ÎCCJ, Decizia nr. 75/2023

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 137 din 31 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018, în baza art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., prin înlăturarea dispozițiilor art. 309 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 67 din C. pen. raportat la art. 297 din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., pe o durată de 3 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 91 alin. (1) din C. pen., a suspendat executarea pedepsei de 3 ani închisoare, sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 4 ani stabilit în condițiile prevăzute de art. 92 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 93 din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul i-a fost pus în vedere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul uneia dintre următoarele instituții: Administrația Domeniului Public București - Sector 1 sau Arhiepiscopia Bucureștilor, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

Conform art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor săvârșirii unei noi infracțiuni, ale nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor dispuse pe durata termenului de supraveghere.

Au fost puse în vedere inculpatului prevederile art. 96 din C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 112 lit. e) din C. pen., a fost confiscată de la inculpat suma de 267.577 Euro (echivalent 1.248.487,52 RON), bunuri dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

A fost menținută măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța nr. 458/P/2017 din data de 20 martie 2018, astfel cum a fost modificată prin încheierea nr. 309 din 17 mai 2018 a Judecătorului de Cameră preliminară de la Înalta Curte (dosar nr. x/2018), până la concurența sumei de 267.577 Euro (echivalent 1.248.487,52 RON), asupra următoarelor bunuri, proprietatea inculpatului A.:

- cotă parte de 1/2 din imobilul situat în loc. Răchiți, jud. Gorj, constând în teren intravilan în suprafață de 1.900 mp din acte și de 1.732 mp - măsurată, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a loc. Runcu - O.C.P.I. Gorj - B.C.P.I. Tg. Jiu;

- cotă parte de 1/2 din imobilul situat în loc. Răchiți, jud. Gorj, constând în teren intravilan în suprafață de 5.100 mp din acte și de 5.307 mp - măsurată, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a loc. Runcu - O.C.P.I. Gorj - B.C.P.I. Tg. Jiu.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 145.000 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva sentinței penale nr. 137 din 31 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018, au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A..

Prin decizia nr. 30 din 3 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, a dispus următoarele:

A admis apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018, privind și pe intimata persoană vătămată Ministerul Educației.

A desființat în parte, sentința penală nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018, și în rejudecare:

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

A desființat înscrisul intitulat "Act adițional la contractul de locațiune nr. x din 30 aprilie 2004" privind "B.", semnat și de inculpatul A., înregistrat la Ministerul Educației și Cercetării sub nr. x din 23 iunie 2009.

A menținut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța nr. 458/P/2017 din data de 20 martie 2018, astfel cum a fost modificată prin încheierea nr. 309 din 17 mai 2018 a Judecătorului de Cameră preliminară de la Înalta Curte (dosar nr. x/2018), până la concurența sumei de 267.577 Euro (echivalent 1.248.487,52 RON), asupra următoarelor bunuri, proprietatea inculpatului A.:

- cotă parte de 1/2 din imobilul situat în loc. Răchiți, jud. Gorj, constând în teren intravilan în suprafață de 1.900 mp din acte și de 1.732 mp - măsurată, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a loc. Runcu - O.C.P.I. Gorj - B.C.P.I. Tg. Jiu;

- cotă parte de 1/2 din imobilul situat în loc. Răchiți, jud. Gorj, constând în teren intravilan în suprafață de 5.100 mp din acte și de 5.307 mp - măsurată, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a loc. Runcu - O.C.P.I. Gorj - B.C.P.I. Tg. Jiu.

A menținut dispoziția din cuprinsul sentinței penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018 de confiscare de la inculpat a sumei de 267.577 Euro (echivalent 1.248.487,52 RON), bunuri dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018 care nu contravin prezentei decizii.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea cauze au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 250 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva hotărârii instanței de apel, au declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A., calea de atac fiind fundamentată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal), Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în esență, a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile enunțate, învederând că, în mod greșit instanța a constatat intervenirea prescripției și a dispus încetarea procesului penal.

Astfel, a învederat că termenul de prescripție pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în forma pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., este de 8 ani, a început să curgă în luna martie 2014 (cum a stabilit instanța de apel) și a fost întrerupt succesiv anterior publicării Deciziei nr. 297/2018, prin începerea urmăririi penale (ordonanța nr. 81 l/P/2014 din data de 19.11.2014 reunită la data de 16.03.2017 la dosarul nr. x/2015, din care s-a disjuns la data de 20.09.2017 dosarul penal nr. x/2017), prin continuarea urmăririi penale (Ordonanța nr. 458/P/2017din 09.10.2017), prin punerea în mișcare a acțiunii penale (Ordonanțele nr. 458/P/2017 din 10.10.2017), prin trimiterea în judecată a inculpatului la data de 22.03.2018, iar ulterior prin citarea succesivă a inculpatului la termenele de judecată din primă instanță și apel și prin condamnarea sa în primă instanță prin sentința penală nr. 137 din 31 martie 2022. Aceste acte de procedură au fost îndeplinite înainte de expirarea termenului general de prescripție, potrivit normelor în vigoare din Noul C. pen.. Neluarea în considerare a actelor de procedură îndeplinite în perioada 25.06.2018-30.05.2022, conform deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, nu afectează cu nimic intervalul în care organele judiciare aveau posibilitatea tragerii la răspundere a inculpatului și era previzibil că, termenul de prescripție avea să se împlinească în 2030.

Începând cu data de 30.05.2022 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, trebuie aduse la cunoștința inculpatului, constând în citarea inculpatului la termenele de judecată și măsurile dispuse în cadrul ședințelor de judecată din apel, astfel încât noile întreruperi au făcut să curgă noi termene de prescripție, limitate de această dată de regulile prescripției speciale.

Prin urmare, s-a considerat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii cu ocazia aprecierii asupra incidenței cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 lit. f) din C. proc. pen. [a intervenit (...) prescripția] cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit reținută împotriva inculpatului A., dispunând în mod nelegal încetarea procesului penal fața de acesta.

Față de aspectele menționate, parchetul a apreciat că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalentă principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecților/inculpaților și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal), recurentul inculpat A., în esență, a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile enunțate, apreciind că, deși existau motive de achitare întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală, instanța a constatat intervenirea prescripției și a dispus încetarea procesului penal.

Astfel, recurentul inculpat A. a învederat că, pe de o parte, faptei îi lipsește elementul material, iar pe de altă parte, nu s-a produs urmarea imediată, respectiv prejudiciul.

Potrivii art. 297 alin. (1) din C. pen., infracțiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Analizând constituționalitatea normei de incriminare mai sus citate, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 405/2016, că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

Ca atare, prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituțională a statuat că, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, principiul legalității incriminării presupune că numai legiuitorul primar poate stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, cu consecința sancționării penale. Cu alte cuvinte, orice acuzație având ca obiect o faptă prin care s-au încălcat îndatoririle de serviciu va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea unei dispoziții exprese a unei legi, ordonanțe simple sau ordonate de urgență a Guvernului, dispoziție care să stabilească conduita corespunzătoare (atribuția de serviciu) pe care subiectul activ ar fi trebuit să o urmeze în situația dată.

Recurentul inculpat A. a susținut că atribuțiile sale de serviciu nu se regăsesc nici în Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, și nici într-un alt act normativ cu putere de lege, ceea ce face ca fapta pentru care s-a dispus încetarea procesului penal să nu fie în realitate prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește urmarea imediată, recurentul inculpat A. a învederat că, deși instanța de apel a reținut că ar fi vorba de un prejudiciu în valoare totală de 267.577 euro (echivalent 1.248.487,52 RON), creat în patrimoniul Ministerului Educației Naționale, în perioada martie 2014 - martie 2018, ca efect al neîncasării de către acest minister a unei chirii corespunzătoare valorii de piață pentru B., în realitate această urmare imediată nu există.

Astfel, recurentul inculpat A. a precizat că prin H.G. nr. 1159/2013, terenul, clădirile și amenajările B. au fost trecute din administrarea Ministerului Educației Naționale în administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat". Așadar, în toată perioada în care se reține că s-ar fi produs prejudiciul, Ministerul Educației Naționale nu putea în realitate, din punct de vedere legal, să încaseze nicio chirie asupra B., întrucât nu era titularul dreptului de administrare al acestui bun. Indiferent dacă cuantumul chiriei este apreciat ca fiind unul corect sau incorect, el nu se putea face venit la bugetul Ministerului Educației Naționale, context în care acest minister nu putea înregistra, în mod obiectiv, vreo pierdere rezultată din neîncasarea integrală sau parțială a chiriei.

În raport cu criticile formulate, recurentul inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casație, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., casarea deciziei penale nr. 30/A din 03.04.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2022, și pronunțarea unei soluții de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) și, ca efect al dispunerii soluției de achitare, înlăturarea dispoziției de confiscare de la recurentul inculpat A. a sumei de 267.577 euro (echivalent 1.248.487,52 RON), având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (2) din C. pen., măsurile de siguranță pot fi luate numai față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție - judecătorul de filtru, constatând că cererile de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 30 din data de 3 aprilie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2022 sunt introduse în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din 11 septembrie 2023, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate și a trimis cauza în vederea judecării recursurilor în casație la Completul de 5 Judecători - Penal P1 - 2023.

Analizând recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 30 din data de 3 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor, și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, atât Ministerul Public, cât și recurentul inculpat au a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

Cu privire la recursul în casație formulat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, acesta este nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

În faza judecării cauzei în apel, instanța supremă a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept și situația factuală definitiv reținută prin hotărârea instanței de apel și care nu mai poate fi cenzurată de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., este de 8 ani.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, nu au existat cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză.

Astfel, așa cum a reținut instanța de apel, în cazul unei infracțiuni de rezultat, care are ca element material al laturii obiective a conținutului constitutiv și producerea unei pagube ca urmare imediată a laturii obiective a conținutului constitutiv al infracțiunii, infracțiunea nu s-ar putea consuma înainte ca acel contract să producă efecte (să intre în vigoare), iar paguba să se fi produs, iar prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.

În cauză, primul prejudiciu creat în baza actului adițional ce face obiectul acuzației datează din luna martie 2014, astfel încât termenul de prescripție generală de 8 ani a răspunderii penale s-a împlinit în luna martie 2022, astfel încât soluția de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale este legală și temeinică.

Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs în casație s-a solicitat aceasta în considerarea hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19.

Ulterior, în concluziile sale, procurorul de ședință a invocat în susținerea motivelor de recurs hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin.

Cu privire la această din urmă susținere se constată, prioritar, că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susținerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanța de recurs este îndrituită să examineze cauza în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație.

Cu privire la acest argument, reamintim că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ. Astfel, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, așadar, legalitatea soluției de încetare a procesului penal nu poate fi analizată în raport de această decizie.

Astfel, la momentul pronunțării deciziei atacate, calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanța supremă prin decizia amintită, atrăgea incidența principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, cât și prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenței obligatorii menționate, fiindcă nu vizau prescripția răspunderii penale.

În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, în speță în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.".

De altfel, acest raționament este reluat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în considerentele Hotărârii pronunțate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanței de contencios constituțional amintite, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

Mai mult, invocarea de către parchet a incidenței Hotărârii Curții Europene de Justiție din 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, pronunțată ulterior deciziei definitive atacate cu prezentul recurs în casație, este de natură să aducă atingere autorității de lucru judecat.

În privința importanței pe care o are principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) și că principiile echivalenței și efectivității nu se opun "ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia, C-69/14).

Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală națională, întrebarea preliminară adresată Curții de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securității juridice tras din dreptul [Uniunii] și jurisprudența [Curții] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorității dreptului [Uniunii] și nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiași principiu al priorității dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", fiind relevantă mutatis mutandis și în cauza de față.

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casație se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei în apel, instanța nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

În ceea ce privește recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat.

Prin cererea de recurs în casație, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. potrivit căruia "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal", însă acesta nu critică soluția de încetare a procesului penal ca urmare a faptului că nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, ci motivele pe care se întemeiază recursul în casație privesc neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. atât în ceea ce privește lipsa elementului material al faptei (pct. A din cererea de recurs în casație), cât și în ceea ce privește inexistența urmării imediate (pct. B).

Înalta Curte constată însă că aceste motive, privind neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii, se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Însă, pentru a se constata că este aplicabil cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., iar instanța de recurs să procedeze la o analiză a elementelor constitutive ale infracțiunii, este necesar ca soluția dispusă, cu titlu definitiv, de către instanța de apel să fi fost una de condamnare.

Or, în cauză, prin decizia recurată, Completul de 5 Judecători al instanței supreme nu a dispus o soluție de condamnare a inculpatului, ci a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale pentru fapta de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. pentru care inculpatul fusese trimis în judecată și, pe cale de consecință, a dispus, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A..

În consecință, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că motivele susținute de către recurentul inculpat A. nu se încadrează în cazul de recurs invocat de către acesta.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 30 din data de 3 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 30 din data de 3 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2023.