Decizia nr. 1186/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 308/20.06.2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj, Stațiunea Didactică și Experimentală Mănăștur, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca lipsit de obiect, petitul privind constatarea nulității absolute a actului de parcelare și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1999 de BNP B., pentru suprafața de 137.678 mp; a respins, ca lipsit de obiect, petitul privind încetarea/constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă nr. x/07.06.2006 și a actului adițional nr. x autentificat prin încheierea nr. 2015/23.08.2013, încheiat între pârâtele C. și A. S.A.; a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 18/1998 emisă de pârâtul Consiliului Local Florești; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Statul Român prin Ministerul Finanțelor; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind petitul având ca obiect obligarea pârâtei A. S.A. la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul în litigiu; a admis, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele Agroindustriala S.A. și A. S.A.; a obligat pârâta A. S.A. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 347.678 mp, înscris inițial în CF nr. x Florești, transcris în CF nr. x Florești; a dispus rectificarea înscrierilor din CF nr. x Florești, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris sub B1, prin încheierea CF nr. x, în favoarea pârâtei Agroindustriala S.A., și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în CF nr. x Florești; a respins, ca neîntemeiat, petitul având ca obiect obligarea pârâtei A. S.A. la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul în litigiu. Prin decizia nr. 293/A/17.12.2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței și a încheierilor civile din data de 31.01.2019 și 07.03.2019, ale Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr. x/2016, pe care le-a menținut; a respins apelul pârâtei S.C. A. S.A. Cluj-Napoca, împotriva sentinței și a încheierii civile din data de 07.05.2019, ale Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr. x/2016, pe care l-a menținut; a respins apelul pârâtei S.C. Agroindustriala S.A., împotriva sentinței și a încheierii civile din data de 07.05.2019, ale Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr. x/2016, pe care le-a menținut. Prin decizia nr. 1484/23.06.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, de pârâta S.C. Agroindustriala S.A. și de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 293/A/17.12.2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă; a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 294/A/17.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 118/A/30.03.2023 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelurile formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pârâții Agroindustriala S.A. și A. S.A., împotriva sentinței nr. 308/20.06.2019 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. x/2016; a anulat, în parte, încheierea civilă din data de 31.01.2019 și sentința civilă nr. 308/20.06.2019, în ceea ce privește soluția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a Hotărârii nr. 18/1998, emisă de pârâtul Consiliul Local Florești; a respins excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 18/1998, emisă de pârâtul Consiliul Local Florești, ca inadmisibilă; a schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins cererea reclamantului privind rectificarea înscrierilor din cartea funciară nr. x Florești, vizând radierea dreptului de proprietate înscris sub B1, prin încheierea CF nr. x, în favoarea pârâtei Agroindustriala S.A. și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în cartea funciară x Florești; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 118/A/30.03.2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Recurentul învederează că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 494, art. 486 C. civ. din 1864 și arată că în aplicarea prevederilor art. 494 C. civ., referitoare la accesiunea construcțiilor, plantațiilor și a altor lucrări realizate de un terț pe terenul altuia, buna-credință a constructorului se determină prin raportare la dispozițiile art. 486 din același cod, conform cărora posesorul era de bună-credință când poseda ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute. Pe aceste baze, în literatura juridică s-a arătat că prin constructor de bună-credință se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată, că acel teren se află în proprietatea sa. SC A. S.A. a fost parte în cauza nr. 956/2003, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, având ca obiect acțiunea promovată de Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca, prin care a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a actului de parcelare și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.1999 de către BNP B.. Așa cum a reținut Curtea de Apel Pitești în considerentele deciziei civile nr. 6/A/19.01.2006 (pagina 3, par. 4), în motivarea acțiunii, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca a invocat împrejurarea că "Deși prin sentința civilă nr. 10102/1999 Judecătoria Cluj Napoca a anulat Hotărârea nr. 32/1998 și a dispus rectificarea cărții funciare 4532 Florești în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al S.C. Agroindustriala S.A. Cluj Napoca, cu fraudă la lege, pârâtele au procedat la perfectarea contractului în discuție, deși terenul ce a făcut obiectul acestuia făcea parte din domeniul public al statului și se afla în administrarea reclamantei." Recurentul învederează că în cadrul probatoriului administrat în cauză a fost depusă și sentința civilă nr. 10102/1999, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, sens în care citează considerentele în temeiul cărora apreciază că prin această hotărâre s-a tranșat irevocabil regimul juridic al imobilului în litigiu cu privire la apartenența acestuia la domeniul public al statului, și în raport cu acest aspect, lipsa calității de proprietar a S.C. Agroindustriala S.A. la momentul vânzării bunului în litigiu. Totodată, recurentul arată că din considerentele hotărârii atacate – pe care partea le citează in extenso – reiese că instanța de apel a pus în balanță o hotărâre judecătorească definitivă care se bucură de autoritate de lucru judecat și plasează bunul în proprietatea publică a statului și o cerere de renunțare la drept formulată de un neproprietar (deși este de notorietate că administratorul bunului domenial nu are calitatea de proprietar), iar Curtea de Apel Cluj dă eficiență acesteia din urmă, conferindu-i o forță juridică nejustificată. Prin sentința civilă nr. 129/19.09.2005, pronunțată de Tribunalul Argeș, în care S.C. A. S.A. are calitatea de parte, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și de parcelare autentificat sub nr. x/16.06.1999 la Biroul Notarului Public B.. Chiar în condițiile în care, ca urmare a cererii de renunțare la dreptul dedus judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 4500/09.05.2006, prin care a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 6/A/19.01.2006, pronunțată de Curtea de Apel Pitești și sentința civilă nr. 129/19.09.2005, pronunțată de Tribunalul Argeș, trebuie observat faptul că pe parcursul derulării acestui litgiu și la data pronunțării sentinței civile nr. 129/2005, S.C. A. S.A. a executat lucrările de construcție. Curtea de Apel Cluj a reținut că "...o componentă esențială, substanțială în aprecierea bunei credințe este asigurată de conduita manifestată de Statul Român, manifestată prin toleranță și pasivitate." Față de argumentele instanței de apel, anterior menționate, recurentul învederează faptul că buna-credință a constructorului se determină prin raportare la dispozițiile art. 486 C. civ. și nu în raport cu conduita proprietarului. Potrivit prevederilor legale arătate, "posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute." Astfel, conduita constructorului se analizează în raport cu condițiile prevăzute de dispozițiile legale menționate și nu în raport cu atitudinea proprietarului imobilului. Aceleași condiții au fost preluate și în art. 586 din noul C. civ. Or, față de situația de carte funciară, de sentința civilă nr. 10102/1999 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, depusă în probatoriu în cauza nr. 956/2003, intimata nu se poate prevala de buna-credință, întrucât a cunoscut viciile titlului său anterior demarării lucrărilor de construcție. În susținerea argumentelor prezentate, recurentul solicită a se avea în vedere motivarea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, susținută de probatoriul administrat în cauză, respectiv sentința civilă nr. 10102/1999: "Deși prin sentința civilă nr. 10102/1999, Judecătoria Cluj Napoca a anulat Hotărârea nr. 32/1998 și a dispus rectificarea cărții funciare 4532 Florești, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al S.C. Agroindustriala S.A. Cluj Napoca, cu fraudă la lege, pârâtele au procedat la perfectarea contractului în discuție, deși terenul ce a făcut obiectul acestuia făcea parte din domeniul public al statului și se afla în administrarea reclamantei." (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj Napoca-fila x din decizia civilă nr. 6/A/19.01.2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești). Recurentul expune istoricul notărilor în cartea funciară în care este evidențiat terenul în litigiu (prin încheierea nr. 9536/01.01.1999, prin încheierea nr. 8761/11.05.2004, prin încheierea nr. 8999/01.01.2005) și arată că A. S.A. Cluj cunoștea viciile titlului de proprietate de care se prevalează intimata societate comercială. Așa cum rezultă din analiza prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/1998, precum și a dispozițiilor art. 862 alin. (1) C. civ., dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite, reglementate de lege ori de Noul C. civ., pentru dreptul de proprietate privată, dar numai în măsura în care asemenea limitări sunt compatibile cu uzul ori cu interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate acestui scop. Având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că, așa cum statuează sentința civilă nr. 10102/1999, dreptul de proprietate a fost transmis în patrimoniul S.C. A. S.A. de către un neproprietar, iar pe de altă parte, caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică reglementat la articolul 136 alin. (4) din Constituția revizuită, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar, devine evident că intimata societate comercială cunoștea viciile titlului său de proprietate la momentul edificării construcției, în condițiile în care autorizația de construire a fost emisă la data de 24.06.2005, la un interval de doi ani de la data la care S.C. A. S.A. cunoștea regimul juridic al imobilului, respectiv data de 24.01.2003, ce reprezintă data înregistrării cauzei nr. 956/2003 pe rolul Tribunalului Cluj. Față de aspectele prezentate, nu pot fi reținute considerentele instanței de apel, în sensul că "intimata A. deține un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1". Deși prin decizia de casare s-a statuat în sensul că "în rejudecare, Curtea de Apel Cluj va avea în vedere toate apărările părților, inclusiv jurisprudenta invocată cu referire la componenta economică a măsurilor ce pot fi dispuse, apreciind, dacă este cazul, cu privire la soluția mai eficientă economic pentru părți dintre demolarea sau încheierea unei convenții privind cedarea folosinței terenului", în rejudecare, instanța de apel s-a limitat să aprecieze că măsura demolării construcției este de natură să încalce principiul proporționalității "prin raportare la întinderea construcției, afectând interesele titularilor afacerilor dezvoltate în centrul comercial, fără a fi de natură să producă vreun beneficiu economic sau social statului", dar a omis să își exprime opinia cu privire la soluția alternativă propusă de instanța supremă, privind cedarea folosinței terenului.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. s-a reținut că recursul este admisibil și este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, s-a reținut că greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 494, art. 486 C. civ. din 1864 de către instanța de apel, în sensul că, în opinia recurentului, buna-credință a constructorului se determină prin raportare la dispozițiile art. 486 C. civ. și nu în raport cu conduita proprietarului, reprezintă aspecte susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținerea potrivit căreia instanța de apel a omis să își exprime opinia cu privire la soluția alternativă propusă de instanța supremă prin decizia de casare, privind cedarea folosinței terenului, poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nemulțumirile recurentului privind modalitatea în care instanța de apel a dat eficiență statuărilor conținute în anumite hotărâri judecătorești prin care s-a tranșat irevocabil regimul juridic al imobilului în litigiu, respectiv modalitatea în care instanța de apel a dat eficiență cererii de renunțare la drept formulată de USAMV Cluj într-un alt dosar, nu se circumscriu niciunui caz de casare reglementat de art. 488 C. proc. civ.. S-a reținut că referirile pe care recurentul le face la situațiile de fapt și la probatoriile administrate în cauză, nu pot fi avute în vedere de către instanța de recurs, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie care excedează prezentei căi extraordinare de atac, în cadrul căreia sunt analizate exclusiv chestiuni de nelegalitate. Având în vedere cele arătate, excepția de nulitate invocată prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă S.C. A. S.A. nu a fost primită. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 ianuarie 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 24 aprilie 2024.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de nulitate a recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Referitor la excepția de nulitate, intimatul a arătat, în esență, că recurentul nu face decât să reia criticile din etapele procesuale anterioare, nefiind invocat motive de nelegalitate concrete prin raportare la soluția instanței de apel, ceea ce atrage nulitatea recursului. Aprecierea asupra calității de constructor de bună-credință ține eminamente de interpretarea situației de fapt, împreună cu toate probele existente la dosarul cauzei. Mai mult, din modalitatea de prezentare a acestui pretins motiv de recurs, rezultă că Statul nu critică niciun aspect privind legea aplicabilă sau criteriile necesare prevăzute de lege pentru a constata existența bunei-credințe, ci se rezumă la a reanaliza situația de fapt și la a prezenta aceleași argumente ca cele invocate deja în fond și apel. Referitor la caracterul nefondat al recursului, intimata arată că, în dezacord cu susținerile recurentului, art. 486 din vechiul C. civ. vizează exigențele pentru dobândirea fructelor percepute de posesor în timpul posesiei sale, astfel încât nu este susceptibil de a fi aplicat în prezenta cauză. Recurentul reiterează că intimata ar fi fost parte în dosarul nr. x/2003 înregistrat pe rolul Tribunalul Cluj și în care s-ar fi depus sentința civilă nr. 10102/1999 și nu critică modalitatea în care instanța de apel a analizat acest argument, ci solicită Înaltei Curți să reevalueze situația de fapt și probatoriul. Nu numai că Decizia nr. 4500/09.05.2006 pronunțată în dosarul nr. x/2003 nu poate sprijini teza relei-credințe a intimatei, dar reprezintă un argument în favoarea bunei credințe. Formularea unei declarații de renunțare la drept de către reclamanta, USAMV, a produs două consecințe juridice și anume: hotărârile judecătorești anterioare (sentința nr. 129/19.09.2005 pronunțată de Tribunalul Argeș și decizia civilă nr. 6/19.01.2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești) au fost casate; decizia nr. 4500/09.05.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a casat cele două hotărâri anterioare și a luat act de renunțarea la drept formulată de USAMV, are autoritate de lucru judecat ce împiedică USAMV să mai formuleze vreodată o cerere de chemare în judecată cu același obiect și conduce la consolidarea tezei contrare, respectiv că S.C. A. este proprietar. Aceeași decizie întărește ideea credinței societății A. în titlul său de proprietate. Distinct de aceasta, trebuie observat faptul că Statul nu a fost parte în respectivul dosar și nu s-a ridicat, sub nicio formă, problema apartenenței terenului la domeniul public. În raport cu motivele expuse de recurent, intimatul arată că hotărârile pronunțate în etapele de fond și apel, în dosarul nr. x/2003, sunt anulate conform art. 247 vechiul C. proc. civ. și nu mai pot produce niciun efect juridic. Așadar, decizia Curții de Apel Pitești, invocată de recurent, nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, doar decizia nr. 4500/2006 pronunțată de Înalta Curte, prin care s-a luat act de renunțarea la drept formulată de USAMV, se bucură de autoritate de lucru judecat. Statul mai invocă și faptul că, pe parcursul derulării litigiului cu nr. 956/2003, precum și la data pronunțării sentinței nr. 129/2005 a Tribunalului Argeș, intimata a executat lucrări de construcții. Acesta este un non-argument și nu poate avea niciun impact asupra bunei-credințe a societății A. S.A.. Recurentul omite să menționeze că lucrările de construcție au fost demarate în baza titlului de proprietate al intimatei și în baza autorizației de construire nr. x/24.06.2005, eliberată chiar de către autoritățile Statului în aceeași perioadă. Față de aceste elemente, nu exista niciun motiv pentru ca intimata să fi oprit lucrările de construcție, cu atât mai mult cu cât dosarul nr. x/2003 s-a finalizat prin renunțarea la drept de către USAMV, fapt ce a consolidat credința intimatei în calitatea sa de proprietar. Sentința civilă nr. 10102/1999, pretins a fi fost depusă în dosarul nr. x/2003, nu este aptă de a impacta asupra bunei-credințe a intimatei. Dosarul în care a fost pronunțată această sentință a avut ca obiect plângere conform Legii nr. 18/1991, fiind contestată legalitatea Hotărârii nr. 32/30.04.1998. În acest dosar, nu au fost parte nici A. și nici Statul Român, iar existența litigiului nu a fost notată în cartea funciară. Mai mult, față de obiectul litigiului nr. 956/2003, admiterea plângerii și constatarea că terenul nu se califică pentru reconstituire la data formulării cererilor nu echivalează cu tranșarea apartenenței terenului la domeniul public, contrar susținerilor recurentului. Intimatul învederează că în aprecierea bunei-credințe, în jurisprudență, a fost avută în vedere și situația în care proprietarul a dat dovadă de o atitudine de toleranță și pasivitate, ceea ce înseamnă că ar trebui reținută buna-credință atunci când proprietarul încurajează ori sprijină construirea lucrării. Acest argument este și mai relevant în prezenta cauză, unde proprietarul este chiar Statul Român, care acționează prin multiplele sale instituții și dezmembrăminte. Atât anterior inițierii construcției (autorizația de construire a fost eliberată intimatei la data de 24.06.2006), cât și ulterior, pe parcursul edificării, Statul a construit convingerea intimatei că acționează în calitate de proprietar al bunului imobil-teren și viitor proprietar al construcției. După cum a reținut și instanța de apel, este important de avut în vedere că în dosarul nr. x/2015, chiar Statul face referire la Avizul nr. x/01.04.1999, de scoatere a terenului din circuitul agricol, opunându-se la restituirea terenului în temeiul Legii nr. 165/2013, dar și că, la data vânzării terenului către intimată, Agroindustriala era o instituție cu capital majoritar de stat. În continuare, intimatul expune argumentele de fapt pentru care apreciază că recurentul a fost un partener/susținător al proiectului A. încă de la data manifestării intenției de a învesti în România, conduită ce este foarte relevantă în aprecierea bunei-credințe a intimatei. Construcția este un centru comercial a cărui edificare s-a realizat cât se poate de public și în condiții de deplină legalitate (obținerea avizelor, autorizațiilor și recepția centrului comercial fiind supravegheată și consimțită tot de organe ale Statului). Intimata mai arată că recurentul reiterează și argumentele privind notarea unor litigii în cartea funciară, respectiv acțiunile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/1999, nr. y/2001 și nr. 9200/2004, însă aceste litigii au vizat restituirea unor parcele reduse ca întindere, în baza legilor speciale de reparație, în care Statul Român a avut calitatea de reclamant, fiind fără legătură cu dreptul de proprietate publică al recurentului. Astfel cum a reținut instanța de apel, intimata deține un bun conform art. 1, Protocolul nr. 1 la CEDO, mai ales prin raportare la pasivitatea Statului Român care se prevalează de calitatea de proprietar după o perioadă îndelungată de timp de la construirea centrului comercial, interval de timp care ar fi fost suficient pentru îndeplinirea condițiilor uzucapiunii. Intimatul pretinde că măsura demolării este disproporționată, nu este justificată de niciun criteriu legal și nu produce niciun beneficiu economic, social sau de altă natură Statului, în afara satisfacției pedepsirii excesive a constructorului. Statul mai susține că instanța de apel a omis să își exprime opinia cu privire la soluția alternativă propusă de instanța supremă privind cedarea folosinței terenului. Argumentul este nefondat, întrucât prin decizia de casare, singura obligație pusă în vederea instanței de apel a fost să analizeze toate argumentele invocate de Stat prin care tinde la răsturnarea prezumției de bună-credință ce operează în favoarea intimatei, obligație îndeplinită de către instanța de apel. Față de obiectul prezentei cauze (demolarea centrului comercial), instanța nici nu s-ar putea pronunța asupra obligării părților la încheierea unei convenții privind cedarea folosinței terenului, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității. În mod corect, instanța s-a pronunțat doar asupra cererii de demolare a centrului comercial, respectând în totalitate limitele învestirii. Cu depășirea termenului legal, recurentul a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține o greșită aplicare a dispozițiilor art. 494 și art. 486 C. civ. de la 1864, în ce privește statuarea instanței de apel asupra existenței bunei credințe a intimatei pârâte S.C. A., aducând, în mod inadecvat procedural – raportat la faza judecății aflate în calea extraordinară de atac a recursului – elemente de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel. Mai mult, aserțiunile recurentului, lipsite de rigoarea formulării unor critici punctuale de nelegalitate, constau în principal în redarea, pe de o parte, a considerentelor deciziei atacate, conținând argumentele acesteia în legătură cu aprecierea asupra atitudinii subiective respectiv, de bună-credință, a constructorului S.C. A. și, pe de altă parte, a considerentelor sentinței nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca (menționată, la rândul ei, în conținutul deciziei nr. 6/2006 a Curții de Apel Pitești). În acest context, recurentul a susținut că instanța de apel și-a bazat soluția pe un raționament eronat întrucât a pus în balanță o hotărâre definitivă care se bucură de autoritate de lucru judecat și plasează regimul juridic al imobilului în dispută în proprietatea publică a statului (sentința nr. 10102/1999) și o cerere de renunțare la însuși dreptul subiectiv, formulată de un neproprietar, respectiv Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca, valorificată ca atare prin decizia nr. 4500/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care s-au casat decizia nr. 6/2006 a Curții de Apel Pitești și sentința nr. 129/2005 a Tribunalului Argeș). Formulată în acești termeni, care pun în discuție efectele unor hotărâri judecătorești anterioare, pentru a trage concluzii pe planul aplicării dispozițiilor art. 486 C. civ..(din perspectiva bunei sau relei-credințe a constructorului), critica va fi identificată, în aceste limite, ca una de nelegalitate, susceptibilă de analiză în recurs (prin opoziție cu celelalte elemente de fapt ale pricinii relevate în memoriul recurentului), dar are caracter nefondat. Astfel, susținerea recurentului ignoră, pe de o parte, principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și, pe de altă parte, semnificația unui act de dispoziție și consecințele juridice care sunt atașate acestuia (în speță, renunțarea la însuși dreptul subiectiv dedus judecății, în sensul dat de dispozițiile art. 247 vechiul C. proc. civ.). Pentru a pretinde că intimata a fost constructor de rea-credință, recurentul a arătat că, în cadrul procesului în care s-a pus în discuție anularea titlului de proprietate al acesteia (finalizat prin decizia nr. 4500/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a luat act de renunțarea la însuși dreptul subiectiv) a fost prezentată sentința civilă nr. 10102/15 noiembrie 1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, din conținutul căreia rezultă regimul juridic al imobilului în litigiu – respectiv, faptul că acesta fusese preluat de stat prin expropriere, că făcea parte din domeniul public al statului, constituind bază materială a învățământului de stat, în sensul dispozițiilor art. 168 din Legea nr. 84/1995 și ca atare, nu poate să constituie proprietatea S.C. Agroindustriala S.A., cea care înstrăinase terenul intimatei-pârâte. Or, sub acest aspect, instanța de apel a stabilit în mod corect, ținând seama de modalitatea în care se produc efectele relativității lucrului judecat, consecințele pe care le-a putut produce sub aspectul care interesa – respectiv, al bunei-credințe – prezentarea hotărârii judecătorești de care se prevala recurentul-reclamant într-un alt litigiu, a cărui judecată s-a finalizat prin renunțarea la însuși dreptul subiectiv. Astfel, acțiunea finalizată prin sentința civilă nr. 10102/1999 a avut ca obiect plângere de fond funciar, întemeiată pe Legea nr. 18/1991, și a vizat verificarea legalității Hotărârii nr. 32/30.04.1998 a Comisiei județene Cluj, opunând ca părți pe reclamanta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj și pe pârâții Prefectura Cluj – Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 și S.C. Agroindustriala S.A. Cluj. Împrejurarea că prin sentința respectivă s-a dispus anularea Hotărârii nr. 32/1998 și rectificarea cărții funciare, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. Agroindustriala, nu-i poate fi opus intimatei-pârâte S.C. A. S.A., cu efectul autorității lucrului judecat întrucât aceasta nu a fost parte în respectiva judecată. Faptul că în acel proces a stat S.C. Agroindustriala S.A., autoarea intimatei S.C. A., nu se poate repercuta asupra situației juridice a intimatei-pârâte, ca și cum aceasta ar fi avut calitatea de având – cauza, din poziția de succesor cu titlu particular. Aceasta întrucât înstrăinarea bunului făcută de S.C. Agroindustriala S.A. către S.C. A. S.A. Cluj-Napoca, a avut loc, conform contractului de vânzare-cumpărare și de parcelare autentificat sub nr. x, la 16.06.1999, în timp ce judecata în dosarul menționat a început prin acțiunea înregistrată la 27.05.1998, iar sentința nr. 10102 a fost pronunțată la 15.11.1999. Ca atare, pe parcursul derulării procesului, titular al dreptului disputat nu mai era S.C. Agroindustriala S.A., ci S.C. A., astfel încât acestei din urmă societăți nu-i poate fi opus rezultatul judecății ca și cum ar fi fost reprezentată în proces de autoarea ei, pentru a se repercuta în această modalitate (față de societatea A.) efectele obligatorii ale lucrului judecat. Dimpotrivă, a opune de această manieră efectele hotărârii judecătorești terțului față de proces (situație în care se află succesorul cu titlu particular, dobânditor al bunului pe parcursul derulării litigiului și neatras în procedura judiciară) ar însemna încălcarea a două principii fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare și contradictorialitatea dezbaterilor, care stau, în același timp, la fundamentul autorității lucrului judecat. De aceea, instanța de apel a stabilit corect că, atât Statul Român, cât și S.C. A. S.A. au fost terți față de litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, astfel încât nu se poate invoca, așa cum greșit procedează recurentul-reclamant, nesocotirea autorității lucrului judecat a respectivei hotărâri, știut fiind că efectele lucrului judecat, sub ambele aspecte, ale obligativității și relativității acestora, se produc în relația dintre părți (și succesorii acestora, doar în măsura în care transmisiunea dreptului intervine ulterior pronunțării actului jurisdicțional, astfel încât dobânditorul să se regăsească în situația juridică a autorului său). Mai mult, instanța de apel a constatat că litigiul, obiect al dosarului în care a fost pronunțată sentința nr. 10102/1999, nici nu a fost notat în cartea funciară, fiind un argument suplimentar în sensul că relativitatea efectelor hotărârii judecătorești nu poate fi extinsă față de succesorul cu titlu particular, calitate dobândită înainte de pronunțarea actului jurisdicțional. În tot acest context, este corectă statuarea instanței de apel, potrivit căreia respectiva sentință, depusă în dosarul nr. x/2003 – având ca obiect anularea contractului nr. x/1999, reprezentând titlul pârâtei – ar fi putut avea, ca simplu mijloc de probă, semnificația devoalării unor vicii ale titlului de proprietate al intimatei-pârâte, situație căreia i se opune însă, pentru a putea fi valorificată în sensul pretins de recurent, modalitatea de soluționare a respectivului dosar, adică prin renunțarea la însuși dreptul subiectiv, formulată de reclamanta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj (conform deciziei nr. 4500/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Curtea de apel a reținut corect că acest act de dispoziție are semnificația juridică energică, așa cum rezultă din reglementarea dată de art. 247 vechiul C. proc. civ., a renunțării reclamantului în mod definitiv la pretenția sa (prin soluția prevăzută de textul legal, de respingere în fond a cererii), fără posibilitatea de a mai reînvesti instanța cu aceeași pretenție. Susținerea recurentului, potrivit căreia instanța de apel ar fi dat forță juridică nejustificată renunțării la drept, în condițiile în care aceasta a fost formulată de un neproprietar (Universitatea fiind doar administrator al bunului) este eronată, în condițiile în care cererea de chemare în judecată, obiect al dosarului în care se tindea și la valorificarea judecății concretizate prin sentința nr. 10102/1999, a fost promovată de această parte, căreia nu i s-a negat legitimarea procesuală în a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare și de parcelare, autentificat sub nr. x/16.06.1999 (dimpotrivă, fiind ridicată această chestiune, a calității procesuale active în primă instanță, excepția a fost respinsă prin sentința nr. 129/2005 a Tribunalului Argeș). De altfel, aceeași reclamantă, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca, a fost cea care a acționat și în dosarul nr. x/1998 al Judecătoriei Cluj-Napoca, în care a fost pronunțată sentința nr. 10102/1999, de ale cărei efecte se prevalează recurentul. În consecință, este fără fundament critica recurentului-reclamant potrivit căreia instanța de apel ar fi greșit întrucât "a pus în balanță" o hotărâre definitivă care se bucură de autoritate de lucru judecat, stabilind regimul juridic al imobilului ca aparținând proprietății publice a statului și o cerere de renunțare la drept formulată de un neproprietar, căreia i-a dat prevalență. Cum s-a arătat anterior, hotărârea respectivă nu a putut fi opusă în proces cu efectul obligativității și relativității lucrului judecat, ci ca mijloc de probă și, pe de altă parte, valențele acestui mijloc de probă nu puteau fi date ignorându-se rezultatul judecății din respectivul dosar, finalizat prin renunțarea la dreptul pretins de către reclamantă, căreia i se reținuse calitatea procesuală activă (și care deci, era aptă de a face respectivul act de dispoziție). - Susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 486 C. civ. atunci când, în aprecierea bunei-credințe a constructorului, s-a raportat la conduita proprietarului, deși trebuia să aibă în vedere doar conduita constructorului – cel care, potrivit textului legal, trebuie să nu aibă cunoștință de viciile titlului său de proprietate – este, de asemenea, nefondată. În realitate, analiza instanței de apel s-a concentrat pe determinarea atitudinii subiective a constructorului, care nu putea fi stabilită însă, decât prin verificarea contextului factual care îndreptățea la concluzia bunei sau relei-credințe, în funcție de care să detașeze consecințele juridice ale speței. În acest sens, decizia de casare (nr. 1484/23.06.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă), trimițând cauza spre rejudecare, a stabilit ca, în vederea unei corecte aplicări a dispozițiilor art. 494 C. civ. 1864 raportat la art. 486 C. civ. "să fie analizate toate elementele care, împreună, reliefează atitudinea subiectivă a constructorului", reținând, în același timp, că în faza procesuală anterioară, fusese verificată doar semnificația notării litigiilor în cartea funciară și pasivitatea proprietarului terenului care nu s-ar fi opus la ridicarea construcțiilor, nesocotindu-se o serie de alte circumstanțe factuale. Așadar, la reluarea judecății, în acord cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să determine toate circumstanțele factuale în funcție de care să aprecieze asupra bunei credințe a constructorului. În ce privește modalitatea în care a făcut-o, analizând probele administrate și elementele de fapt ale pricinii, luând în considerare inclusiv conduita proprietarului terenului "manifestată prin toleranță și pasivitate", aceasta reprezintă atributul instanței devolutive de control judiciar. Ceea ce este relevant sub aspectul legalității, cenzurabile în recurs, este faptul că instanța a avut în vedere felul în care constructorul s-a raportat la valabilitatea titlului său, atitudine subiectivă la care au concurat mai multe circumstanțe factuale (inclusiv conduita proprietarului). Așa fiind, instanța nu s-a îndepărtat de sensul dispoziției art. 486 C. civ., ci, dimpotrivă, pentru a-i da conținut la speță, a realizat toate verificările de fapt care se impuneau, concluzionând asupra existenței bunei-credințe a intimatei-pârâte. - În același fel, nesocotind scopul judecății în recurs – limitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile –, recurentul-reclamant dezvoltă o serie de argumente factuale, nesubsumabile ca atare unor critici de nelegalitate, pentru a susține că intimata nu se poate prevala de existența bunei-credințe. Astfel sunt susținerile recurentului referitoare la existența unor litigii notate în cartea funciară, ca urmare a solicitărilor de restituire în baza legilor reparatorii formulate de diferite persoane fizice, la motivarea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, "susținută de probatoriul administrat în cauză", respectiv sentința civilă nr. 10102/1999, pentru a trage concluzia că S.C. A. S.A. cunoștea viciile titlului de proprietate de care se prevalează. Or, separat de împrejurarea că aceste elemente au fost analizate și verificate de instanța de apel în cadrul controlului devolutiv (reținându-se notarea în cartea funciară a unor litigii prin care persoane fizice pretindeau restituirea unor parcele în baza legilor speciale de reparație, fără conexitate cu pretinderea de către Statul Român a unui drept de proprietate publică, iar în privința dosarului nr. x/2003 și a sentinței nr. 10102/1999, concluzia fiind conform considerentelor anterior expuse), se constată, cum s-a menționat deja, că nu este vorba de critici de nelegalitate, ci de readucerea, inadecvat procedural, în fața instanței de recurs, a circumstanțelor de fapt ale speței, pentru a pretinde concluzia contrară celei la care s-a oprit instanța de apel. - De asemenea, susținând că dreptul de proprietate publică poate fi supus unor limitări pe tărâmul art. 13 din Legea nr. 213/1998 (respectiv, art. 862 alin. (1) N. C. civ.) numai în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate acestui scop, recurentul formulează o critică lipsită de pertinență raportat la datele speței, care nu au pus în discuție instituția servituții asupra bunurilor din domeniul public – la care fac referire dispozițiile legale menționate – ci pe aceea a constructorului de bună sau rea-credință pe terenul altuia, situație distinctă, reglementată de art. 486, art. 494 vechiul C. civ. Tot astfel, pretinzând caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, în contextul dat de dispozițiile art. 136 alin. (4) Constituție, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, recurentul susține inadecvat, ca argumente ale acestei critici, că astfel, devine evident că "intimata societate cunoștea viciile titlului său de proprietate, de vreme ce autorizația de construire a fost emisă la un interval de doi ani de la data înregistrării acțiunii, obiect al dosarului nr. x, al Tribunalului Cluj". Separat de împrejurarea că aduce din nou în discuție elemente de fapt ale pricinii, evaluate de instanța de apel în sens contrar celor pretinse de recurent, acesta din urmă face referire la caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, fără suport în considerentele și soluția deciziei din apel. Statuarea asupra bunei-credințe a constructorului pe terenul altuia (chiar atunci când face obiectul dreptului de proprietate publică) nu are drept consecință ieșirea bunului din patrimoniul proprietarului, ci reglarea raporturilor juridice dintre proprietarul terenului și constructorul pe terenul acestuia pe tărâmul art. 494 C. civ., după distincțiile operate de acest text legal. - În ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel a considerat că este neeconomică și înfrânge criteriul proporționalității măsura demolării construcției, dar a omis să-și exprime opinia "cu privire la alternativa propusă de instanța supremă, privind cedarea folosinței terenului", ea nu argumentează o nelegalitate a deciziei atacate, având în vedere că reluarea judecății în apel nu s-a putut realiza decât în cadrul procesual fixat prin cererile și apărările părților, dezlegările obligatorii ale instanței supreme, în condițiile art. 501 C. proc. civ., neputând depăși nici ele limitele fixate, potrivit principiului disponibilității, de părțile procesului. Or, instanța nu a fost învestită de vreuna din părți cu o cerere care să vizeze încheierea unei convenții care să privească cedarea folosinței terenului, astfel încât îndrumarea dată de instanța supremă, prin decizia de casare, în sensul că la rejudecare să fie avute în vedere "toate apărările părților, inclusiv jurisprudența invocată cu referire la componenta economică a măsurilor ce pot fi dispuse, apreciind, dacă este cazul, cu privire la soluția mai eficientă economic pentru părți dintre demolarea sau încheierea unei convenții privind cedarea folosinței terenului", trebuie înțeleasă corect în contextul procesual, fixat ca atare prin cererile și apărările părților. Cum o asemenea cerere, referitoare la perfectarea unei convenții care să aibă ca obiect reglementarea folosinței terenului afectat de construcția edificată nu a fost dedusă judecății, instanța de apel nu se putea pronunța asupra ei decât cu înfrângerea principiului disponibilității (iar prevederile art. 501 C. proc. civ. nu o obligau în acest sens, considerentele deciziei de casare pe acest aspect nefiind dezlegări în drept obligatorii, de care să se țină seama la rejudecare ci, în realitate, îndrumare pentru o soluționare alternativă a litigiului). Față de considerentele expuse, toate criticile formulate, în măsura în care au putut fi identificate ca deducând judecății aspecte de nelegalitate, au fost constatate nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.