BORGMANN v. GERMANY

Reclamantul, dl Matthias Borgmann, este un național german care s-a născut în 1948 și locuiește în Berlin. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Kaleck, un avocat practicant la Berlin. La 17 martie 2000, Curtea Federală de Justiție a emis un mandat de arestare în ceea ce privește reclamantul, care a fost angajat la Universitatea Tehnica din Berlin, pe motivul pentru care a fost puternic suspectat de a fi membru dintr-un grup terorist numit Revoluțiaäre Zellen și că a participat la diferite atacuri teroriste în perioada 1985-1994. Revolutionäre Zellen, care s-a dizolvat în 1995, a fost responsabil pentru cel puțin 186 de atacuri teroriste. Biroul regional din Berlin, Berliner Zelle, a fost responsabil pentru cel puțin patruzeci de atacuri teroriste, printre altele pentru încercările de a exploda Biroul de Protecție Socială al Căutătorilor de Azil de Nuntă și coloana de victorie din Berlin, precum și pentru tentativele de asasinat a șefului Oficiului de Extraterestre și un judecător al Curții Administrative Federale. La 19 aprilie 2000, reclamantul a fost deținut în închisoare. La 30 octombrie 2000, Procurorul Federal a depus actele de inculpare împotriva reclamantului și a altor trei persoane inculpate pentru aderarea la o organizație teroristă și cauza unei exploziții în două cazuri. Proiectul de inculpare a fost bazat pe diverse elemente de probă, printre care mărturia unui martor de urmărire penală privilegiat (Kronzeuge), rezultatele anchetelor preliminare, ancheta preliminară împotriva martorului de mai sus pentru urmărirea penală și măsurile ulterioare în temeiul Codului de procedură penală, precum și alte dovezi confiscate. Acțiunea principală cu privire la acuzațiile de mai sus a început la 22 martie 2001, dar a fost suspendată ulterior până la 17 mai 2001 pentru a se alătura acestora la procedura împotriva unei persoane suplimentare. La 12 aprilie 2001, Curtea Regională de Berlin a respins moțiunea reclamantului de a anula sau a anulat mandatul de arestare din 17 martie 2000. Acesta a constatat că exista o suspiciune puternică că reclamantul a comis infracțiunile de care a fost acuzat și că este probabil să se absoarbă dacă este eliberat, având în vedere pedeapsa pe care a riscat să o incurce dacă este considerat vinovat. Curtea Regională de Berlin a remarcat că reclamantul avea legături sociale stabile, în timp ce era căsătorit din 1997, el era frecvent în legătură cu fiica sa care locuia în Anglia, iar concedierea de la locul de muncă la Universitatea Tehnica din Berlin nu a devenit încă finală. Cu toate acestea, Curtea Regională de Berlin a considerat că reclamantul ar putea dispărea în străinătate, deoarece deținea cu soția sa o proprietate în Franța, unde ar putea călători necontrolat, abilitățile sale diferite ar putea să-i câștige o viață acolo, iar extrădarea sa în Germania nu ar putea fi luată pentru a fi acordată, având în vedere practica autorităților franceze. Pe de altă parte, durata actuală a detenției în reținere nu a fost disproporționată față de condamnarea preconizată la închisoare. La 23 mai 2001, Curtea Federală de Justiție a respins petiția reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale de la Berlin din 12 aprilie 2001. Acesta a constatat că nici modul în care se desfășoară până în prezent procedurile, nici amânarea până la 17 mai 2001 nu au fost încălcate obligația de a continua rapid (Beschleunigungsgrundsatz). Motivele furnizate de procurorul federal pentru amânare au fost plauzibile, iar întârzierea procedurii a fost încă proporțională cu durata detenției reclamantului în reținere. La 20 iulie 2001, Curtea Regională de Berlin a ordonat continuarea detenției reclamantului în reținere, deoarece atât suspiciunile puternice, cât și motivele de detenție au persistat. La 23 august 2001, Curtea Federală de Justiție a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale de Berlin din 20 iulie 2001. Acesta a considerat că există suspiciuni puternice care nu au fost dissipate de dovezile colectate în cadrul procedurii principale. Perioada de un an și de patru luni pe care reclamantul a petrecut până acum în detenție în reținere nu a eliminat pericolul abscondajului reclamantului, nici nu a făcut ca detenția să fie disproporționată. În ciuda perioadei considerabile de la comisia infracțiunilor cu care a fost acuzat reclamantul, condamnarea probabilă a reclamantului având în vedere gravitatea lor și faptul că a jucat un rol de lider în organizația teroristă ar putea justifica presupunerea că există stimulente semnificative pentru a scăpa și că continuarea deținerii rezidențiale este proporțională. La 25 septembrie 2001, Curtea Regională de Berlin a respins propunerea reclamantului de a anula, sau de a anula, mandatul de arestare. Curtea Regională de Berlin a considerat că există o suspiciune puternică că reclamantul și alte patru persoane au comis atacurile teroriste, susținute de dovezi colectate în cadrul procedurii principale. În plus, a susținut că încă există pericolul de a-l absoarbe și că este proporțional să continue deținurea în închisoare, având în vedere gravitatea acuzațiilor și condamnarea probabilă la închisoare. La 20 decembrie 2001, Curtea Federală de Justiție a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale de Berlin din 25 septembrie 2001. Acesta s-a referit la decizia sa anterioară din 23 august 2001 și a constatat că continuarea deținerii reclamantei la reținere este justificată deoarece circumstanțele nu s-au schimbat semnificativ de atunci. Curtea Federală de Justiție a remarcat că nu este contestabilă faptul că Curtea Regională de Berlin a constatat că persistă o suspiciune puternică de responsabilitatea reclamantului pentru infracțiunile. Curtea Federală de Justiție a susținut, de asemenea, că principalele proceduri au fost efectuate până în prezent rapid, ceea ce este adecvat având în vedere detenția reclamantului în reținere. Complexitatea procedurii împotriva mai multor persoane acuzate combinată cu dificultatea în stabilirea evenimentelor planificate cu mijloace conspirative de către un grup terorist în perioada 1985-1994 a împiedicat până în prezent să fie eliberată hotărârea. Evaluarea motivului arestării și proporționalitatea deținerii la încarcerare nu s-au schimbat în mod considerabil de la decizia Curții Federale de Justiție din 23 august 2001. Pedeapsa probabilă a reclamantului a depășit încă perioada de detenție la încarcerare; prin urmare, a rămas pericolul abscondării sale. Prin urmare, continuarea detenției la încarcerare a fost proporțională. La 11 februarie 2002, Curtea Regională de Berlin a suspendat mandatul de arestare din 17 martie 2000 și a ordonat în schimb reclamantului să participe la procedura principală, să își prezinte pașaportul și să nu părăsească teritoriul Republicii Federale a Germaniei fără acordul prealabil al instanței. Curtea Regională de Berlin a constatat că, având în vedere un accident grav al ginerei reclamantului care are nevoie de îngrijire intensivă, pericolul abscondajului reclamantului a fost redus la un nivel atât de mare încât măsurile mai puțin de amploare, care au fost ordonate, ar satisface în schimb scopul detenției în reținere în reținere. Reclamantul a fost eliberat la 12 februarie 2002. La 4 martie 2002, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului împotriva hotărârilor Curții Regionale de Berlin din 25 septembrie 2001 și decizia Curții Federale de Justiție din 20 decembrie 2001. Avocatul reclamant a primit decizia la 11 martie 2002. La 18 martie 2004, Curtea Regională de Berlin a condamnat reclamantul de conducere a unei organizații teroriste și a provocat o explozie în două ocazii și l-a condamnat la patru ani și trei luni de închisoare. În determinarea condamnării, Curtea Regională de Berlin a luat în considerare durata deținerii în reținere și durata procedurii penale ca fapte mitigătoare. Hotărârea a devenit de atunci finală. Secțiunea 117 din Codul de Procedință Penală prevede, printre altele: „Atâta timp cât acuzatul este în detenție în reținere, el poate, în orice moment, să solicite o audiere a instanței pentru a determina dacă mandatul de arestare trebuie revocat sau dacă executarea acestuia trebuie suspendată în conformitate cu secțiunea 116.” Secțiunea 230 din Codul de Procedință Penală prevede, printre altele: „Nici un proces nu trebuie reținut în ceea ce privește o persoană care este absentă.”

The applicant, Mr Matthias Borgmann, is a German national who was born in 1948 and lives in Berlin. He was represented before the Court by Mr Kaleck, a lawyer practising in Berlin. On 17 March 2000, the Federal Court of Justice issued an arrest warrant in respect of the applicant, who had been employed with the Technical University in Berlin, on the ground that he was strongly suspected of being member of a terrorist group called the Revolutionäre Zellen and that he had participated in various terrorist attacks during the period between 1985 and 1994. The Revolutionäre Zellen, which dissolved itself in 1995, was responsible for at least 186 terrorist attacks. Its regional branch in Berlin, the Berliner Zelle, was responsible for at least forty terrorist attacks, inter alia for attempts to explode the Wedding Social Welfare Office for Asylum Seekers and the victory column in Berlin as well as for attempted assassinations of the chief of the Aliens Office and a presiding judge of the Federal Administrative Court. On 19 April 2000, the applicant was put on detention on remand. On 30 October 2000, the Federal Prosecutor filed the bill of indictment against the applicant and three other indicted persons for membership of a terrorist organisation and the causing of an explosion in two instances. The bill of indictment was based on various items of evidence, among them the testimony of a privileged prosecution witness (Kronzeuge), the results of the preliminary investigations, the preliminary investigation against the above witness for the prosecution and subsequent measures under the Code of Criminal Procedure as well as further seized evidence. The main proceedings regarding the above charges commenced on 22 March 2001, but were subsequently adjourned until 17 May 2001 in order to join them to the proceedings against a further person. On 12 April 2001, the Berlin Regional Court dismissed the applicant’s motion to quash or set aside the arrest warrant of 17 March 2000. It found that there existed a strong suspicion that the applicant had committed the crimes of which he was accused and that he was likely to abscond if released, given the sentence which he risked incurring if found guilty as charged. The Berlin Regional Court noted that the applicant had stable social ties as he had been married since 1997, he was frequently in touch with his daughter who lived in England, and the dismissal from his job at the Technical University in Berlin had not yet become final. However, the Berlin Regional Court took the view that there was concern that the applicant could vanish abroad as he owned with his wife an estate in France where he could travel uncontrolled. His various skills could earn him a living there, and his extradition to Germany could not be taken for granted given the practice of the French authorities. Moreover, the current length of the detention on remand was not disproportionate to the expected prison sentence. On 23 May 2001, the Federal Court of Justice dismissed the applicant’s motion against the decision of the Berlin Regional Court of 12 April 2001. It found that neither the manner in which the proceedings had so far been conducted nor the adjournment until 17 May 2001 had been in violation of the obligation to proceed speedily (Beschleunigungsgrundsatz). The reasons given by the Federal Prosecutor for the adjournment were plausible, and the delay of the proceedings was still proportionate to the length of the applicant’s detention on remand. On 20 July 2001, the Berlin Regional Court ordered the continuation of the applicant’s detention on remand because both the strong suspicion and the reasons for detention persisted. On 23 August 2001, the Federal Court of Justice dismissed the applicant’s appeal against the decision of the Berlin Regional Court of 20 July 2001. It considered that there persisted strong suspicion which had not been dissipated by the evidence gathered during the main proceedings. The period of one year and four months which the applicant had so far spent in detention on remand had not eliminated the danger of the applicant’s absconding, nor had it made that detention disproportionate. Despite the considerable period since the crimes the applicant was charged with had been committed, the applicant’s probable sentence in view of their gravity and the fact that he had played a leading role in the terrorist organisation could justify the assumption that there was significant incentive to escape and that the continuation of the detention on remand was proportionate. On 25 September 2001, the Berlin Regional Court dismissed the applicant’s motion to quash, or alternatively to set aside, the arrest warrant. The Berlin Regional Court took the view that there persisted a strong suspicion that the applicant and four other persons had committed the terrorist attacks, which was supported by evidence collected in the main proceedings. It further held that there was still the danger of him absconding and that it was proportionate to continue the detention on remand given the gravity of the charges and the likely prison sentence. On 20 December 2001, the Federal Court of Justice dismissed the applicant’s appeal against the decision of the Berlin Regional Court of 25 September 2001. It referred to its earlier decision of 23 August 2001 and found that the applicant’s continued detention on remand was justified as the circumstances had not significantly changed since then. The Federal Court of Justice noted that it was not objectionable that the Berlin Regional Court had found that there persisted a strong suspicion of the applicant’s responsibility for the crimes. The Federal Court of Justice also held that the main proceedings had so far been conducted speedily which was appropriate in view of the applicant’s detention on remand. The complexity of the proceedings against several accused persons combined with the difficulty in establishing events planned with conspirative means by a terrorist group in the period between 1985 and 1994 had so far prevented the judgment from being delivered. The assessment of the reason for arrest and the proportionality of the detention on remand had not considerably changed since the Federal Court of Justice’s decision of 23 August 2001. The likely sentence of the applicant still exceeded the period of his detention on remand; hence there remained the danger of his absconding. Therefore, the continuation of the detention on remand was proportionate. On 11 February 2002, the Berlin Regional Court suspended the arrest warrant of 17 March 2000 and ordered the applicant instead to participate in the main proceedings, to submit his passport and not to leave the territory of the Federal Republic of Germany without prior consent by the court. The Berlin Regional Court found that, in view of a serious accident of the applicant’s son-in-law who needed intensive care, the danger of the applicant absconding was reduced to such a degree that the less far-reaching measures which had been ordered instead would satisfy the purpose of the detention on remand. The applicant was released on 12 February 2002. On 4 March 2002, the Federal Constitutional Court refused to admit the applicant’s constitutional complaint against the decisions of the Berlin Regional Court of 25 September 2001 and the decision of the Federal Court of Justice of 20 December 2001. The applicant’s lawyer received the decision on 11 March 2002. On 18 March 2004, the Berlin Regional Court convicted the applicant of ringleadership of a terrorist organisation and of causing an explosion on two occasions and sentenced him to four years and three months’ imprisonment. In determining the sentence, the Berlin Regional Court took into account the length of the detention on remand and the length of the criminal proceedings as mitigating facts. The judgment has since become final. Section 117 of the Code of Criminal Procedure provides, inter alia: “As long as the accused is in detention on remand, he may at any time apply for a court hearing to determine whether the arrest warrant is to be revoked or whether its execution is to be suspended in accordance with Section 116.” Section 230 of the Code of Criminal Procedure provides, inter alia: “No trial shall be held in respect of a person who is absent.”