Decizia nr. 2127/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 14 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Parohia Sfântul Nicolae Buzești la: - în principal, obținerea tuturor avizelor, acordurilor și autorizațiilor legale necesare pentru demolarea construcției-anexă existente pe lotul de teren intravilan de 260 mp situat în București, str. x I.Cuza nr. 2, sector 1 alocat edificării de către reclamantă a clădirii corp C, precum și pentru edificarea corpului C, în conformitate cu prevederile contractului de colaborare și locațiune din data de 20.01.2006; - asigurarea folosinței integrale, gratuite și nestânjenite de către reclamantă a clădirii corp B situate în București, str. x I.Cuza nr. 4, păstrând condițiile garantate contractual până la data finalizării lucrărilor de construcție a corpului C, dar nu mai târziu de 2 ani de la data obținerii autorizației de construcție a corpului C de către proprietar; - semnarea cu reclamanta a contractului de închiriere a terenului, cu respectarea duratei de 45 de ani, pentru o chirie de 100 euro/lună (în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății), stabilind obligația de plată a chiriei începând cu momentul finalizării construcției corpului C, dar nu mai târziu de 12 luni de la data obținerii autorizației de construcție de către pârâtă în calitate de proprietar. - în subsidiar, plata sumei de 591.140 euro (în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății), calculată în conformitate cu art. 11.4 din contractul de colaborare și locațiune din 20 ianuarie 2006. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1066, art. 1068 - 1069 din C. civ. de la 1864. La 4 februarie 2019, reclamanta a indicat valoarea cererii subsidiare, precizând că suma de 591.140 euro reprezintă cheltuielile efectuate de fundație în temeiul contractului de colaborare și locațiune . La 1 aprilie 2019 pârâta Parohia Sfântul Nicolae - Buzești a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fondul cauzei, netemeinicia tuturor pretențiilor reclamantei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1131 din 12 august 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost precizată; a obligat pe pârâtă să obțină toate avizele, acordurile și autorizațiile necesare pentru demolarea construcției-anexă aflată pe terenul în suprafață de 260 mp, situat în București, str. x, în vederea edificării corpului C, conform contractului de colaborare și locațiune din 20 octombrie 2006; a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 298 A din 7 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta Parohia Sfântul Nicolae - Buzești, în contradictoriu cu reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 1331 din 12 august 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis integral primul capăt de cerere și a obligat-o pe pârâta la obținerea tuturor avizelor, acordurilor și autorizațiilor necesare pentru edificarea corpului C. pen. terenul în suprafață de 260 mp, situat în București, str. x, conform contractului de colaborare și locațiune din 20 octombrie 2006. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligată intimata-pârâtă, în condițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. și de pârâta Parohia Sfântul Nicolae Buzești. 4.1. Prin recursul declarat de recurenta-reclamantă A. s-a criticat soluția instanței de apel sub aspectul dezlegărilor asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., cât și sub aspectul dezlegărilor date capetelor 2 și 3 de cerere. Au fost formulate următoarele critici: Soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune este corectă, însă nu pentru considerentele reținute, ci pentru cele expuse în continuare. Au fost enunțate dispozițiile art. 1.012 alin. (2) și art. 1.014 din C. civ. de la 1864 și art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. În speța dedusă judecații, obținerea avizelor și autorizațiilor necesare edificării corpul C nu este prevăzută contractual, ci este impusă de Legea nr. 50/1991. În aplicarea textelor legale enunțate, s-a susținut că dreptul A. de edificare a construcției, respectiv de folosință gratuită a acestuia timp de 45 de ani este afectat de condiția suspensivă a obținerii autorizației de construire de către proprietar, iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul. Instanța de apel a ignorat că obținerea avizelor și autorizațiilor necesare este doar un mijloc legal, necesar și prealabil pentru satisfacerea dreptului subiectiv - edificarea și folosirea gratuită a edificatului. În lipsa acestui mijloc legal, prealabil, dreptul material subiectiv este doar unul iluzoriu, or acest drept nu poate fi apreciat ca prescris câtă vreme este afectat de condiția suspensivă legală a obținerii autorizației de construire. Condiția a fost reputată ca îndeplinită, când debitorul obligat sub această condiție a împiedicat îndeplinirea ei - în concret în anul 2017, atunci când parohia a blocat demersurile A. de a obține în mod direct certificatul de urbanism pentru edificarea corpului C. De la acest moment a început să curgă termenul de prescripției a dreptului la acțiune. Motivarea instanței de apel asupra excepției prescripției ar putea fi corectă numai în situația în care dreptul subiectiv ce se cere a fi satisfăcut nu ar fi fost afectat de condiția suspensivă a obținerii autorizațiilor legale de construire de către proprietar. În consecință, s-a solicitat menținerea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune și modificarea sau înlocuirea considerentelor acesteia cu cele expuse anterior. Prin al doilea motiv de recurs s-au criticat dezlegările date de instanță capetelor 2 și 3 de cerere, respectiv, capătului subsidiar. Curtea de apel a respins capătul doi al cererii principale, reținând că nu există niciun temei legal sau contractual pentru a obliga parohia să asigure folosința corpului B peste termenul de locațiune prevăzut de părți. Contrar considerentelor instanței, prevederile legale asigură creditorului îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligațiilor contractuale, în caz contrar fiind îndreptățit la acoperirea prejudiciului suportat. În acest sens, au fost redate dispozițiile art. 1.073, art. 1.075, art. 1.082 și art. 1.084 C. civ. de la 1864 și art. 1.516 din noul C. civ.. De asemenea, s-a făcut referire la art. 9.2 și art. 11.4 din contractul de colaborare și locațiune, precum și la procesul-verbal încheiat la 7 iunie 2009, prin care s-a constatat întârzierea realizării scopului contractual, precum și că această întârziere este în măsură să producă grave prejudicii fundației, care s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de corpul C. Instanța a constatat, odată cu admiterea primului capăt de cerere al cererii principale, că parohia nu și-a îndeplinit obligația de demolare a construcției anexă, pe de o parte, și de obținere a avizelor și autorizațiilor de edificare a corpului C, pe de altă parte. Prin obligarea parohiei la obținerea avizelor și autorizațiilor de edificare a corpului C, instanța a admis executarea în natură a obligației. Cu toate acestea, chiar dacă urmare a hotărârii judecătorești parohia își va executa obligația, în mod evident există o întârziere în îndeplinirea acesteia, față de termenul stabilit, întârziere de natură să aducă însemnate prejudicii fundației. În temeiul contractului de colaborare și locațiune, A. avea dreptul de a folosi în mod nestânjenit și gratuit corpul C. pen. o perioadă de 45 de ani, sens în care, ulterior expirării duratei locațiunii corpului B, nu ar mai fi achitat chirie. În consecință, obligarea fundației de a achita chirie după expirarea celor 12 ani de locațiune a corpului B echivalează cu un prejudiciu previzibil cauzat fundației de atitudinea culpabilă a parohiei, care a refuzat obținerea avizelor și autorizațiilor necesare edificării corpului C, după cum au constatat instanțele. Desigur, orice prejudiciu cauzat de întârzierea în obținerea avizelor și autorizațiilor trebuie suportat de parohie ca debitoare a obligației neexecutate/executate cu întârziere. Capătul al doilea al cererii principale a fost formulat anticipând prejudiciul cu plata chiriei, ce urma a fi cauzat fundației până la momentul edificării corpului C, urmărindu-se tocmai preîntâmpinarea unei atare situații. Or, această, întârziere a parohiei în îndeplinirea obligațiilor contractuale nu poate rămâne nesancționată. Procedând astfel, instanța a aplicat în mod greșit și restrictiv legea, apreciind că nu există niciun temei legal și contractual pentru obligarea parohiei la asigurarea folosinței gratuite a corpului B. Instanța a respins capătul al treilea al cererii principale, privind obligarea parohiei la semnarea contractului de închiriere a terenului, cu respectarea duratei de 45 de ani, pentru o chirie de 100 euro/lună, stabilind plata chiriei începând cu momentul finalizării corpului C, dar nu mai târziu de 12 luni de la data obținerii autorizației de construcție de către parohie. A considerat instanța că nu există niciun temei legal sau contractual pentru a obliga parohia să procedeze la semnarea contractului de închiriere a terenului, câtă vreme corpul C nu a fost încă edificat. Astfel, soluția instanței de apel este una care conduce spre respingerea cererii ca fiind prematură, deși nu a fost pronunțată o astfel de soluție. În consecință, întrucât contractul de locațiune pentru teren nu a fost încheiat, iar acesta era strâns legat de edificarea corpului C, se impunea și admiterea acestui capăt de cerere astfel cum a fost formulat, instanța de apel aplicând în mod greșit legea. Cu privire la capătul subsidiar, privind obligarea parohiei la plata cheltuielilor și daunelor produse, în temeiul art. 11.4 din contractul de colaborare și locațiune, recurenta a apreciat că instanța a determinat în mod greșit momentul la care s-a născut dreptul fundației de a solicita cheltuielile efectuate și daunele produse. Pentru identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța trebuia să stabilească momentul la care s-a produs împiedicarea sau întârzierea și prejudiciul cauzat de acestea. Singura dată certă față de care se poate aprecia că a început să curgă termenul de prescripție asupra solicitării de obligare a pârâtei la plata daunelor prevăzute de art. 11.4. din contract este 22 noiembrie 2018, când A. a luat cunoștință în mod concret de împrejurarea că pârâta împiedică și blochează realizarea demersurilor de autorizare a edificării corpului C. Raportat la acest moment, cererea fundației nu poate fi privită ca prescrisă, întrucât acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă la 14 ianuarie 2019, la nici 2 luni de la momentul constatării împiedicării și producerii daunelor. Nu poate fi validat raționamentul instanței de apel în sensul că fundația ar fi îndreptățită la despăgubiri numai după data de 21 februarie 2019, întrucât motivarea legată de novație și de transformarea obligațiilor este străină de obiectul învestirii. Instanța de apel nu a motivat de o manieră convingătoare raționamentul său juridic referitor la prescripția acestui capăt de cerere și nici nu a înlăturat susținerile fundației referitoare la momentul de la care trebuie calculat termenul de prescripției raportat la acest capăt de cerere subsidiar, fiind incident atât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind nemotivarea, cât și motivul de casare prevăzut de pct. 8, fiind aplicate greșit normele legale privind prescripția. Recurenta-reclamantă a solicitat a se constata că acest capăt de cerere a fost formulat în subsidiar, pentru ipoteza în care instanța ar fi constatat că nu mai poate fi admis capătul principal de cerere, situație în care fundația nu și-ar mai fi văzut satisfăcut dreptul său de a edifica corpul C. pen. terenul parohiei. În această situație, nu pot fi admise considerentele instanței în sensul că nu există legătură de cauzalitate între neobținerea avizelor și autorizațiilor de edificare a corpului C și cheltuielile efectuate cu renovarea, consolidarea și folosința corpului B. Scopul reclamantei la încheierea contractului de colaborare și locațiune a fost acela al obținerii unei stabilități și continuități a activității fundației prin asigurarea unui drept de folosință gratuită, netulburată și nestingherită pentru o perioadă îndelungată, respectiv 45 de ani în corpul C, nicidecum investirea unei sume considerabile în renovarea corpului B, unde a plătit o chirie substanțială timp de 12 ani. Instanța de apel a ignorat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale. În condițiile constatării culpei parohiei în îndeplinirea obligațiilor devin pe deplin aplicabile dispozițiile art. 11.4 din contract, care obligă proprietarul la plata tuturor cheltuielilor și a daunelor produse în baza contractului, inclusiv a celor efectuate cu renovarea, consolidarea și modernizarea corpului B. În lipsa satisfacerii oricărui drept al fundației, investirea unei sume de peste 500.000 euro într-un imobil proprietatea altei persoane apare ca fiind lipsită de cauză juridică. În aceste condiții, se pune totuși întrebarea legitimă care ar fi temeiul pentru păstrarea de către parohie a tuturor investițiilor realizate de către fundație, fără nicio obligație de dezdăunare, câtă vreme s-a reținut culpa acesteia în neîndeplinirea propriilor obligații. Pe de altă parte, având în vedere faptul că instanța de apel a admis capătul principal de cerere și a obligat parohia la obținerea avizelor și autorizațiilor necesare edificării corpului C, daunele prevăzute de art. 11.4 din contract sunt determinate de întârzierea în îndeplinirea obligațiilor de către intimata-pârâtă. Or, această întârziere a cauzat prejudicii însemnate fundației, care începând cu luna ianuarie 2021 a fost nevoită să închirieze un spațiu în vederea continuării activității, în schimbul unei chirii. Aceste daune cauzate de întârziere trebuie suportate de către parohie în temeiul art. 1073, art. 1082 vechiul C. civ. și ale art. 11.4 din contractul de colaborare, pe care a fost întemeiată cererea. Se solicită a se avea în vedere ca, în cazul executării cu întârziere, să se admită cumulul executării în natură cu daunele interese cauzate de întârziere. Or, în acest caz, prin art. 11.4 din contract s-a prevăzut o clauză penală aplicabilă inclusiv pentru ipoteza executării cu întârziere, sens în care obligarea parohiei la obținerea avizelor și autorizațiilor poate și trebuie cumulată cu plata de daune-interese cauzate prin neexecutarea la timp a acestei obligații. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 4.3. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă Parohia Sfântul Nicolae-Buzești, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a criticat modul în care s-a soluționat motivul de apel legat de excepția prescripției dreptului material la acțiune. Au fost formulate următoarele critici: Curtea a reținut, în mod corect, că nu este incidentă nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție, acesta împlinindu-se la 20 ianuarie 2009, fără a se putea identifica pe parcursul derulării raporturilor contractuale vreun temei care să atragă, în condițiile Decretului nr. 167/1958, întreruperea cursului prescripției. De altfel, o asemenea întrerupere nu fusese invocată nici de apelanta-reclamantă. Cu toate acestea, instanța de apel nu a admis excepția invocată de pârâtă, ci a apreciat că obligația în discuție a suferit, în două rânduri, o novație, în urma căreia s-a transformat dintr-o "obligație naturală, imperfectă", într-o obligație "perfectă". S-a reținut, fără indicarea temeiului de drept, că o primă novație a intervenit la 7 iunie 2009, ca urmare a încheierii procesului-verbal din data respectivă, în cadrul căruia părțile au stabilit la pct. 6 astfel: "întrucât din motive independente de voința părților, construcția corpului C nu a putut fi demarată, termenele prevăzute în contractul de colaborare și locațiune din 20 ianuarie 2006 se prelungesc cu o durată corespunzătoare întârzierilor provocate de absența aprobărilor legale necesare construcției corpului C". În același proces-verbal se arată la pct. 3: "Parohia a întreprins mai multe demersuri la Primăria sectorului 1 în vederea obținerii certificatului de urbanism necesar edificării corpului C, însă acest certificat nu a putut fi obținut în conformitate cu prevederile stabilite în contractul din 20 ianuarie 2006". Instanța a arătat în continuare că, odată intervenită transformarea obligației pârâtei dintr-o obligație naturală, într-o obligație perfectă, aceasta din urmă nu putea fi una sine die, ci tot una prescriptibilă, termenul de prescripție — calculat în condițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 fiind împlinit la data de 7 iunie 2012. A doua novație s-a reținut că a intervenit la 21 februarie 2019, ca urmare a Hotărârii Permanenței Consiliului eparhial, prin care "s-a stabilit încheierea unui contract în formă autentică, în condițiile și cu toate clauzele aprobate inițial, precum și obligația reclamantei de a edifica corpul C în doi ani de la încheierea contractului notarial conform prevederilor tehnice din certificatul de urbanism nr. x/2018, autorizația de construire fiind eliberată pe numele parohiei". A menționat recurenta că data hotărârii este 22 ianuarie 2019. Deși chiar instanța de apel arată în mod corect că nu se poate recunoaște (nici) acestui act un efect întreruptiv de prescripție, tocmai dată fiind situarea lui, din punct de vedere cronologic, după data împlinirii termenului de prescripție (termen împlinit la 7 iunie 2012, în aprecierea instanței de apel), totuși curtea a apreciat în continuare ca fiind incident art. 1609 noul C. civ. Instanța a reținut în mod greșit incidența novației în cele două situații redate anterior: prima novare a obligațiilor în discuție ar fi intervenit la 7 iunie 2009, ca urmare a semnării de către părți a procesului-verbal sus-menționat, curtea neindicând însă niciun temei de drept care să justifice această susținere; cea de-a doua novație s-ar fi produs la 21 februarie 2019 (de fapt, la 22 ianuarie 2019), ca urmare a intervenirii Hotărârii Permanenței Consiliului eparhial, curtea indicând de această dată ca temei de drept art. 1609 C. civ. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând a se constata ca întemeiată critica pârâtei privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1609 și următoarele din noul C. civ. Din această reglementare pot fi extrase elementele definitorii ale mecanismului novației: prin intermediul novației are loc stingerea obligației ce izvorăște din raportul juridic novat; chiar dacă raportul juridic inițial se stinge, această stingere nu are ca efect încetarea sa, ci transformarea într-un raport obligațional nou. Față de aceste aspecte, rezultă cu certitudine că nu poate fi incident textul legal reținut de instanța de apel, dat fiind, în primul rând, că adoptarea Hotărârii Permanenței Consiliului eparhial nu echivalează cu încheierea unui contract între părți, respectiv între Parohia Sfântul Nicolae - Buzești și A.. Potrivit Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, eparhia (arhiepiscopia și episcopia) și parohia reprezintă unități distincte, fiecare având personalitate juridică. Așadar, hotărârea respectivă - care provine de la o altă persoană juridică decât parohia, nu poate fi considerată o manifestare de voință a parohiei, tocmai pentru că aparține unei persoane juridice distincte, respectiv eparhiei, adică Arhiepiscopiei Bucureștilor, care nu era parte contractantă. Tocmai de aceea, mecanismul novației nu poate fi primit, iar incidența art. 1609 C. civ. este în mod greșit reținută de instanța de apel. În ceea ce privește obligația ce se pretinde a se fi stins prin novație, din chiar hotărârea recurată reiese că aceasta nu mai era o obligație valabilă la momentul la care s-a emis Hotărârea Permanenței Consiliului Eparhial, ci la 22 ianuarie 2019 era deja prescrisă încă din 7 iunie 2012. La fel, în situația procesului-verbal din 7 iunie 2009, obligația ce se pretinde a se fi stins era prescrisă din 20 ianuarie 2009, prin urmare nu mai era o obligație valabilă, deci nu putea opera în privința acesteia novația. Stabilind contrariul, curtea a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1609 C. civ., deoarece mecanismul novației presupune în mod obligatoriu ca obligația stinsă să fie una valabilă, iar nu să devină valabilă prin efectul novației. Referitor la condiția ca noua obligație să conțină un element nou, este evident că o asemenea condiție nu este îndeplinită. În plus, pentru a se putea vorbi de o novație, este necesar ca părțile să își manifeste în mod expres intenția de a nova. În prezentul litigiu, atât conținutul, cât și contextul intervenirii Hotărârii Permanenței Consiliului Eparhial din 22 ianuarie 2019 exclud intenția parohiei de a nova vreo obligație existentă în cadrul contractului de colaborare și locațiune din 20 ianuarie 2006. Dispunând obligarea pârâtei și la obținerea tuturor avizelor, acordurilor și autorizațiilor necesare pentru edificarea corpului C. pen. terenul în suprafață de 260 mp, instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii nr. 50/1001, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește primul capăt de cerere formulat de reclamanta A., curtea a admis apelul și a dispus admiterea în totalitate a pretenției în discuție, dispunând obligarea pârâtei la obținerea tuturor avizelor, acordurilor și autorizațiilor necesare pentru edificarea corpului C de către reclamantă, pe terenul de 260 mp aparținând parohiei, conform contractului de colaborare și locațiune semnat de părți (data contractului fiind menționată eronat, 20 octombrie 2006, în loc de 20 ianuarie 2006, ceea ce reprezintă, evident, o eroare materială). Cât privește temeiul de drept al admiterii acestui capăt de cerere, curtea a invocat incidența Legii nr. 50/1991, concluzionând (pagina 48 din decizie) că obligația de obținere a documentației administrative pentru edificarea corpului C aparține pârâtei, potrivit dispozițiilor Legii nr. 50/1991. Cu toate acestea, nu se poate reține că în temeiul Legii nr. 50/1991 parohia ar putea fi obligată la obținerea avizelor, acordurilor și autorizațiilor necesare pentru edificarea corpului C-obligație de rezultat, astfel cum s-a menționat în dispozitivul hotărârii recurate, dat fiind că acest act normativ nu garantează atingerea unui rezultat, ci indică numai procedura de urmat, obligatorie și prealabilă executării lucrărilor de construire/demolare. Așadar, din prevederile Legii nr. 50/1991 rezultă că obținerea autorizației de construire nu depinde de voința solicitantului, ci este un act ce se emite de către autoritatea administrativă. Așadar, pârâtei i-ar putea reveni doar o obligație de diligență, în sensul efectuării tuturor demersurilor impuse de actul normativ în discuție si, evident, în condițiile contractului de colaborare și locațiune dintre părți, în vederea obținerii avizelor, acordurilor și în final, a autorizațiilor necesare pentru edificarea noului corp de clădire, ținând cont totodată că ansamblul bisericii parohiale este clasat ca monument istoric. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă Parohia Sfântul Nicolae Buzești a comunicat întâmpinare la 29 iunie 2022, în termen legal, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă A. a comunicat întâmpinare la 1 iulie 2022, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă Parohia Sfântul Nicolae Buzești ca neîntemeiat, sens în care a expus argumente în combaterea motivelor de recurs. La 22 iulie 2022, recurenta-pârâtă Parohia Sfântul Nicolae Buzești a comunicat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă La 25 iulie 2022, recurenta-reclamantă A. a comunicat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la excepția nulității recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată și o va respinge în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., criticile invocate de recurenta reclamantă putând fi încadrate în motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Referitor la cele două recursuri declarate în cauză, întrucât ambele conțin critici relative la excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul 1 al cererii principale - obligarea pârâtei la obținerea avizelor, acordurilor și autorizațiilor necesare pentru demolarea construcției de pe terenul unde urma să fie edificat de către reclamantă corpul C -, atât sub aspectul modului de soluționare a acesteia cât și al considerentelor avute în vedere, Înalta Curte urmează a le analiza cu precădere. În esență, recurenta-pârâtă Parohia Sfântul Nicolae Buzești a invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând a se constata ca întemeiată critica sa privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1609 și următoarele din noul C. civ., instanța de apel reținând în mod nelegal incidența novației în două situații: o primă novație a obligațiilor părților ar fi intervenit la 7 iunie 2009, urmare a semnării procesului-verbal din 7.06.2009; cea de-a doua novație s-ar fi produs la 21 februarie 2019, prin emiterea Hotărârii Permanenței Consiliului Eparhial, în această din urmă ipoteză menționându-se expres ca temei de drept art. 1609 C. civ. Pe de altă parte, și recurenta reclamantă A. a criticat soluția instanței de apel însă doar sub aspectul considerentelor care au susținut soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că dreptul subiectiv al reclamantei de edificare a construcției, respectiv de folosință gratuită a acesteia era afectat de condiția suspensivă a obținerii autorizației de construire de către proprietar, astfel încât, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția nu putea începe să curgă decât de la data când s-ar fi realizat condiția. Criticile sunt fondate. Astfel, în ceea ce privește prescripția dreptului material la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la obținerea avizelor, acordurilor și autorizației de desființare construcții, instanța de apel a reținut că este corectă susținerea apelantei-pârâte referitoare la aplicarea dispozițiilor alin. (2) al art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul de 3 ani al prescripției extinctive a început să curgă la data nașterii raportului juridic, anume de la data 20.01.2006, când între părți s-a încheiat contractul de colaborare și locațiune, și s-a împlinit la 20.01.2009, anterior sesizării instanței. A mai constatat instanța de apel și că, între părți, a fost încheiat procesul-verbal din data de 7.06.2009 care, deși nu are efect întreruptiv în privința prescripției extinctive, fiind întocmit ulterior împlinirii termenului de prescripție, nu poate fi ignorat, în considerarea manifestării de voință a părților care au convenit în această modalitate, prelungirea termenelor prevăzute în contractul de colaborare și locațiune, ceea ce echivalează cu operarea unei novații, cu consecința transformării obligației prescrise prin neexecutare în termen de 3 ani de la încheierea contractului, într-o obligație valabilă. Ulterior, prin Hotărârea Permanenței Consiliului Eparhial din 21.02.2019 au fost stabilite atât obligația părților de a încheia unui nou contract de colaborare și locațiune, având toate condițiile și clauzele aprobate inițial, însă în formă autentică, cât și obligația reclamantei de a edifica corpul C al clădirii în termen de 2 ani de la încheierea contractului autentic, autorizația de construire urmând a fi eliberată pe numele parohiei. Or, instanța de apel a apreciat că și în această situație, în mod similar celor reținute în privința procesului-verbal din 2009, în condițiile art. 1609 C. civ., manifestarea de voință exprimată în respectiva hotărâre și acceptată implicit de reclamantă, transformă obligația prescrisă, într-o obligație validă al cărei nou termen de prescripție de 3 ani, calculat potrivit art. 7 alin. (2) din decret, se împlinește la 21.02.2022. În acest context, criticile susținute de recurenta pârâtă cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează mecanismul juridic al novației, sunt apreciate de Înalta Curte ca fiind fondate. Potrivit dispozițiilor art. 1609 C. civ., novația este un contract prin care părțile, în mod concomitent, sting o obligație veche, existentă, înlocuind-o cu o nouă obligație, prin introducerea unui element de noutate, de natură obiectivă sau subiectivă. Novația obiectivă implică modificarea oricărui element al raportului obligațional inițial, mai puțin a subiectelor acestuia, astfel încât, se poate aprecia că a fost novat obiectiv un raport obligațional dacă părțile convin să îi schimbe spre exemplu, cauza, obiectul ori condițiile de executare. Dată fiind natura sa convențională, pentru a produce efectele juridice specifice convenției, novația trebuie să îndeplinească, într-o primă etapă, toate condițiile de fond impuse pentru încheierea valabilă a unui contract iar ulterior, o serie de condiții specifice, precum existența unei obligații valabile, intenția de a nova și elementul nou. Așadar, în mod absolut necesar, acordul novator presupune preexistența unei obligații civile valide, căci altfel, ar fi de neconceput novația unui raport juridic ce are ca sursă o obligație lipsită de aptitudinea de a genera o alta nouă, în egală măsură, valabilă. Altfel spus, novația nu are niciun efect dacă obligația veche pe care părțile s-au hotărât să o noveze este deja stinsă sau ineficace, prin prisma nulității sau a unei alte cauze. În considerarea acestor aspecte de ordin teoretic, rezultate din conținutul reglementării instituției novației, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente respectivele dispoziții, cele două înscrisuri analizate în cadrul judecății în apel, neîntrunind condițiile de valabilitate ale unui acord novator. Astfel, este eronată însăși premisa de la care pleacă raționamentul instanței de apel, anume aceea că obligația inițială ce a făcut obiectul contractului de colaborare și locațiune, deși prescrisă prin neexecutare, așadar nevalidă, este în măsură să se transforme într-o obligație validă, prin intermediul mecanismului novației. Or, așa cum s-a arătat anterior, precondiția esențială a novației este aceea a existenței unei obligații valabile, ceea ce înseamnă că, în cauză, un eventual acord novator este lipsit de fundament. Prin urmare, deși procesul–verbal încheiat între părți la 7.06.2009, ar putea fi considerat ca respectând parțial condițiile novației, nu poate produce efectele juridice ale acesteia, căci nu are ca temei o obligație validă. Astfel, clauzele incluse în conținutul său conturează atât intenția de a nova cât și elementul de noutate, însă obligația ce constituie sursa raportului obligațional, fiind născută la 20 ianuarie 2006, era deja prescrisă la data de 7 iunie 2009, neputându-se așadar transforma într-o obligație nouă, valabilă. Aceeași situație se regăsește și în privința Hotărârii Permanenței Consiliului Eparhial din 22.01.2019 emisă de Arhiepiscopia Bucureștilor prin care "s-a stabilit încheierea unui contract în formă autentică, în condițiile și cu toate clauzele aprobate inițial, precum și obligația reclamantei de a edifica corpul C în doi ani de la încheierea contractului notarial conform prevederilor tehnice din Certificatul de urbanism nr. x/2018, autorizația de construire fiind eliberată pe numele parohiei". Or, și acest înscris a fost emis după expirarea termenului de prescripție, ceea ce înseamnă că obligația veche ce a constituit sursa raportului obligațional nu mai era valabilă. Pe de altă parte, hotărârea respectivă reprezintă un act juridic unilateral, în condițiile în care novația este întotdeauna un contract, neputându-se realiza printr-un angajament unilateral, pentru că o asemenea ipoteză ar presupune modificarea pe cale unilaterală chiar a raportului obligațional, cu efectul pierderii obligativității acestuia. Mai mult, hotărârea are ca emitent Arhiepiscopia Bucureștilor, persoană juridică distinctă de Parohia Sfântul Nicolae Buzești și care nu a avut calitatea de parte contractantă în contractul de colaborare și locațiune, așa încât, în absența intenției părților contractante de a nova, nu poate fi vorba de o novație, ci eventual de existența juxtapusă a două obligații diferite. În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte apreciază că în mod greșit au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 1609 C. civ. referitoare la novație, în privința soluționării și implicit a motivării excepției prescripției capătului de cerere privind obligarea pârâtei la obținerea avizelor, acordurilor și autorizației de desființare construcții. Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborate cu cele ale art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Parohia Sfântul Nicolae Buzești, cât și, în mod formal, pe cel al reclamantei A., va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare, urmând ca în rejudecare instanța de apel să analizeze și celelalte aspecte invocate în cererile de recurs și care interesează în stabilirea corectă a raporturilor juridice dintre părți.