ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului în casație de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 804 din 28.06.2022 pronunțată de Judecătoria Brăila, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj.

În baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 351 C. pen. a fost achitat același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de camătă.

În baza art. 397 C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, acțiunile părților civile.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că inculpatul A. a fost trimis în judecată, în stare de arest la domiciliu, prin rechizitoriul nr. x/2018 din 20.03.2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focșani pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. și camătă, prevăzută de art. 351 C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În conținutul actului de sesizare, s-a reținut că fapta inculpatului A. de a solicita persoanei vătămate B. cedarea a 90% din părțile sociale ale S.C. C. prin constrângere cu formularea unei plângeri penale referitoare la emiterea de către persoana vătămată a unor D. uri fără acoperire respectiv prin constrângere cu vânzarea patrimoniului societății în cadrul unei proceduri de executare silită în scopul determinării de adopta o atitudine de conformare respectiv cedarea patrimoniului S.C. C., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen.

De asemenea s-a menționat că, fapta aceluiași inculpat care, la data de 04.04.2012, a acordat împrumuturi garantate imobiliar persoanelor vătămate E. și F. fiecare de câte 7.500 de euro în realitate lui E. fiindu-i remisă suma de 5.000 de euro, iar, lui F. suma de 6.000 de euro restul până la 7.500 de euro fiind dobândă; la data de 09.11.2015 a împrumutat martorului G. suma de 70.000 de euro stabilind ca acesta să-i plătească dobândă de 10% pe lună, în perioada 09.11.2015-15.02.2016 datoria ridicându-se la 95.000 RON, diferența de 25.000 de RON reprezentând dobânda; în cursul lunii noiembrie 2015 l-a împrumutat pe același martor cu suma de 53.000 de RON pentru care a pretins aceeași dobândă de 10% lunar, la finalul anului 2016 nivelul dobânzii ridicându-se la 10.600 RON; a pretins de la B. reprezentant al S.C. C. suma totală de 84.000 de RON cu dobândă pentru creanțele în valoare de 43.395, 65.607, 80461 RON creanțe cesionate de S.C. C. către G., iar, de la G. către inculpat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de camătă, prevăzută de art. 351 C. pen.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că, actul de inculpare reține că o primă modalitate de săvârșire a infracțiunii de șantaj s-a realizat sub forma constrângerii persoanei vătămate B. cu formularea unei plângeri penale referitoare la emiterea de către această persoană vătămată de D. uri fără acoperire pentru a o determina să cedeze către inculpatul A. 90% din părțile sociale ale S.C. C..

Or, potrivit declarației persoanei vătămate B., dată la data de 27.09.2017, în cursul urmăririi penale, nu rezultă acest aspect.

În declarația menționată, persoana vătămată B. a susținut că A. a zis că "bagă D. urile la plată", persoana vătămată solicitând o amânare.

Astfel, instanța de fond a reținut că, menționarea faptului că inculpatul va băga D. urile în plată, nu a fost făcută cu intenția de a șantaja, cu atât mai mult cu cât, din aceeași declarație, a rezultat că D. urile erau valabile, fapt confirmat de persoana vătămată inculpatului, doar că sumele nu erau reale, respectiv că ele erau mai mari decât datoria pe care o avea persoana vătămată către G..

Din declarația persoanei vătămate, instanța de fond a reținut că inculpatul i-a spus persoanei vătămate să fie mulțumită că nu îi formulează plângere penală pentru emitere de D. uri fără acoperire după ce inculpatul a constatat că D. urile fuseseră refuzate la plată, iar inculpatul a început demersurile pentru executarea silită.

Sub acest aspect, s-a reținut că învinuirea formulată sub această modalitate de săvârșire nu subzistă, întrucât amenințarea nu a fost făcută în sensul de a șantaja, respectiv de a obține, în mod injust, pentru sine un folos patrimonial, ci mai degrabă a fost un reproș față de lipsa de disponibil bănesc.

De altfel, contractul de cedare a 90% din părțile sociale pentru care s-a reținut că a fost făcută constrângerea nu atestă nici sub aspect subiectiv intenția calificată pe care o presupune șantajul.

În susținerea celor anterior consemnate, instanța de fond a făcut trimitere la conținutul convenției nr. 1758/19.09.2014, potrivit căreia, în schimbul cedării a 90 % din părțile sociale, inculpatul renunța la executarea silită, în condițiile în care ar fi putut adjudeca imediat pensiunea dacă acesta ar fi fost scopul pentru că avea această unică oportunitate.

În schimbul acestei dobândiri, inculpatul se obliga să achite suma de 9.329 RON debit de la AFP Vrancea. Până la data de 30.12.2017 inculpatul nu avea voie să înstrăineze părțile sociale dobândite cu singura excepție când B. ar fi vrut să răscumpere părțile sociale, deci să-și plătească datoria. Inculpatul nu a devenit nici măcar cesionar deplin al părților sociale, ci numai a 90%, deși dacă ar fi vrut să obțină prin șantaj pensiunea, ar fi putut lua 100% părțile sociale fără a le bloca pentru alte înstrăinări cu singura excepția a persoanei vătămate care își putea relua părțile sociale la societatea S.C. C. căreia îi aparținea pensiunea disputată. Cele 90% părți sociale preluate astfel de inculpat nu erau numai din activul societății, ci, în egală măsură și din pasivul societății, în aceste condiții fiind bizar să șantajezi pentru a plăti și datorii, potrivit primei instanțe.

De asemenea, s-a reținut că, orice act pe care S.C. C. ar fi vrut să-l încheie, ar fi putut-o face în prezența, atât a inculpatului cât și a persoanei vătămate, care rămânea administrator unic cu specimen de semnătură, fiind unicul beneficiar al fructelor civile și cu obligația de a-și achita taxele și impozitele.

A doua modalitate de realizare a constrângerii conform actului de sesizare, a constat în fapta inculpatului de a-i spune persoanei vătămate că îi va vinde patrimoniul societății în cadrul unei proceduri de executare silită, adică că îi va vinde pensiunea în cadrul executării silite, prin aceasta determinând persoana vătămată să cedeze cele 90% părți sociale.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că contractul de cedare a celor 90% părți sociale a fost încheiat în urma întreruperii procedurii de executare silită, pe care inculpatul, în calitate de creditor o începuse deja și în cadrul căreia avea toate șansele să devină proprietar al pensiunii.

Parcurgând conținutul convenției de cedare a părților sociale nr. 1758/19.09.2014, așa cum a fost menționat și anterior, s-a reținut că nu trădează o intenție de santajare, adică de obținere în mod injust a unui folos patrimonial pentru sine, în condițiile în care inculpatul devenea cesionar a 90% din activ și pasiv în egală măsură, nu putea înstrăina până la termen ceea ce dobândise decât cu singura excepție a persoanei vătămate care putea să-și reia pensiunea în condițiile în care își achita datoria, plătea datoriile între care dincolo de recuperarea propriei datorii și a cheltuielilor de executare, trebuia să achite și debitul către AJFP Vrancea a S.C. C. în cuantum de 9329 RON.

Față de conținutul infracțiunii de șantaj, instanța de fond a reținut că, în cauză, fapta nu există pentru că nu a existat acțiunea de constrângere a persoanei vătămate cu un scop calificat din partea inculpatului pentru a dobândi injust pensiunea pentru sine, între părți existând raporturi de ordin comercial, sens în care s-a ajuns și la încheierea convenției de cedare a convenției amintite.

Referitor la acuzația de camătă reținută în sarcina inculpatului, instanța de fond a arătat că, infracțiunea de camătă constă în săvârșirea unui număr suficient de acte care să dovedească obișnuința inculpatului de a acorda împrumuturi cu dobândă, în condițiile în care nu ar fi autorizat să facă acest lucru. Camăta este o infracțiune de obicei care presupune deci repetabilitate.

În acest sens, instanța de fond a analizat primordial actele de dare de bani cu dobândă către persoanele vătămate E. și F..

În acest sens, s-a reținut că din declarația dată în cursul urmăririi penale de persoana vătămată F. a rezultat că împrumutul luat de la inculpat a fost de 7.500 euro, din care 6.000 euro erau bani cash și valoarea a 1/2 din mașina pe care o deținea împreună cu F., iar, diferența de 1.500 euro era dobânda de camătă.

Potrivit declarației persoanei vătămate E., de la urmărirea penală, a rezultat că, în cazul său împrumutul luat de la inculpat a fost tot de 7.500 euro, din care 5.000 euro bani cash și valoarea a 1/2 din mașina pe care o deținea împreună cu F., iar, diferența de 2.500 euro era dobânda de camătă.

În ceea ce privește valoarea automobilului coproprietatea persoanelor vătămate E. și F., instanța de fond a reținut că, deși aceștia au susținut că împrumuturile acordate au inclus și valoarea x cu număr de București, acest autovehicul a fost luat de persoanele vătămate, atunci când au plecat în Italia, după momentul împrumutului, și recuperat de martorul H. conform declarației acestuia de la urmărirea penală fila x. În aceste condiții, instanța a reținut că aspectul mai sus relatat, dovedește faptul că suma de bani împrumutată a fost de câte 3000 de euro. Astfel, s-a reținut că susținerile nu se coroborează cu contractele de împrumut, unde automobilul nu apare, iar sumele sunt altele.

În aceste condiții, dincolo de neconcordanța sumelor de bani împrumutate apare și neclaritatea referitoare la dobândă, care după declarațiile persoanelor vătămate nu ar mai fi de 1.500 euro respectiv de 2.500, așa cum a reținut rechizitoriul, ci de 4.500 euro, respectiv 5.500 euro.

Astfel, pe latură obiectivă, elementul material al infracțiunii de camătă constă în darea de bani cu dobândă. În cauza de față, cele 2 persoane vătămate au declarat că au fost împrumutate cu o parte în cash și o parte reprezentând contravaloarea unui autovehicul.

Autovehiculul în discuție nu apare în înscrisuri, în contractele de împrumut apărând garanțiile imobiliare.

În ambele cazuri, conform contractelor de împrumut cu garanție imobiliară nr. 1.056/4.04.2014 autentificat la Notar Public I., dosar de urmărire penală și nr. 1055/4.04.2014 încheiat la același notar public, dosar de urmărire penală, împrumutul a fost garantat imobiliar de împrumutații E. și F. cu casele deținute.

Pe cale de consecință, instanța de fond a reținut că, potrivit probelor nu se pot stabili sumele efectiv date și dobânda percepută pentru că, din probele administrate rezultă că au existat 2 contracte de împrumut imobiliar și nu 2 fapte de camătă.

Pe latură subiectivă, instanța a reținut că, potrivit art. 351 C. pen. vinovăția inculpatului trebuie să îmbrace forma intenție directe. Or, actele materiale ale inculpatului nu au dovedit altceva decât faptul că acesta împrumutase sumele și avea o garanție a restituirii lor, nerezultând intenția inculpatului de a fi dat bani cu dobândă ca și îndeletnicire.

Din contractele de împrumut, instanța de fond a reținut că, acordarea acestora a fost pentru suma de câte 7.500 euro, pentru care a existat o garanție imobiliară. Făcând trimitere la declarațiile inculpatului din data de 06.01.2015, date în fața notarului public, din care rezultă că acesta a primit sumele împrumutate celor 2 persoane vătămate, iar, faptul că, la aceeași dată, un imobil a fost achiziționat de fiul inculpatului, iar, celălalt de fiul unui cunoscut al inculpatului, instanța de fond a reținut că acest aspect nu demonstrează latura subiectivă a infracțiunii de camătă.

Referitor tot la infracțiunea de camătă, al cărei caracter de obișnuiță ține de esența infracțiunii, instanța de fond a reținut că, în cuprinsul rechizitoriului, s-a consemnat în susținerea învinuirii faptul că inculpatul l-a împrumutat pe G. cu 70.000 euro, dobânda fiind de 25.000 de euro pe perioada 09.11.2015 - 05.02.2016.

Dobânda percepută de inculpat conform rechizitoriului ar fi fost de 10% pe lună, în timp ce martorul a declarat că a existat o dobândă de 10% pe an și ea a fost cerută în alte condiții, respectiv pentru că atâta trebuia să restituie inculpatul către J..

Potrivit declarației martorului dată în cursul urmăririi penale, fila x, d.u.p., instanța de fond a reținut că, dobânda solicitată de 10% pe an de către inculpat a fost motivată de faptul că banii pe care îi împrumutase martorului G. proveneau dintr-un împrumut bancar de la J. și pe cale de consecință, inculpatul trebuia să restituie ceea ce datora băncii.

Acest aspect nu demonstrează că a existat o dare de bani cu dobândă pentru că învinuirea a reținut că dobânda a fost de 10% pe lună timp de trei luni și declarația martorului a fost că dobânda cerută a fost de 10% pe an pentru restituirea împrumutului. Cuantumul dobânzii reținute în cuprinsul rechizitoriului a fost de 25.000 de euro, ori 10% din 70.000 euro reprezintă 7.000 euro, care, înmulțit cu perioada de 3 luni înseamnă 21.000 de euro.

Dincolo de aproximarea sumelor care reprezintă dobândă, instanța de fond a reținut mai întâi că, din probele administrate, nu rezultă învinuirea adusă inculpatului nici cu privire la împrumutul acordat lui G..

Cu privire la fapta de camătă reținută la adresa persoanei vătămate B., instanța a reținut din rechizitoriu faptul că inculpatul a pretins suma de 84.000 RON ca dobândă pentru creanțe în valoare de 43.395 RON, 65.607 RON și 80.461 RON creanțe cesionate de C. către G., iar de G. către inculpat. Cu privire la cesiunile menționate, instanța a reținut că acestea reprezentau relații comerciale între persoane juridice, or, învinuirea adusă inculpatului este raportată la persona sa fizică și nu la calitatea de reprezentant al vreunei persoane juridice.

Față de cele anterior menționate, instanța de fond a apreciat că fapta de camătă nu există în materialitatea sa pentru că nu a existat actiunea de dare de bani cu dobândă ca obișnuință din partea inculpatului.

Pe latură civilă, instanța de fond a respins acțiunile părților civile, ca nefondate, în conformitate cu dispozițiile art. 397 C. proc. pen.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila și părțile civile F., E. și B..

Prin decizia penală nr. 514/A din 27.04.2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila și de părțile civile F. și B. împotriva sentinței penale nr. 804/28.06.2022 a Judecătoriei Brăila, a fost desființată în totalitate sentința penală apelată și, în rejudecare, a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (2) și 3 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., coroborat cu art. 153 C. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României și prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de camătă, prevăzută de art. 351 C. pen., ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.

A fost admisă în parte acțiunea civilă și, în temeiul art. 19, art. 25 și art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 349, 1357-1358, 1381, 1385 C. civ. a fost obligat inculpatul A. la plata următoarelor sume:

- 11.000 euro la cursul BNR de la data plății efective, reprezentând daune materiale, către partea civilă F.;

- 12.157 euro la cursul BNR de la data plății efective, reprezentând daune materiale, către partea civilă E.;

- 261.647 euro la cursul BNR de la data plății efective, reprezentând daune materiale, către partea civilă B.;

- 20.000 euro la cursul BNR de la data plății efective, reprezentând daune morale, către partea civilă B..

În temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. și art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii, arestului preventiv și arestului la domiciliu, executată în perioada 25.01.2018-27.04.2018.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin deciziei instanței de apel.

Pentru a decide astfel, Curtea a arătat că, în ceea ce privește infracțiunea de șantaj, această faptă există și a fost săvârșită cu vinovăție de inculpat.

Astfel, sub aspectul situației de fapt, a reținut că, în anul 2010, S.C. C. Tulnici, prin administrator B., a obținut un contract de finanțare cu fonduri europene în vederea construirii unei pensiuni turistice în comuna Tulnici, sat Lepșa, județul Vrancea. Pentru edificarea construcției, B. a încheiat un contract de execuție lucrări (nr. 21/01.10.2010, dosar urm. pen. vol. II) cu S.C. K. S.R.L. Călărași, al cărei administrator de fapt era martorul G.. Durata contractului a fost de 24 luni, iar valoarea acestuia era de 64.887,90 RON la care se adaugă TVA, în cuantum de 15.573,1 RON (80.461 RON în total). Procesul-verbal de recepție finală a fost semnat la data de 02.09.2012 .

Curtea a reținuit că, în timpul executării lucrărilor de construcție, firma executantă nu ar mai fi avut capacitatea de finalizare a lucrării, motiv pentru care, pentru a nu pierde finanțarea fondurilor europene, B. a ajuns la o înțelegere cu G.. Potrivit acestei înțelegeri, persoana vătămată se angaja să termine lucrările în regie proprie, iar fondurile urmau să figureze cu rulaj prin contabilitatea S.C. K. S.R.L., reprezentată de G., ca și când această societate ar fi executat lucrările.

Potrivit înțelegerii, G. urma să primească un comision de 10% din valoarea totală a contractului de execuție a pensiunii, care era în cuantum de 880.000 RON. Cu același prilej, G. l-a împuternicit pe B. să efectueze plăți și implicit să finalizeze lucrările de pensiune. Dovadă în acest sens stau odinele de plată aflate la dosar urm. pen. vol. III, semnate de B. în numele S.C. K. S.R.L.

În perioada 2010-2014 B. i-a achitat lui G. suma de 880.000 RON, reprezentând comisionul de 10%, iar lucrările au fost finalizate în ianuarie 2014, dată la care S.C. C. achitase toate datoriile către societatea edificatoare a construcției - S.C. K. S.R.L.

A mai reținut că, la terminarea lucrărilor, G. i-ar fi solicitat persoanei vătămate B. ajutor financiar pentru a achita unele datorii acumulate la bugetul de stat (acesta dorea să obțină la rândul său fonduri europene pentru edificarea unei pensiuni) - fie să îi plătească datoriile, fie să îi dea o garanție, respectiv D. uri semnate și ștampilate, context în care acesta a ales să emită trei file D. cu sumele de 65.607 RON, 80.461 RON și 43.395 RON, în numele S.C. C. Totodată, între cei doi au fost încheiate și trei contracte de împrumut, autentificate ulterior la notariat, pentru a justifica emiterea celor trei file D.. Astfel, pentru suma de 65.607 RON a fost încheiat contractul de împrumut nr. x/23.03.2015, pentru suma de 43.395 RON a fost încheiat contractul de împrumut nr. x/23.03.2015 . Respectivele contracte de împrumut figurează a fi fost încheiate cu mult timp înainte - 05.08.2013, respectiv 30.08.2013.

Contractele de împrumut inițiale au fost suplimentate ulterior cu alte convenții notariale și acte adiționale aferente, încheiate între cele două societăți, suma totală împrumutată ajungând la 207.405 RON.

În acest context, martorul G. a relatat că l-a cunoscut pe inculpat cu care a avut anumite raporturi comerciale în anul 2013, pe parcursul cărora inculpatul i-a furnizat anumite cantități de cherestea, martorul predându-i în anul 2014 inculpatului filele D. primite de la B..

Instanța de apel a mai reținut că B. a fost sunat de inculpat, care a susținut că va introduce la plată D. urile. Partea civilă i-a solicitat răgaz, iar inculpatul i-a acordat un termen de 3 luni, cu condiția să-i achite suma de 20.000 RON/lunar, încheindu-se contractul de împrumut înregistrat cu nr. x/15.08.2014 la Cabinet avocat L., soția inculpatului A., în care era stipulată valoarea totală de 60.000 RON, fiind prevăzut ca termen de restituire data de 15.11.2014.

La datele de 15.12.2014, respectiv 19.01.2015, au fost încheiate acte adiționale la respectivul contract de împrumut, care prelungeau termenul de restituire și scadența filelor D., însă persoana vătămată nu a putut achita sumele respective motiv pentru care, după expirarea termenului, s-a încheiat actul adițional de prelungire a termenului până la 19.01.2015, urmat de eliberarea a încă trei file D., în valoare de 20.000 RON fiecare, cu scadență la 30 zile, succesiv. Martorul G., partea civilă B. și inculpatul au continuat pe linia raporturilor inițiale, respectiv împrumuturi, urmate de cesiuni de creanță și remitere file D..

Deoarece partea civilă B. nu a putut restitui sumele de bani astfel însumate, la data de 19.03.2015 inculpatul a introdus la plată în bancă primele trei file D., iar la data de 03.04.2015 pe următoarele trei (în valoare de 20.000 de RON fiecare). Având în vedere că filele D. au fost refuzate la plată, la data de 24.09.2015 inculpatul a început demersurile de executare silită a părții civile B..

Instanța de apel a mai reținut că inculpatul a profitat de situația creată și i-a propus părții civile să îi cedeze 90% din acțiunile firmei, sub formă de garanții, partea civilă nu a fost de acord, astfel că inculpatul a continuat executarea silită.

În ziua în care urma să aibă loc licitația pentru vânzarea imobilului (evaluat la 581.733 RON - aproximativ 129.000 euro) reprezentând pensiunea turistică, inculpatul a continuat exercitarea presiunilor asupra lui B., afirmând că are deja un cumpărător. Partea civilă a fost nevoită să accepte propunerea și a cedat inculpatului 90% din acțiunile S.C. C., încheind Convenția autentificată sub nr. x/19.09.2016 care stipula faptul că, în caz de neachitare a datoriei până la data de 31.12.2017, inculpatul va deveni proprietar în proporție de 100% al societății C.

Referitor la relația contractuală dintre S.C. C. și S.C. K. S.R.L. Călărași, Curtea a reținut că aceasta este "neelucidată". Sub acest aspect, s-a arătat că, pe de o parte, persoana vătămată B. a susținut că societatea lui G. nu a mai putut executa lucrările de contrucție a pensiunii, fapt ce l-a determinat să continue lucrările în regim propriu, derulând însă operațiunile comerciale prin firma lui G., iar, înscrisurile depuse de B. în fața instanței de apel atestă că S.C. K. S.R.L. Călărași a emis periodic facturi pentru lucrările executate, iar S.C. C. le-a achitat.

Instanța de apel a mai reținut că potrivit martorului G., partea civilă B. nu a achitat decât valoarea facturilor emise de societatea sa, nu și TVA-ul aferent, fapt ce a generat datorii către bugetul de stat. Deși existau aceste datorii, martorul nu a sistat lucrările întrucât nu dorea ca partea civilă să piardă finanțarea, dar i-a solicitat lui B. niște garanții - filele D.. Martorul G. a confirmat că a cunoscut împrejurarea că filele D. nu aveau acoperire la momentul emiterii, însă avea speranța legitimă că B. va deveni solvabil când vor intra banii europeni, însă la finalizarea lucrării nu era achitată datoria lui B. către societatea sa (TVA-ul datorat bugetului de stat).

De asemenea, a reținut și că în faza de urmărire penală martorul a admis că pe parcursul derulării lucrărilor de construcție, au intervenit unele probleme de sănătate și a fost nevoit să-l împuternicească pe B. să aibă acces la conturile societății sale, pentru a asigura continuitatea contractului. Martorul a recunoscut că între cele două societăți s-au derulat relații comerciale de tip suveică, pentru ca B. să dovedească cofinanțarea. Spre finalul relației contractuale, s-au acumulat datorii ale S.C. C., fapt pentru care cei doi administratori s-au deplasat la notariat și au încheiat un contract de împrumut. Au mai urmat și alte contracte de împrumut, pentru ca în final B. să-i înmâneze patru file D., în valoare totală de aproximativ 200.000 RON - despre care știa că nu au acoperire.

După finalizarea pensiunii, între societățile părții civile și cea a martorului G. exista o creanță nestinsă, garantată cu trei file D., dublate de alte trei contracte de împrumut (ce datează din august 2013, chiar dacă au fost autentificate la notar în martie 2015), prin urmare creanța își are izvorul în perioada când edificarea pensiunii lui B. era în curs de realizare.

În perioada imediat următoare, martorul G. l-a cunoscut pe inculpatul A. cu care a început o relație comercială, pe fondul căreia acumulează o serie de datorii. Cum G. nu a fost în măsură să restituie respectivele datorii, a folosit filele D. primite de la B. ca garanție a solvabilității sale.

În anul 2016, creanța lui G. față de S.C. C. a fost cedată integral inculpatului A. (08.03.2016 fila D. de 43.395 RON și contractual de împrumut de 24.000 RON; 09.10.2016 cele două file D. în valoare de 80.461 RON, respectiv 65.607 RON), acesta din urmă pretinzând să se încheie un proces-verbal prin care G. să atesta că ar fi primit de la A. suma de 67.395 RON - prețul contractului nr. x/08.03.2016 (cesiunea de creanță).

Instanța de apel a mai reținut că G. nu a fost multumit de calculele inculpatului, astfel că a înțeles să nu mai achite debitul, iar A. a demarat procedura de executare silită a singurei garanții pe care o avea - filele D. emise de B. cunoscând că nu avea acoperire pentru respectivele instrumente de plată. Inculpatul a procedat în mod deliberat în acest mod, știind că societatea acestuia are active imobiliare (pensiunea turistică) care puteau fi valorificate. Curtea de apel a reținut drept relevante declarațiile martorilor M. și N., precum și convorbirile telefonice dintre persoana vătămată B. și martorul G., din data de 16.11.2017 .

S-a apreciat că B. nu a emis filele D. cu titlu de instrument de plată, ci cu titlu de garanție, cu atât mai mult cu cât, la data emiterii acestora, nici nu erau completate potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1 din Legea 59/1934, condiții în care nu putea fi reținută infracțiunea de înșelăciune și nici infracțiunea prevăzută de Legea nr. 59/1934.

Privitor la infracțiunea de șantaj, instanța de apel a reținut că termenul de "constrângere" specific acestei infracțiuni nu este definit în legislația penală, aspect ce denotă intenția legiuitorului de a conferi cuvântului criticat sensul său uzual. În limbajul curent, prin "constrângere" se înțelege determinarea unei persoane să facă sau să nu facă ceva, împotriva voinței sale.

Infracțiunea de șantaj este o infracțiune împotriva libertății de ordin moral a persoanei, drept urmare constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracțiunii de șantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acționeze conform conduitei prevăzute în dispoziția normei de incriminare. Astfel, constrângerea astfel exercitată reprezintă punerea în mișcare a unei forțe exterioare subiectului pasiv al infracțiunii, care poate fi de natură fizică sau morală. În cazul constrângerii fizice, aceasta poate fi exercitată, în mod direct, prin energia fizică a făptuitorului sau prin punerea în mișcare, de către acesta, a unei alte energii de aceeași natură, capabilă să înfrângă rezistența fizică a subiectului pasiv. Spre deosebire de aceasta, constrângerea psihică se exercită prin efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău. În ambele cazuri, pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă.

Curtea de apel a apreciat că, în speță, persoana vătămată B. a fost constrânsă moral de inculpatul A. să încheie Convenția autentificată sub nr. x/19.09.2016, prin care ceda acestuia 90% din părțile sociale ale societății sale și care stipula faptul că, în caz de neachitare a datoriei până la data de 31.12.2017, va deveni proprietar în proporție de 100% al societății C.

Constrângerea s-a exercitat sub forma întregii strategii adoptate de inculpat, respectiv creșterea nejustificată a debitului S.C. C. prin încheierea unor noi contracte de împrumut, fictive, amenințarea cu formularea unor plângeri penale și mai apoi executarea silită a unei persoane juridice care nu era debitor direct al său, ci doar un debitor cedat.

Instanța de apel a mai apreciat că inculpatul nu e demarat procedura de executare silită a unei simple creanțe, pentru a se putea apăra susținând că a uzat de mijloacele legale pe care le avea la dispoziție. Acesta și-a confecționat și a sporit o creanță în mod artificial (datoria reală a lui B. față de S.C. K. S.R.L. era mult mai mică) și a folosit-o ca mijloc de recuperare a debitului pe care îl avea față de G. atunci când acesta a ales să stea în pasivitate.

S-a mai apreciat că tipicitatea subiectivă sub forma intenției există cu atât mai mult cu cât inculpatul a știut tot timpul că B. este doar o victimă colaterală, "sacrificată" într-o relație contractuală eșuată cu G.. Curtea a apreciat relevantă replica inculpatului din cuprinsul conversației din data de 05.01.2018 cu B. "Începând cu 03.01.2018 s-au pierdut. Ai pierdut toate drepturile. …Eu pă cine execut? Pă cine am prins, nu?".

În opinia Curții, prezumția de nevinovăție a inculpatului a fost înlăturată în raport de circumstanțele concrete reținute și a apreciat că se impune condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de șantaj.

În ceea ce privește infracțiunea de camătă, instanța de control judiciar a apreciat că și această faptă a fost deplin dovedită.

Astfel, a reținut că la data de 04.04.2014 părțile civile F. și E. au împrumutat de la inculpat câte 7.500 euro fiecare, celui dintâi fiindu-i remisă efectiv suma de 5000 euro, iar părții civile E. suma de 6000 euro, restul până la 7.500 euro fiind dobândă, iar în luna noiembrie 2015 l-a împrumutat pe martorul G. cu suma de 70.000 euro, respectiv 53.000 RON, cu dobândă de 10%, adiționată fiecărei sume împrumutate.

Totodată, instanța de apel a reținut și sumele percepute de la partea civilă B. în cadrul procedurii de recuperare a ceanței, conform contractului de cesiune din anul 2016 încheiat cu martorul G., expuse în cadrul analizei de la infracțiunea de șantaj.

Instanța de apel a făcut trimitere și la declarațiile martorilor O., P., Q., R. care au relatat împrejurări cu privire la împrumuturi făcute de inculpat în anii 2001, 2002 și 2010, dar care exced actului de inculpare care vizează exclusiv acte de împrumut din anii 2014 și 2015.

Curtea de apel a reținut că acordarea de împrumuturi cu camătă a reprezentat pentru inculpatul A. o obișnuiță, acest aspect fiind dovedit, în opinia Curții, nu numai din declarațiile persoanelor vătămate și ale martorilor, ci și din conținutul convorbirilor telefonice interceptate. S-a reținut că, aproape fără excepție, fiecare convorbire a acestuia avea ca principală temă datorii ale unor persoane către el și recuperarea acestora, inculpatul negociind constant termene de plată, dobânzi și modalități de recuperare a banilor împrumutați.

În opinia instanței de apel, vinovăția inculpatului A. cu privire la săvârșirea infracțiunii de camătă rezultă din mijloacele de probă administrate, ce denotă îndeletnicirea acestuia de a acorda împrumuturi cu dobândă. Totuși, intervenind deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 care se aplică tuturor cauzelor pendinte, în temeiul prevederilor art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., coroborat cu art. 153 C. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pentru comiterea infracțiunii de camătă, prevăzută de art. 351 alin. (1) C. pen., urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 25.05.2023, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales, S., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În susținerea căii de atac, s-a arătat, în esență, că, inculpatul a fost condamnat de către instanța de apel pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj într-o formă care nu a fost reținută în actul de sesizare, respectiv "încheierea unor contracte de împrumut fictive", fiind încălcate astfel dispozițiile art. 371 C. proc. pen.

Totodată, s-a precizat că, modalitatea în care inculpatul a acționat în vederea obținerii drepturilor sale este expres prevăzută de lege, iar, demararea unei proceduri de executare silită și obținerea încuviințării executării silite, nu reprezintă o modalitate de constrângere pentru obținerea, în mod injust, a unui folos patrimonial, ci reprezintă o modalitate legală de aducere la îndeplinire a obligațiilor cuprinse în titlul executoriu.

Sub același aspect, s-a apreciat că, amenințarea cu formularea unei plângeri penale nu reprezintă o formă de constrângere în sensul prevăzut de dispozițiile art. 207 alin. (1) C. pen., ci realizarea unui drept legitim împotriva celui amenințat, prin folosirea unei căi legale, chiar dacă aceasta ar expune persoana amenințată la anumite consecințe păgubitoare.

Concluzionând, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale nr. 514/A din 27.04.2023 și achitarea inculpatului.

Totodată, în temeiul art. 441 C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării hotărârii cu impunerea respectării unora dintre obligațiile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Ulterior, la data de 04.09.2023, recurentul - inculpat A. a depus la dosar, un memoriu dezvoltând motivele de recurs în casație.

Astfel, s-a arătat că, obiectul recursului în casație privește atât soluția de condamnare pentru infracțiunea de șantaj, cât și soluția de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de camătă.

În susținere, s-a precizat că, în ceea ce privește infracțiunea de camătă, situația de fapt reținută de către instanța de apel, respectiv existența doar a două acte materiale de pretinse împrumuturi cu camătă, nu realizează elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii "de obicei" pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Prin urmare, s-a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatului și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de camătă, prevăzută de art. 351 C. pen., iar, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., acțiunea civilă să fie lăsată nesoluționată.

Prin încheierea din 07.09.2023, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 514/A din 27 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018, a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație la Completul nr. 6, în compunere de 3 judecători și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 16 noiembrie 2023.

Totodată, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus suspendarea executarea hotărârii atacate până la soluționarea recursului în casație.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).

Astfel, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În speță, recurentul susține că nu există elemente de tipicitate obiectivă cu privire la cele două infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de către instanța de apel, în privința infracțiunii de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1) C. pen. lipsind "constrângerea", respectiv amenințarea cu un rău, în sensul legii penale, și cerința "obținerii, în mod injust, a unui folos patrimonial", iar cu privire la infracțiunea de camătă, prev. de art. 351 C. pen., existența a două acte materiale de pretinse împrumuturi cu camătă, nu realizează elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii "de obicei".

Este de subliniat că recursul în casație nu poate conduce la reformarea situației de fapt reținută de către instanțele care au soluționat fondul acuzațiilor penale. Pornind de la premisa că în actualul cadru procesual instanța de casație poate analiza doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele ordinare, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, fără a putea proceda la o reevaluare a materialului probator sau la stabilirea unei alte situații de fapt, se poate concluziona că instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Starea de fapt reținută în cauză nu poate fi modificată, acest caz de casare vizând doar acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, cu alte cuvinte pentru că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În speță, recurentul -inculpat A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni, una de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și cealaltă, de camătă, prev. de art. 351 C. pen.

Înfracțiunea de șantaj

Desființând soluția de achitare dispusă în cauză de Judecătoria Brăila pe temei că "fapta nu există" (art. 16 lit. a) C. proc. pen.), Curtea de Apel Galați a decis condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenție.

În esență, s-a reținut că între inculpatul A. și partea civilă B. s-au derulat raporturi de natură comercială pe o perioadă mai lungă de timp, în cadrul cărora un rol determinant a jucat o altă persoană, martorul G..

Astfel, încă din anul 2010, partea civilă B. a obținut un contract de finanțare cu fonduri europene pentru edificarea unei pensiuni, executantul lucrării fiind S.C. K., administrată de martorul G.. Pe parcursul executării lucrărilor, firma martorului G. a intrat în incapacitate de a le mai finaliza și, cum pesiunea se edifica prin fonduri europene, partea civilă B. avea nevoie de a menține aparența de legalitate și sustenabilitatea proiectului. În acest scop, a recurs la crearea unei situații faptice fictive, respectiv a continuat lucrările în regie proprie în timp ce martorul G. a întocmit acte contabile fictive, atestând nereal continuarea lucrărilor și rulajul necesar de materiale, precum și plăți inexistente, în schimbul unei remunerări din partea lui B., de 10 % comision din valoare totală a contractului (suma de 880.000 RON). Concomitent, martorul G. l-a împuternicit pe partea civilă B. să efectueze plăți și să întreprindă, în numele societății sale, tot ce era necesar pentru finalizarea lucrărilor, raporturi derulate timp de 4 ani, până în anul 2014.

Cei doi parteneri contractuali și-au extins propriile relații de afaceri, iar începând cu anul 2013, martorul G. a stabilit, la rândul său, raporturi contractuale și cu inculpatul A. de la care a achiziționat materiale de construcție al căror preț nu a reușit să îl achite la scadență, garantând cu file D. pe care le avea de la partea civilă B.. În această conjunctură de relații patrimoniale, s-a ajuns ca în anul 2016 martorul G., fiindu-i debitor, să-i cedeze inculpatului, prin contract de cesiune, întreaga creanță pe care o avea față de societatea părții civile.

Pe acest fond al raporturilor comerciale derulate între cei trei protagoniști timp de 6 ani, beneficiind de titluri executorii ajunse la scadență, inculpatul T. a cerut plata de la debitor (partea civilă B.), și, cum acesta nu a plătit, a început formalitățile de executare silită pe parcursul cărora au încheiat convenția autentificată sub nr. x/19.09.2016, prin care partea civilă ceda, în schimbul datoriei, 90% din părțile sociale ale societății către inculpat. Inculpatul îi acorda prin același contract un termen de grație de 1 an și 3 luni persoanei vătămate pentru a plăti datoria, în caz contrar urmând să devină titularul tuturor părților sociale.

Instanța de apel a considerat că încheierea acestor convenții și recurgerea la executarea silită a debitorului cedat (B.) sunt elemente de "constrângere" din partea inculpatului, tipice pentru infracțiunea de șantaj. Totodată, afirmația inculpatului A., adresată parții civile B., în sensul că va formula o plângere penală dată fiind lipsa disponibilului pentru filele D., constituie, de asemenea, element ce conturează infracțiunea de șantaj.

Înalta Curte de Casați și Justiție apreciază că în niciuna din modalitățile reținute nu poate fi incidentă infracțiunea de șantaj.

Astfel, constituie infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 207 C. pen., constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul și se pedepsește cu închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani, iar dacă fapta este comisă în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Din analiza elementelor constitutive ale infracțiunii, rezultă că elementul material al acesteia implică existența unor variante alternative, respectiv constrângerea unei persoane prin orice mijloace să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial/patrimonial pentru sine sau pentru altul.

În esență, șantajul constă în exercitarea unei presiuni asupra persoanei vătămate pentru ca aceasta să aibă un anumit comportament ori să se abțină de la ceva. În ceea ce privește acțiunea de constrângere (motiv de recurs în casație invocat de inculpat), legiuitorul a extins modalitățile în care aceasta se poate realiza, putând fi exercitată prin orice alte mijloace, nerezumându-se doar la amenințări sau violențe.

Așadar, instanța supremă apreciază că fapta nu este tipică dacă nu se probează existența unor acte de constrângere.

Legiuitorul nu definește termenul de constrângere, această sintagmă a fost explicată de Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 689 din 7 noiembrie 2017 reține că semnifică "determinarea unei persoane să facă sau să nu facă ceva împotriva voinței sale. Cum este o infracțiune (…) împotriva libertății de ordin moral a persoanei, (…) constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracțiunii de șantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acționeze conform conduitei prevăzute în dispoziția normei de incriminare. Prin urmare, constrângerea, astfel exercitată, reprezintă punerea în mișcare a unei forțe exterioare subiectului pasiv al infracțiunii, care poate fi de natură fizică sau morală. (…) Constrângerea psihică se exercită prin efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău, care va provoca o pagubă. În ambele cazuri, pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă" (paragraf 14).

(…) "Legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul normei de incriminare criticate modalitățile concrete de realizare a constrângerii (…). În acest fel intră sub incidența dispoziției legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârșite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acțiunile sau inacțiunile prin care constrângerea este executată" (paragraful 15 al deciziei).

Privitor la acțiunea de constrângere, Înalta Curte apreciază că o primă concluzie ce se impune este în sensul că aceasta trebuie să fie efectivă, numai în acest mod sunt realizate cerințele normei de incriminare.

Totodată, acțiunea de constrângere implică acte exercitate de subiectul activ apte să-i provoace o stare de temere serioasă victimei, să-i fie lezat liberul arbitru și dreptul la autodeterminare. În evaluarea aptitudinii acțiunii de a produce o stare de temere, instanța supremă apreciază că se au în vedere particularitățile fizice și morale ale agresorului și victimei, precum și mijloacele folosite.

O altă chestiune invocată de inculpat prin cererea de recurs în casație a fost reprezentată de inexistența unui folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul.

Referitor la acest aspect, instanța supremă constată că, în ceea ce privește natura folosului urmărit de făptuitor, prevederile legale fac referire la dobândirea unui folos în mod injust, folosul reprezentând scopul urmărit de inculpat. Articolul de lege nu face vorbire de caracterul injust al folosului, ci doar de modalitatea injustă prin care se urmărește obținerea lui, infracțiunea de șantaj existând și când folosul are un caracter just.

Astfel, în esență, chestiunile invocate de inculpat și care urmează a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., sunt reprezentate de existența constrângerii inculpatului exercitată asupra victimei, aptitudinea conduitei acestuia de a produce o stare de temere, precum și existența unei modalități injuste de obținere a unui folos, analiză pe care o va face exclusiv din perspectiva situației de fapt reținute cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel, fără a face o reapreciere a materialului probator administrat și fără a stabili o nouă situație de fapt.

În continuare, în raport de situația de fapt stabilită de instanța de apel, Înalta Curte va analiza dacă acțiunea inculpatului realizează corespondența dintre fapta concret săvârșită și elementele de natură obiectivă prevăzute în norma de incriminare, respectiv dacă fapta inculpatului poate fi încadrată în elementul material al infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen.

Pornind de la considerațiunile de natură teoretică anterior evocate, Înalta Curte constată că inculpatul-recurent nu a realizat activitățile prevăzute de norma de incriminare, constatând inexistența constrângerii.

Revenind la situația de fapt reținută de instanța de apel, Înalta Cute constată că acțiunea inculpatului A. care, în cursul anului 2013 a stabilit relații patrimoniale cu martorul G., prins la rândul său în astfel de raporturi cu partea civilă B. încă din anul 2010 și printr-un șir de operațiuni comerciale, inculpatul a intrat în posesia unui titlu executoriu (dobândit de la martorul G.), iar la scadență, în lipsa îndeplinirii obligației de plată de către debitor (B.) a pornit executarea lui silită, acesta fiind debitor cedat, iar pe de altă parte, fiind în posesia de file D. emise de partea civilă B., refuzate la plată pentru lipsa disponibilului, inculpatul a afirmat că îi va face plangere penală, aceste acțiuni nu realizează corepondența cu modelul de incriminare pentru infracțiunea de șantaj, nefiind întrunite elementele constrângerii, din perspectiva ilicitului penal.

Circu