ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 22/2024

HOTĂRÂRE

16.01.2024

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 22/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra conflictului negativ, constată următoarele:

I. Cererea:

Prin cererea înregistrată la 19 mai 2023 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții A., B. – minoră, reprezentată de tatăl său A. și C. - minoră, reprezentată de tatăl său A., în contradictoriu cu pârâta D., au solicitat aplicarea art. 21 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980, privind exercitarea și organizarea dreptului efectiv de vizită și restabilirea dreptului de autoritate părinteasca tatălui A., conform art. 1 alin. (1) e), art. 2, art. 3 alin. a), b) din Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 și restrângerea dreptului de autoritate părinteasca mamei.

II. Hotărârea Tribunalului București:

Prin sentința civilă nr. 845 din 7 septembrie 2023, Tribunalului București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Curtea de Argeș.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut că reclamantul și-a întemeiat cererea formulată pe dispozițiile art. 21 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, convenție ce a fost pusă în aplicare pe teritoriul României prin Legea nr. 369/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 369/2004, "instanța competentă pentru soluționarea cererilor privind exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea minorului în afara teritoriului României, formulate în aplicarea art. 21 din Convenție, este instanța de drept comun. Dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător." Totodată, conform art. 24 din același act normativ, aceste dispoziții se completează cu cele ale C. proc. civ.

Așadar, competența materială și teritorială în cazul cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Convenție se stabilește prin raportare la regulile de drept comun, astfel cum sunt acestea cuprinse în C. proc. civ.

Art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. prevede că judecătoriile judecă în primă instanță, cererile date de C. civ. în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel, iar potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ. tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

În ce privește competența teritorială, s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 114 alin. (1) C. proc. civ. Cum persoanele ocrotite au domiciliul la mamă, respectiv în municipiul Curtea de Argeș, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Curtea de Argeș.

III. Hotărârea Judecătoriei Curtea de Argeș:

Învestită prin declinare, Judecătoria Curtea de Argeș a pronunțat sentința civilă nr. 1742 din 21 noiembrie 2023 prin care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În considerentele hotărârii, instanța a arătat că față de unicitatea obiectivului Convenției și în condițiile în care o cerere vizând organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare poate fi adresată autorității centrale a unui stat contractant, potrivit acelorași modalități, cu o cerere vizând înapoierea copilului, Tribunalul București este instanța de drept comun ce are competența exclusivă de a soluționa o cerere de vizitare întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Convenție.

În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat instituirea unei derogări în ceea ce privește competența de soluționare a unei asemenea cereri, în sensul că aceasta este de competența judecătoriei, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres.

Or, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 369/2004 nu conține o atare prevedere, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre o normă de competență derogatorie, distinctă de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 369/2004.

În consecință, nu există nicio rațiune pentru înlăturarea aplicării în cauză a normei de competență exclusivă a Tribunalului București pentru soluționarea în primă instanță a cererii reclamantului, vizând în principal dreptul de vizitare cu caracter transfrontalier, cu atât mai mult cu cât excepțiile de la normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului în care s-a ivit conflictul de competență, reclamantul A., în nume propriu și în calitate de reprezentant al minorelor B. și C., a solicitat aplicarea art. 21 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980, privind exercitarea și organizarea dreptului efectiv de vizită și restabilirea dreptului de autoritate părintească, conform art. 1 alin. (1) e), art. 2, art. 3 alin. a), b) din Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996.

Având în vedere temeiul juridic al cererii, astfel cum au reținut și instanțele aflate în conflict, în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei devin aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, ce prevăd că "instanța competentă pentru soluționarea cererilor privind exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea minorului în afara teritoriului României, formulate în aplicarea art. 21 din Convenție, este instanța de drept comun. Dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător."

Se constată, așadar, că instanțele aflate în conflict nu se află în dezacord în ceea ce privește dispozițiile legale care stabilesc competența de soluționare a cauzei. Ceea ce a determinat ivirea conflictului de competență a fost interpretarea diferită dată sintagmei "instanță de drept comun" din cuprinsul textului legal anterior redat.

În ceea ce privește competența materială de soluționare a cauzei, din lecturarea dispozițiilor art. 94 și art. 95 C. proc. civ., reiese că în concepția noului C. proc. civ. tribunalul are plenitudine de competență pentru judecata în primă instanță, fiind instanță de fond de drept comun.

Potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

Drept urmare, ori de câte ori prin lege nu se prevede competența de primă instanță a unei anumite instanțe judecătorești sau a unui organ cu activitate jurisdicțională, cererea trebuie înregistrată pe rolul tribunalului. Altfel spus, în accepțiunea textului legal anterior redat, pentru ca tribunalul să fie competent în primă instanță, nu este necesară o prevedere specială în acest sens.

În lipsa unei dispoziții legale prin care să fie atribuită în competența unei anumite instanțe, competența materială de soluționare a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 revine, așadar, tribunalului.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.