ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1182/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ în data de 24.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., în nume propriu, respectiv B. și C., ambii prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâtul D., au solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume cu titlu de indemnizație: pentru A. suma de 30.000 de euro pentru agresiunea încadrată juridic ca tentativă de omor având ca victimă propria persoana și suma de 100.000 de euro, cu titlu de indemnizație pentru trauma suferită în urma uciderii minorei E., săvârșită la data de 6 noiembrie 2021, și suma de 50.000 de euro, cu titlu de indemnizație pentru traumele suferite în urma tentativei de omor săvârșite asupra minorei C. la aceeași dată; pentru B., suma de 50.000 de euro, cu titlu de indemnizație pentru trauma suferită prin decesul surorii sale, E., iar, pentru C., suma de 50.000 de euro, indemnizație pentru traumele suferite prin agresiunea fizică exercitată asupra sa de către pârât. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.349 și art. 1.368 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Neamț Prin sentința nr. 281 din 07.03.2023, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească, cu titlu de indemnizație pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamanților, următoarele sume: 50.000 euro reclamantei A., 10.000 euro reclamantului B., prin reprezentant legal A., și 20.000 euro reclamantei C., prin reprezentant legal A..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău Prin decizia nr. 552/2023 din 15.09.2023, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către pârât împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și respingerea cererii de chemare în judecată. A precizat că, în cadrul dosarului penal nr. x/2021, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, în urma expertizei psihiatrice realizate în cauză, s-a ajuns la concluzia că recurentul nu a avut discernământ la momentul săvârșirii faptelor de care a fost acuzat. Menționează că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale. Capacitatea delictuală este considerată a fi capacitatea de a răspunde a unei persoane, privită ca aptitudinea de a evalua într-un mod coerent consecințele juridice ale faptei sale și de a suporta toate sancțiunile prevăzute de lege. Angajarea răspunderii civile delictuale este condiționată de existența discernământului, moment în care o persoană poate fi obligată la repararea prejudiciului cauzat altuia. Inexistența discernământului a fost probată în cazul recurentului prin expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în cauză. Lipsa discernământului duce la lipsa vinovăției și, deci, la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale. Prin decizia nr. 552/15.09.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bacău a respins apelul formulat de către pârât, reținând că, potrivit art. 1.368 C. civ., obligația de indemnizare, cu caracter subsidiar, nu are ca fundament vinovăția făptuitorului, ci principiul echității. Art. 1.349 alin. (2) C. civ. precizează că cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o răspundere directă, fiind o răspundere chiar a persoanei care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită și o răspundere subiectivă, fiind vorba de persoana răspunzătoare, dar și de temeiul acesteia, având în vedere greșeala comisă, respectiv vinovăția sau culpa. Pentru răspunderea delictuală, persoana trebuie să aibă discernământ și să nesocotească îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impun. Capacitatea delictuală este discernământul sau capacitatea persoanei de a discerne și de a-și reprezenta moralitatea sau lipsa moralității conduitei sale, înainte și după înfăptuirea actelor sale și consecințele acestora. Existența capacității delictuale este o condiție determinantă a vinovăției autorului faptei ilicite, trebuie stabilită înainte de a se face proba vinovăției, trebuie să fie concomitentă cu fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu pentru ca acesta să fie imputat. Numai o persoană rațională răspunde pentru faptele săvârșite cu vinovăție, fiind obligată să suporte consecințele și să repare paguba. Art. 1.367 C. civ. precizează că "cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții care l-a pus în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale." Pentru a imputa o culpă celui care a comis o faptă ilicită este necesar ca autorul ei să fi fost capabil de a-și da seama de fapta săvârșită și de urmările ei. Interpretând dispozițiile art. 1.366 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 1.367 C. civ., precizează că, dacă o persoană prezumată ca având capacitate delictuală, atât din punct de vedere al vârstei, cât și al stării de sănătate mintală, își pierde discernământul vremelnic sau definitiv, intempestiv, ca urmare a unui șoc psiho-traumatic sau a unei boli, dacă a cauzat un prejudiciu altei persoane, nu va putea fi trasă la răspundere. Rezultă, astfel, că lipsa discenământului, în aceste situații, înlătură total vinovăția făptuitorului și obligația de plată a despăgubirilor.

Apărări formulate în cauză În cauză nu au fost formulate întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Verificând ansamblul susținerilor formulate prin memoriul de recurs, se constată că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, din moment ce reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței devolutive de control judiciar. Tocmai de aceea susținerile formulate prin memoriul de recurs nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale considerentelor instanței de apel. Astfel, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. Este fără dubiu că această din urmă cerință legală nu poate fi considerată îndeplinită din moment ce recurentul a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța de apel în legătură cu aspectele deduse judecății în calea ordinară de atac, limitându-se a prelua și reitera întocmai motivele cuprinse în cererea de apel, care și-au primit deja dezlegare jurisdicțională. Or, reiterarea situației particulare a litigiului și prezentarea susținerilor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului - care omite a contrapune dezlegărilor instanței de apel argumente propriu-zise - nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți. Aceasta întrucât, în calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs în rigorile impuse prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În consecință, cum recurentul nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, integral, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate. Astfel, recurentul nu combate în niciun fel statuarea instanței de apel în legătură cu aplicabilitatea, raportat la datele speței, a dispozițiilor art. 1.368 C. civ., care reglementează obligația de indemnizare a victimei, în cazul lipsei de discernământ a autorului prejudiciului, arătându-se că aceste prevederi au constituit fundamentul juridic al acțiunii, iar nu dispozițiile comune ale răspunderii civile delictuale. Dimpotrivă, în mod cu totul inadecvat, reluând, așa cum s-a arătat, motivele de apel, recurentul-pârât susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât a fost lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei, ignorând întru totul dezlegările în drept ale instanței devolutive de control judiciar în legătură cu fundamentul angajării răspunderii civile a pârâtului. Prin urmare, din moment ce recurentul nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 552/2023 din 15 septembrie 2023 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.