Decizia nr. 2767/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Circumstanțele cauzei 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24.07.2017 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate a solicitat anularea în totalitate a Raportului de evaluare nr. x/04.07.2017. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat ca Agenția Națională de Integritate a emis raportul de evaluare contestat la un an si șase luni de la sesizarea agenției în privința posibilității existenței incompatibilității și la un an de la ultimul act primit în procedura de evaluare, ceea ce indică o eventuală inconsistență în tratarea acestor aspecte, în condițiile în care o reală situație juridică de incompatibilitate a reclamantului ar fi reclamat în mod cert o procedură de evaluare realizată cu celeritate. Din Raportul de evaluare rezultă în mod greșit că, în perioada 06.07.2015-18.01.2016, reclamantul a deținut funcția publică de conducere de director executiv al Direcției de Sănătate Publică Brăila exercitând și funcția de medic stomatolog la B. S.R.L, funcție care este în legătură direct sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, potrivit fișei postului. 1.

Hotărârea pronunțată în cauză Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1087 din 09 martie 2018, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a anulat raportul de evaluare, a obligat pârâta sa plătească reclamantei 2501,83 RON onorariu de avocat și cheltuieli de judecată. În argumentele prezentate în susținerea soluției, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 558 din Legea nr. 95/2006: (1) Medicii dentiști care ocupă funcții publice în cadrul aparatului central al Ministerului Sănătății, în cadrul direcțiilor de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București, în cadrul CNAS și, respectiv, în cadrul caselor de asigurări de sănătate județene și a municipiului București, pot desfășura în afara programului normal de lucru, în condițiile legii, activități profesionale, potrivit calificării pe care o dețin, exclusiv în unități sanitare private. (2) Deputații și senatorii care au profesia de medic dentist își pot desfășura activitatea în unități sanitare private și în unități sanitare publice ca medic dentist. (3) Medicilor dentiști prevăzuți la alin. (1) și (2) li se aplică în mod corespunzător prevederile din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Conchide instanța în sensul că, prevederile art. 558 acordă astfel și reclamantului permisiunea de a desfășura activități profesionale potrivit calificării deținute, aceea de medic stomatolog, în condițiile stipulate. Motivarea ambiguă a raportului de evaluare a integrității nu demonstrează inaplicabilitatea art. 558. Faptul că li se aplică prevederile codului muncii nu readuce în aplicare incompatibilitatea, pentru că ar fi o contradicție cu permisiunea oferită de art. 558 din Legea nr. 95/2006. De altfel, pârâta nu a mai depus întâmpinare la această acțiune. 1.

Calea de atac exercitată și motivele de recurs înfățișate Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva, în condițiile art. 493 C. proc. civ. Criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată. În expunerea motivelor de recurs, în esență, reluând apărările formulate în fața instanței de fond, recurenta a arătat că, prin sentința pronunțată, instanța de fond a încălcat normele de drept material reprezentate de prevederile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, reținând, în mod nelegal, faptul că funcționarul public A. nu se află în situația de incompatibilitate prevăzută de acest articol de lege. Arată recurenta în continuare că, problema de drept o reprezintă deținerea unei funcții publice de director executiv al Direcției de Sănătate Publică a Județului Brăila și cea de medic stomatolog la S.C. B. S.R.L. care, în opinia acesteia generează o situație de incompatibilitate, conform art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare. Precizează recurenta, că soluția instanței de fond este nelegală motivat de faptul că, în prezentul litigiu, nu se pun în discuție incompatibilitătile prevăzute pentru medicul stomatolog, și în legătură cu care instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 558 din Legea nr. 95/2006. Așa cum s-a arătat anterior, incompatibilitatea reclamantului a fost reținută prin raportare la funcția publică reținută și căreia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu modificările si completările ulterioare. Astfel, chiar dacă legiuitorul, prin dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare, permite funcționarilor publici să desfășoare activități în sectorul privat, impune totuși două condiții pentru a preveni situația de incompatibilitate și anume aceea ca funcțiile să fie exercitate în alte domenii de activitate din sectorul privat, precum și ca funcțiile din sectorul privat să nu fie în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate în calitatea sa de funcționar public, conform fișei postului, condiții care însă nu sunt îndeplinite în prezenta cauză. Este evident că intimatul-reclamant desfășoară activitatea specifică funcției publice, cât și cea aferentă celei de medic stomatolog în cadrul aceluiași domeniu de activitate, fiind încălcată astfel ipoteza normei legale anterior menționate. Recurenta a mai criticat sentința și sub aspectul obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată, susținând că instanța de fond a acordat reclamantului un cuantum de 2.501,83 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, și onorariu avocat, în mod vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat având în vedere ca dosarul a fost soluționat în doar două termene de judecată și nu a fost administrat un probatoriu complex. 1.

Apărările formulate în cauză Legal citat, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, reiterând principalele susțineri din acțiunea introductivă și însușindu-și argumentele sentinței recurate. La rândul său, în faza procesuală de soluționare a recursului, recurenta- pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimat. Pentru termenul de judecată din data de 24 iunie 2020, intimatul-reclamant a depus, la data de 22 iunie 2020, prin intermendiul serviciului e-mail, concluzii scrise la care a atașat dovada cheltuielilor de judecată ocazinate de prezentul litigiu. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 27 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de24 iunie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatului-reclamant, la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, precum și în conformitate cu art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate. Cu titlu prealabil, este de menționat că Agenția Națională de Integritate desfășoară o activitate administrativă de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute de lege. În acest proces, Agenția Națională de Integritate întocmește rapoarte, cu valențele unor veritabile acte administrative, care se concretizează în evaluări ale unor fapte ori situații cu semnificație juridică a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanțelor de judecată sau, după caz, a altor autorități și instituții competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege. Criticile recurentei-pârâte cu privire la deținerea unei funcții publice de director executiv al Direcției de Sănătate Publică a Județului Brăila și cea de medic stomatolog la S.C. B. S.R.L. care, în opinia acesteia ar genera o situație de incompatibilitate, conform art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare sunt, în opinia instanței de recurs, nefondate. Pentru a răspunde motivelor de nelegalitate a sentinței, expuse de pârâtă prin cererea de recurs, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 96 alin. (1) teza II din Legea nr. 161/2003, funcționarii publici, pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, potrivit fișei postului. Finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 161/2003 constă în asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, precum și în prevenirea corupției, astfel cum se prevede expres în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Prin urmare, obiectul care circumscrie sfera de incidență a incompatibilităților vizate de Legea nr. 161/2003 îl constituie protejarea integrității persoanei ce ocupă o funcție sau demnitate publică de eventualele ingerințe determinate de interese personale ce decurg din desfășurarea în paralel a unor activități private conexe. În egală măsură, în accepțiunea legiuitorului, protejarea integrității se corelează în mod necesar cu evitarea faptelor de corupție ce ar putea fi săvârșite ca urmare a îmbinării exercitării funcției publice cu desfășurarea unor activități economice. Înalta Curte apreciază că asigurarea acestei integrități și prevenirea faptelor de corupție se realizează doar în situația în care există premise reale de natură a amenința în mod efectiv valorile sociale apărate, respectiv atunci când există o suprapunere a exercitării efective a două funcții vizate de legiuitor, situație în care există posibilitatea generării unor interese personale conflictuale cu exercitarea unei funcții sau demnități publice. Doar o atare interpretare dă sens reglementărilor legale privind regimul incompatibilităților și este de natură a justifică limitarea exercitării unor drepturi. O funcție de demnitate, o funcție publică sau privată nu sunt caracterizate numai de actul alegerii, numirii, desemnării sau învestirii, ci și de ansamblul atribuțiilor, prerogativelor, drepturilor și competențelor prevăzute de lege care intră în conținutul lor, și prin a căror exercitare concomitentă și concurentă în viața socială, de către același subiect, se potențează situațiile de conflict pe care legiuitorul tinde a le evita prin instituirea incompatibilităților. Prin Raportul de evaluare nr. 22453/G/II704.07.2017, recurenta-pârâtâă a reținut că, în perioada 06.07.2015-18.01.2016, reclamantul a deținut funcția publică de conducere de director executiv al Direcției de Sănătate Publică Brăila exercitând și funcția de medic stomatolog la B. S.R.L, funcție care este în legătură direct sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, potrivit fișei postului. Totodată, prin raport s-a reținut că cele două funcții se află în legătură directă datorită atribuțiilor similare prevăzute în fișa postului. Instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză nu există vreo stare de incompatibilitate, în sensul art. 96 din Legea nr. 161/2003, întrucât prevederile cuprinse în Legea 161/2003, cu modificări, Secțiunea a 5-a, Capitolul 3, Titlul IV art. 94 alin. (1) și (2) se completează însă cu dispozițiile art. 558 din Legea nr. 95/2006 a sănătății republicată. În realitate, nu există incompatibilitate, în sensul art. 96 alin. (1) teza II din Legea nr. 161/2003, în contextul în care dispozițiile art. 558 din Legea nr. 95/2006 prevăd că "Medicii dentiști care ocupă funcții publice în cadrul aparatului central al Ministerului Sănătății, în cadrul direcțiilor de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București, în cadrul CNAS și, respectiv, în cadrul caselor de asigurări de sănătate județene și a municipiului București, pot desfășura în afara programului normal de lucru, în condițiile legii, activități profesionale, potrivit calificării pe care o dețin, exclusiv în unități sanitare private. (2) Deputații și senatorii care au profesia de medic dentist își pot desfășura activitatea în unități sanitare private și în unități sanitare publice ca medic dentist. (3) Medicilor dentiști prevăzuți la alin. (1) și (2) li se aplică în mod corespunzător prevederile din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ca atare, în mod corect, instanța fondului a apreciat că trebuie să se tină cont, în aprecierea stării de incompatibilitate și de dispozițile art. 558 din Legea nr. 95/2006 care se referă expres la funcționarii publici (medici stomatologi) care pot desfăsura activități specifice profesiei în unități private, în afara programului (o ora/zi, după ora 18:30, în afara programului normal de lucru din cadrul DSP Brăila și fără niciun contract vizând fonduri publice). Simpla plasare a ambelor funcții în domeniul "juridic" nu este suficientă pentru a considera îndeplinită ipoteza avută în vedere de legiuitor cu prilejul edictării interdicției de la art. 96 alin. (1) teza II din Legea nr. 161/2003, fiind de subliniat faptul că rațiunea acestei interdicții urmărește evitarea întocmai a potențialelor conflicte de interese, ce se pot concretiza atunci când funcționarul public, pentru a da întâietate intereselor sale private, omite sau își îndeplinește defectuos atribuțiile de serviciu. Astfel, ceea ce legiuitorul protejează prin interdicția analizată este funcția publică, împiedicând astfel funcționarul public să-și direcționeze expertiza în folosul activității private desfășurate într-un domeniu de activitate identic. Este deci evident că nu există legătura directă/indirectă între atribuțiile exercitate de intimatul-reclamant ca funcționar public, potrivit fișei postului și activitățile remunerate desfășurate ca medic stomatolog în cadrul S.C. B. S.R.L., din luna august 2011, în baza unui contract individual de muncă cu timp parțial, de o ora/zi, după ora 18:30, în afara programului normal de lucru din cadrul DSP Brăila și fără niciun contract vizând fonduri publice, situație care se nu se încadrează în sfera reglementată de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. În ceea ce privește motivul de recurs cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, cu solicitarea de a nu se diminua cuantumul lor, aceasta nu poate fi primit. În speță, recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către prima instanță a normelor de drept material, fiind indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 punctul 8 C. proc. civ. Aspectele invocate de către recurenta-pârâtă nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Este de menționat că, prin prevederile art. 488 din C. proc. civ. care consacră motivele de casare ale unor hotărâri judecătorești, legiuitorul a acordat o eficiență sporită principiului potrivit căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Ca atare, pe de o parte, la stabilirea cheltuielilor de judecată, instanța de fond a avut în vedere aplicarea corectă a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care pârâtul va suporta cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu avocat. În ceea ce privește onorariul de avocat, prima instanță, s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizând complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat și a realizat o apreciere proprie asupra incidenței acestora, ce nu poate fi supusă examinării în calea extraordinară de atac, fiind o chestiune de temeinicie, nu de legalitate, care nu se încadrează în vreunul dintre motivele de casare reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al doilea al art. 451 C. proc. civ. prevede o excepție, în sensul că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, însă măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. Prin urmare, dispozițiile amintite anterior statuează dreptul instanței de judecată de a micșora onorariul avocatului ori de câte ori va constata că este nepotrivit de mare, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Așa cum s-a arătat constant în jurisprudență, prin aplicarea acestui text de lege, instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și parte, care se menține, fără ca instanța să împiedice executarea contractului sau să dispună anularea ori modificarea lui. Prin urmare, potrivit art. 451 C. proc. civ., instanța de judecată doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, contractul de asistență juridică rămâne valabil între avocat și clientul său, care datorează onorariul integral, pe care însă nu-l va putea pretinde de la adversar decât în măsura încuviințată de instanță. Prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, fiind investită cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuielile necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În concluzie, pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ. (2010), Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, văzând dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care preved că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată va obliga recurenta-pârâtă Agenția Națională de Integritate la plata cheltuielilor de judecată către intimatul- reclamant A., în cuantum de 1.500 RON, conform dovezilor de la dosar.