ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2879/2020

Ședința publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. de dosar x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Timișoara - Serviciul Soluționare Contestați anularea actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de soluționarea nr. 1817/541/23.11.2015 privind suma de 5.391.785 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar, precum și pentru baza impozabilă stabilită suplimentar, obligarea D.G.R.F.P. Timiș la soluționarea în fond a contestației fiscale, precum și obligarea organului de soluționare la plata de penalități către societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3753 din 25 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată.

Admite în parte contestația formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul Soluționare Contestații.

Anulează în parte Decizia nr. 1817/541/23.11.2015, în ceea ce privește suspendarea soluționării contestației administrative referitoare la sumele care nu fac obiectul sesizării penale nr. 2575/17.07.2015 și soluția dată excepției inadmisibilității contestației formulate împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.07.2015.

Obligă pârâta să soluționeze motivat contestația referitoare la sumele care nu fac obiectul sesizării penale nr. 2575/17.07.2015.

Respinge în rest contestația ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 3753 din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul Soluționare Contestații, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate acestui motiv de casare sunt, în esență, următoarele:

- În mod greșit instanța de fond a apreciat că acțiunea introductivă de instanță este scutită de taxa de timbru, în condițiile în care, potrivit legii insolvenței, doar acțiunile exercitate de administratorul judiciar sau judecătorul sindic în cadrul procedurii insolvenței sunt scutite de taxa de timbru, ceea ce nu este cazul în speța de față;

- Acțiunea introductivă de instanță este inadmisibilă, deoarece este introdusă de o persoană fără capacitate procesuală, în sensul dispozițiilor art. 32 și art. 57 din C. proc. civ., având în vedere că la momentul introducerii acțiunii judecătorești, fusese deschisă procedura insolvenței societății reclamante fiind numit administrator judiciar, astfel încât administratorul special, cetățeanul slovac B., nu putea promova o acțiune în instanță, fără acordul și sub supravegherea administratorului judiciar sau a judecătorului sindic.

- Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă susține că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 214 din Codul de procedură fiscală, având în vedere că în cauză s-a făcut dovada că soluția ce urmează a se dispune în dosarul penal are înrâurire hotărâtoare și asupra modului în care se va soluționa contestația administrativă cu privire la suma de 5.391.785 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar.

Susține recurenta că această sumă se află în strânsă legătură cu obligațiile fiscale pentru care s-a menținut măsura suspendării contestației administrative, fiind rezultate din aceleași tranzacții presupuse a avea caracter fictiv și asupra cărora se efectuează cercetarea penală.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă reiterează și argumentele reținute în decizia de suspendare a soluționării contestației administrative, expuse prin apărările formulate în fața instanței de fond.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa capacității procesuale a reclamantei, având în vedere că administratorul judiciar a confirmat actele procesuale efectuate pentru societate de administratorul special și, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce privește critica vizând netimbrarea acțiunii introductive de instanță, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că societatea reclamantă este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, dată fiind starea acesteia de insolvență.

Înalta Curte, reține, contrar celor afirmate de recurenta-pârâtă că potrivit art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 a insolvenței:"(1) Toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispozițiilor prezentului capitol, inclusiv pentru recuperarea creanțelor, sunt scutite de taxe de timbru" (n.r.capitolul se intitulează Situația unor acte juridice ale debitorului)

Analizând textul art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, rezultă că scutirea de plata taxelor de timbru are caracter general, în sensul că privește toate acțiunile promovate de administratorul judiciar sau lichidator, indiferent împotriva cui sunt îndreptate și indiferent care este felul sau natura cererii formulate.

Limitarea aplicării scutirii de la plata taxei de timbru, exclusiv la categoria acțiunilor introduse de administratorul sau lichidatorul judiciar în temeiul legii nr. 85/2014, fără a include și categoria cererilor însușite de aceștia, dând astfel normei o interpretare strict literală, ar avea semnificația limitării finalității intenției legiuitorului însuși, de a proteja interesele societății împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței și care este titulară a unei acțiuni judecătorești care are ca scop tocmai diminuarea debitelor societății, prejudiciază societatea, în loc de a-i asigura o facilitate.

Aceasta este și situația societății reclamante din prezenta speță, care, prin administratorul judiciar desemnat urmărește întocmirea unui tabel de creanțe care să reflecte situația reală, în contextul în care creditor al societății este și organul fiscal care a emis titlul executoriu conținând obligații fiscale restante la bugetul de stat pe numele societății aflate în insolvență.

În concluzie, în mod corect, instanța de fond a apreciat că operează scutirea de la plata taxei de timbru, în virtutea calității reclamantei de societate comercială aflată în insolvență în temeiul Legii nr. 85/2014.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale a societății reclamante invocate de recurenta-pârâtă pentru prima oară în fața instanței de recurs, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi un motiv de anulare a cererii de chemare în judecată și de casare a sentinței pronunțate.

Astfel, deși potrivit dispozițiilor art. 57 alin. (3) din C. proc. civ., lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului, în contextul speței de față, relevant este faptul că starea de insolvență a societății a fost declarată înainte de introducerea acțiunii în contencios administrativ. Aceasta înseamnă că autoritatea recurentă a cunoscut, încă din faza judecății cauzei în primă instanță, despre situația de insolvență a reclamantei, dar nu a înțeles să invoce vreo excepție în legătură cu exercitarea acțiunii sau cu reprezentarea societății reclamante în vederea valorificării drepturilor procesuale.

Or, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credință, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului de primă instanță să stabilească, în mod corect, cadrul procesual, acesta nemaiputând fi schimbat în calea de atac.

Pe de altă parte, prezenta acțiune nu are ca finalitate anularea actelor administrativ-fiscale prin care s-au stabilit în sarcina societății creanțe bugetare neachitate, ci are ca scop conservarea/protejarea dreptului societății reclamante de a-i fi soluționată contestația administrativă formulată împotriva actelor primare de impunere.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în fața instanței de recurs, administratorul judiciar a confirmat actele procedurale întocmite de administratorul special, în calitate de reprezentant statutar al reclamantei, acestuia din urmă nefiindu-i ridicat dreptul de administrare.

Prin urmare, instanța de recurs reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 57 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ., în temeiul cărora constată că societatea reclamantă a avut și are capacitate procesuală de exercițiu, exercitată prin administratorul special și confirmată de administratorul judiciar, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de recurenta-pârâtă, fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei și care vizează aplicarea greșită de către instanța de fond a normelor de drept material incidente speței, respectiv a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte constată că sunt nefondate, soluția pronunțată de instanța de fond fiind temeinică și legală.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar reține că recurenta-pârâtă a înțeles să formuleze critici doar în ceea ce privește aspectul suspendării soluționării contestației administrative nu și în ceea ce privește dezlegarea dată de instanța de fond soluției pronunțată de organul fiscal de respingere ca inadmisibilă a contestației îndreptată împotriva Raportului de inspecție fiscală, Înalta Curte analizând cererea de recurs în limitele învestirii sale.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003:

"Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;"

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Astfel, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

În același sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum și la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că în evaluarea existenței sau nu a unui exces de putere, trebuie avută în vedere evoluția în timp a procedurii penale, precum și durata de timp scursă de la emiterea deciziei de impunere.

Ținând cont de succesiunea actelor emise în procedura administrativă începută în anul 2015, de temeiurile de fapt și drept al acestora care au avut în vedere atât aspecte constatate de organele penale, cât și constatări proprii pe baza cărora organele fiscale au stabilit obligații fiscale suplimentare în sarcina reclamantei, de intervalul de timp scurs între data emiterii deciziei de impunere și data pronuntării hotărârii de fond, data sesizării organelor de urmărire penală și faptul că până în prezent această sesizare nu are o finalitate și nici o dată posibilă de finalizare, nici măcar în faza de urmărire penală, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut prima instanță faptul că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a confirma că măsura suspendării soluționării contestației și în ceea ce privește creanțele fiscale pentru care nu au fost sesizate organele penale, încalcă principiul proportionalității.

Corelând aceste garanții la susținerile recurentei-pârâte, privind necesitatea existenței unei soluții pronunțate pe latura penală a cauzei pentru finalizarea procedurii administrative, Înalta Curte reține că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative are drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție al reclamantei.

Or, această împrejurare este de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Timișoara - Serviciul Soluționare Contestații împotriva sentinței civile nr. 3753 din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2020.