Examinând lucrările dosarului se constată că instanțele fondului, pentru considerentele de fapt expuse în cuprinsul hotărârilor pronunțate, au înlăturat ca neîntemeiate (nedovedite) susținerile părții reclamante privind lipsa consimțământului la încheierea contractului și incidența în cauză a unui motiv/caz de nulitate absolută.

În justificarea înlăturării susținerilor privind lipsa consimțământului instanțele fondului au statuat că dovezile administrate probează săvârșirea de către partea reclamantă de acte și fapte ce atestă constituirea voinței sale de a contracta cu partea pârâtă în privința imobilelor din str. x cu respectarea prevederilor din statutul propriu de organizare recunoscut prin H.G. nr. 53/2008.

Anume, s-a reținut organizarea în data de 10.05.2012 la sediul eparhiei, Arhiepiscopia Bucureștilor, a unei licitații publice având ca obiect Dezvoltarea unui proiect imobiliar de către Parohia Sf. Stelian Lucaci pe baza unui caiet de sarcini în care era descrisă situația imobilelor proprietatea părții reclamante din str. x, teren și construcții, precum și obligațiile ce urmau să fie asumate prin contract de câștigătorul licitației.

S-au observat consemnările din caietul de sarcini potrivit cărora construcțiile existente la momentul licitației erau în stare avansată de degradare, nefiind posibilă utilizarea lor decât în urma demolării și reconstrucției integrale, și acelea potrivit cărora parohia oferea spre închiriere terenul pe care acestea sunt amplasate, printre altele, cu următoarele obiective: realizarea de către "chiriaș" a unei construcții noi (proiectare, avizare, autorizații, construire, dotări), urmând ca "închirierea" să se facă pe o perioadă de timp mai îndelungată și cuantumul chiriei să fie renegociat după intrarea construcției noi în exploatare, în funcție de valoarea investiției și de evoluția inflației.

S-a constatat că forul bisericesc tutelar, Centrul Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a luat act în data de 17.07.2012 de declararea părții pârâte ca firmă câștigătoare a licitației și a dispus parohiei reclamante să încheie cu partea pârâtă un contract definit a fi "de închiriere cu constituirea unui uzufruct viager în favoarea chiriașului cu privire la imobilele situate la adresa poștală din str. x și nr. 14, București, pe o perioadă de 40 de ani, autentificat la notariat".

Cât privește voința declarată la momentul încheierii contractului, instanțele fondului au arătat că a fost exprimată în numele persoanei juridice Parohia Sfântul Stelian Lucaci, în calitate de proprietar al imobilelor, cu respectarea art. 218 alin. (2) C. civ. și a prevederilor statutare, anume, în baza Înaltei Rezoluții din 17.07.2012 de pe Temei nr. 2874/2006 și de pe Temei nr. 4777/2012, de preotul paroh instalat în această calitate prin procesul-verbal din 27.02.2009, în calitate de reprezentant al parohiei și de administrator al bunurilor acesteia, potrivit art. 50 și art. 60 din statut.

S-a reținut, totodată, că acordul eparhiei, Arhiepiscopia Bucureștilor, a fost exprimat de consilierul împuternicit în acest scop, fapt atestat prin mențiunea consemnată în cuprinsul contractului, sub semnătura consilierului, ce nu era ținut, în considerarea calității de avocat, nici potrivit legii, nici statutului, să dețină și să prezinte notarului o împuternicire avocațială emisă pe temeiul Legii nr. 51/1995.

Cât privește eventuala depășire de către preotul paroh ori de consilier a puterilor ce le-au fost conferite, s-a reținut că nu pune în discuție nulitatea actului, ci desocotirea părților după regulile mandatului, potrivit art. 209 alin. (3) C. civ.

În considerarea circumstanțelor de fapt particulare ale cauzei, stabilite prin evaluarea înscrisurilor probatorii, a mențiunilor contractului autentificat sub nr. x/2012 și a celorlalte dovezi, instanțele fondului au constatat netemeinicia susținerilor părții reclamante privind neîndeplinirea cerinței relative la consimțământ prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ. și, deopotrivă, netemeinicia susținerilor privitoare la încălcarea prevederilor art. 50 lit. e), art. 88 lit. f) și art. 98 lit. k) din statut, ce reglementează reprezentarea parohiei, atribuțiile arhiepiscopului și ale consiliului eparhial.

Constatând îndeplinită cerința relativă la consimțământ prevăzută de norma de drept civil menționată, în aplicarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanțele fondului aveau a stabili cărei cauze de nulitate se subsumează pretențiile invocate de partea reclamantă prin primul capăt al cererii de chemare în judecată, cum, de altminteri, au procedat.

Anume, în evaluarea circumstanțelor de fapt probate și a motivelor invocate de partea reclamantă, prin care aceasta susține că voința exprimată prin contractul de constituire a unui drept de superficie, pretins convergentă, nu corespunde voinței reale/interne care a fost constituită potrivit regulilor statutare în scopul încheierii unui contract de închiriere cu constituirea unui drept de uzufruct viager, instanțele fondului au statuat, argumentat, că se susține drept cauză a nulității eroarea asupra naturii contractului prevăzută de art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ.

În considerarea acestei cauze de nulitate, sancționată cu nulitatea relativă potrivit normelor noului C. civ. (nu cu nulitatea absolută, cum se aprecia pe temeiul normelor din vechiul cod), au dat calificarea juridică exactă acțiunii deduse judecății, aceea de acțiune în anulare întemeiată pe art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ. și, în raport de momentul formulării cererii, 31.01.2020, respectiv, al încheierii contractului, 12.10.2012, au constatat, corect, că dreptul la acțiune este prescris potrivit art. 2529 alin. (1) lit. c) C. civ., fapt ce împiedică examinarea pe fond a pretențiilor.

La stabilirea cauzei de nulitate, instanța de apel a avut în vedere și art. 1266 alin. (2) C. civ. care ar fi fost încălcate prin înlăturarea motivului de nulitate bazat pe lipsa consimțământului, potrivit părții reclamante, normă conform căreia la stabilirea voinței concordante se ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Evaluând circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte și prin prisma criteriilor prevăzute de această normă de drept, pentru argumentele pe larg expuse în cuprinsul hotărârii recurate, ce examinează diferențele dintre locațiune/închiriere și uzufruct, respectiv, asemănările și deosebirile dintre uzufruct și superficie, pe temeiul normelor de drept civil, instanța de apel a statuat că se susține calificarea dată cauzei de nulitate de prima instanță și, astfel, și calificarea dată acțiunii, pe temeiul art. 1207 alin. (1) C. civ.

S-a argumentat că partea reclamantă prin argumentele invocate pune în discuție o falsă reprezentare a situațiilor de fapt premisă ce stau la baza constituirii dezmembrămintelor dreptului de proprietate aflate în dispută între părți, dreptul de uzufruct și dreptul de superficie, respectiv, o falsă reprezentare a realității situației de fapt avute în vedere la încheierea contractului a cărui nulitate se cere.

Or, astfel de operațiuni, de stabilire a actelor și faptelor deduse în concret judecății, pe baza probelor, în scopul determinării cauzei de nulitate și calificării pretențiilor deduse judecății în vederea aplicării legii sunt specifice verificărilor ce se efectuează de judecătorii fondului, neputând fi supuse, ca atare, controlului instanței de recurs.

Cum astfel de constatări, de fapt, intră în puterea necenzurabilă a judecătorilor fondului, pretinsele greșeli ce ar fi fost săvârșite sub acest aspect nu se subsumează unor critici de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci unor critici de netemeinicie pentru care partea nu are deschis dreptul la recurs.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ce limitează, explicit, controlul instanței de recurs doar la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așa fiind, se dovedesc a fi formal încadrate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținerile privind încălcarea normelor juridice prevăzute de C. civ. care definesc contractul (art. 1166), enunță condițiile esențiale pentru validitatea sa (art. 1179) și regulile de formare (1182), condițiile consimțământului (art. 1204) ori regulile de interpretare (art. 1266) cât timp partea reclamantă le subsumează numai aspecte vizând stabilirea greșită a actel