ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 736/2023

Ședința publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 11.02.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecata pe pârâtele B., C. și ASOCIEREA D. -

E. S.R.L., prin liderul de asociere D., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâtele B. și C. la plata sumelor de 1.963.333,07 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate și de 26.089,36 RON, reprezentând actualizarea manoperei directe conform O.U.G. nr. 114/2018, la eliberarea garanțiilor de bună execuție în cuantum de 19.810,52 RON; a mai solicitat obligarea pârâtei D. S.A., prin Sucursala din București în calitate de lider al Asocierii D. - E. S.R.L. la plata sumei de 199.877,02 RON, reprezentând profit nerealizat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2865/23.11.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei D. S.R.L. și a respins cererea reclamantei împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; a respins ca neîntemeiată acțiunea împotriva celorlalte pârâte.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 863/25.05.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a anulat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei ASOCIEREA D. - E. S.R.L., prin liderul de asociere D. -

SUCURSALA BUCUREȘTI și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea judecării celui de-al treilea capăt de cerere; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta ASOCIEREA D. - E. S.R.L., prin liderul de asociere D..

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 6 și art. 255 C. proc. civ., art. 1.385, art. 1.270 și art. 1.350 alin. (1) C. civ. și a susținut că decizia recurată este nelegală doar în privința menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței civile apelate, afirmând că instanța de apel a apreciat eronat că nu ar fi îndreptățită la plata sumelor de 1.963.333,07 RON și de 26.089,36 RON.

Evidențiind reținerea corectă a situației de fapt de către prima instanță, sub aspectul raportării prioritare la contractul de eliberare amplasament nr. x/29.01.2019 dintre F. S.A. și C., pe de o parte, și Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., reprezentată de ASOCIEREA D. - E. S.R.L., pe de altă parte, recurenta-reclamantă a subliniat că a încheiat contractul de lucrări nr. x/26.03.2019 cu C. și F. S.A. pentru realizarea lucrărilor de relocare și protejare a rețelei electrice 110 kV pe autostrada Sebeș-Turda, lot x; de altfel, a evidențiat și subcontractul de execuție lucrări nr. x/08.02.2016 și obiectul acestuia.

Pornind de la aceste aspecte, recurenta-reclamantă a susținut că și-a îndeplinit cu bună-credință obligațiile până la data denunțării abuzive a contractului de către D. S.A., consemnată prin adresa nr. x/06.11.2019, în răspunsul căreia recurenta a evidențiat reaua-credință și abuzul în exercitarea drepturilor contractuale de către D. S.A., context în care a susținut că întârzierea în executarea lucrărilor a fost generată de neîndeplinirea obligațiilor de către utilizatorul D. S.A., care nu a predat amplasamentul liber de sarcini, nu a realizat drumurile de acces și platformele tehnologice, chiar dacă se aprovizionase din timp cu materiale pentru a respecta graficul de execuție al lucrării.

În acest context, recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel a apreciat greșit că nu a fost făcută dovada realității executării lucrărilor menționate în situația de lucrări, fiindu-i respinsă de către instanța de fond cererea de administrare a unui probatoriu în dovedirea executării acestor lucrări. Cu toate acestea, potrivit recurentei, probatoriul administrat a demonstrat executarea parțială a lucrărilor aferente contractului nr. x/L/7400/26.09.2019 în perioada 26.03.2019-22.11.2019, subliniind că nu a pretins că lucrările ar fi fost executate în totalitate.

Referitor la partea din lucrările executate, recurenta a subliniat că au fost depuse adrese, situații de lucrări și alte documente care atestă realizarea lucrărilor și stadiul lor de executare, evidențiind și poziția pârâtelor și discuțiile purtate la ședința din 03.02.2020 prin care au recunoscut stadiul lucrărilor și au hotărât plata contravalorii acestora și a materialelor aprovizionate până la data denunțării contractului, precum și lipsa întocmirii unui proces-verbal, iar instanțele au greșit în respingerea probelor testimoniale și a expertizei tehnice. Întrucât realitatea executării lucrărilor se poate face doar printr-o expertiză judiciară tehnică specialitatea rețele edilitare și audierea martorilor, recurenta consideră că respingerea cererii sale de probatoriu reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, context în care a făcut referire și la jurisprudența C.E.D.O.

Recurenta a mai susținut că, în temeiul art. 255 și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel era obligată să admită cererea sa, în condițiile în care probele erau admisibile și conduceau la soluționarea cauzei; de asemenea, a mai susținut că instanța de apel a ignorat obiectivele expertizei și că în arhiva reclamantei se află documente tehnice care fac dovada executării parțiale a lucrărilor, precum și faptul că proba testimonială era necesară pentru dovedirea realității executării lucrărilor.

În final, a subliniat că, în conformitate cu art. 1.385 C. civ., era îndreptățită să încaseze sumele pretinse.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul său, a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, apreciind că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material referitoare la asocierea în participație; astfel, a criticat concluzia instanței de apel conform căreia acțiunea îndreptată împotriva unei asocieri în participație, reprezentată prin liderul acesteia (Sucursala din România a unei persoane juridice străine), este formulată față de o parte care ar avea capacitate de folosință, în temeiul art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Evocând art. 1.951 C. civ., recurenta-pârâtă a susținut că asocierea este o entitate fără personalitate juridică, astfel că nu poate sta în judecată; mai mult, nu este aplicabil raționamentul instanței de apel, care a considerat că acțiunea este formulată împotriva liderului asocierii, context în care recurenta a argumentat că atât contractul, cât și petitul acțiunii indică faptul că, în realitate, partea chemată în judecată este asocierea, nu liderul asocierii.

Pe de altă parte, nici liderul asocierii nu poate sta în judecată prin sucursala acestuia, ci trebuie chemat în judecată în mod direct, sucursala fiind un dezmembrământ fără personalitate juridică, adică fără capacitatea de a sta în instanță ca titular de drepturi și obligații per se.

De altfel, evocând art. 34 C. civ. și art. 56 alin. (1) și art. 32 C. proc. civ., a susținut că, în speță, contractul de asociere ce stă la baza formulării cererii de chemare în judecată împotriva Asocierii D. S.A. - E. S.R.L. nu a dat naștere unei entități juridice pentru a se face aplicarea art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, a mai învederat că asocierea în participațiune reprezintă un simplu contract civil și, în raport cu art. 1.951 C. civ., acest contract nu dă naștere unei persoane distincte de persoana asociaților, asocierea neputând dobândi personalitate juridică, iar prin contractele încheiate, aceasta nu își asumă obligații și nu dobândește drepturi; de altfel, a precizat că semnarea contractelor de către asociere prin lider are semnificația dată de dispozițiile art. 1.953 alin. (2) și (3) C. civ., iar nu cea de înlăturare a tuturor dispozițiilor legale ante-menționate.

De asemenea, arată că asocierea în participațiune nu are patrimoniu propriu, nici structură de conducere, iar toate efectele patrimoniale ale contractelor încheiate de asociați se produc în patrimoniile asociaților, nu al asociației, care nu există ca entitate juridică, ci doar ca act juridic. Astfel, nefiind titulara vreunui drept sau a vreunei obligații și nereprezentând o entitate din punct de vedere juridic, asocierea în participațiune nu poate fi o societate ori o asociație în sensul art. 56 alin. (2) C. proc. civ., ce prevede că asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte.

Prin urmare, neavând niciun drept și nicio obligație izvorâtă din raportul contractual dedus judecății, asocierea nu deține capacitate procesuală de exercițiu, motiv pentru care solicită respingerea cererii introductive ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de exercițiu.

La 21.10.2022, intimatele-pârâte B. și C. S.A. au depus întâmpinări, prin care au invocat excepția nulității recursului reclamantei, iar pe fond au solicitat respingerea ambelor recursuri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Deliberând asupra excepției nulității recursului declarat de reclamantă, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 și art. 482 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă însă că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece susținerile puse în discuție relevă doar nemulțumirea părții cu privire la menținerea de către instanța de apel a hotărârii primei instanțe în privința primelor două capete de cerere, de respingere a acțiunii îndreptate împotriva pârâtelor C. și B., privind obligarea acestora la plata sumelor de 1.963.333,07 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în baza contractului nr. x/L/7400/26.03.2019, și de 26.089,36 RON, reprezentând actualizarea manoperei directe conform O.U.G. nr. 114/2018.

Astfel, sub aparența incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și menționarea formală a presupusei aplicări greșite a dispozițiilor art. 6 C. proc. civ., art. 1.385, art. 1.270 și art. 1.350 alin. (1) C. civ., se pun în discuție chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt în raport cu probele administrate, cu ignorarea considerentelor reținute de instanța de apel sub aspectul lipsei dovezii realității executării lucrărilor menționate de recurentă în situația de lucrări pentru luna noiembrie 2019, transmisă pârâtelor, dovadă care nu se putea realiza prin administrarea probelor testimoniale și a raportului cu expertiză tehnică rețele edilitare solicitate în primă instanță.

În acest sens, Înalta Curte constată că, după ce a arătat că este greșit raționamentul instanței de apel, potrivit căruia nu a fost făcută dovada realității executării lucrărilor menționate în situația de lucrări, recurenta-reclamantă a reluat afirmațiile legate de respingerea administrării probelor testimoniale și a raportului de expertiză, precum și cele privind neîndeplinirea obligațiilor de către D. S.A., evidențiind reaua-credință și abuzul în exercitarea drepturilor contractuale a acesteia. Totodată, recurenta-reclamantă a subliniat că nu a pretins că lucrările au fost executate în totalitate, ci doar parțial, criticând respingerea administrării celor două probe și menționând că acestea erau admisibile conform art. 255 și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, insistând asupra faptului că era îndreptățită să încaseze sumele pretinse conform art. 1.385 C. civ.

Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că aceste afirmații nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă.

Aprecierea instanțelor devolutive asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor nu relevă, prin ea însăși, nelegalitatea dispoziției prin care cererea de administrare a acestora a fost respinsă, ci, reflectând modalitatea în care ele au fost evaluate, conturează un aspect de eventuală netemeinicie, care nu mai poate fi cenzurat în calea de atac a recursului.

Totodată, evocarea altor norme legale, cum ar fi art. 6, art. 255 și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., art. 1.385, art. 1.270 și art. 1.350 alin. (1) C. civ., în lipsa unor critici care să reflecte greșelile săvârșite de instanța de apel, nu poate determina un eventual control de legalitate al hotărârii recurate, deoarece invocarea unor texte de lege fără a le corela cu aspectele concrete ale cauzei nu este suficientă pentru a susține nulitatea sau nelegalitatea hotărârii.

Așadar, niciuna dintre susținerile din cuprinsul memoriului de recurs nu poate face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare a recursului în sensul procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, instanța supremă va admite excepția nulității recursului recurentei-reclamante și va aplica sancțiunea nulității reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cel de-al doilea recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă critică decizia recurată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar argumentele sale se axează pe două aspecte principale: în primul rând, recurenta susține că acțiunea a fost îndreptată împotriva asocierii în participație, o entitate fără personalitate juridică, și nu împotriva liderului acesteia; în al doilea rând, chiar dacă liderul asocierii este considerat pârât, susține că acesta, prin sucursala din România a unei persoane juridice străine, nu poate sta în judecată din cauza lipsei de personalitate juridică și a capacității de folosință.

Criticile sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Potrivit art. 1.951 C. civ., "Asocierea în participație nu poate dobândi personalitate juridică și nu constituie față de terți o persoană distinctă de persoana asociaților. Terțul nu are niciun drept față de asociere și nu se obligă decât față de asociatul cu care a contractat", iar în conformitate cu art. 1.953 alin. (1) C. civ., "Asociații, chiar acționând pe contul asocierii, contractează și se angajează în nume propriu față de terț".

De asemenea, potrivit art. 56 alin. (2) C. proc. civ. "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Așadar, dispozițiile art. 1.951 și ale art. 1.953 alin. (1) C. civ. reglementează contractul de asociere în participație, în timp ce prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc una dintre condițiile necesare pentru ca o parte să stea în judecată, și anume capacitatea procesuală de folosință.

În legătură cu capacitatea procesuală de folosință a pârâtei D., România, lider al Asocierii D. - E. S.R.L. instanța de apel a avut în vedere faptul că aceasta este o societate comercială, cu personalitate juridică, reținând incidența prevederilor art. 1.951 și ale art. 1.953 alin. (1) C. civ.; această concluzie a fost fundamentată pe analiza cererii de chemare în judecată, a declarației consemnate în încheierea din 11.05.2022 prin care reclamanta a menționat cu urmărește obligarea liderului asocierii la plata pretențiilor sale solicitate, precum și a faptului că încheierea subcontractului de execuție de lucrări nr. x/08.02.2016 cu reclamanta a fost realizată prin intermediul acestei entități. În plus, instanța de apel, reținând aplicabilitatea art. 56 alin. (2) C. proc. civ. în cazul Asocierii D. - E. S.R.L. și implicit capacitatea procesuală de folosință a acesteia, chiar și în ipoteza în care acțiunea ar viza direct această asociere, deși ea nu deține personalitate juridică, a respins apărările pârâtei sub acest aspect, apărări reiterate integral și în memoriul de recurs.

Recurenta-pârâtă susține că liderul, D., prin sucursala sa din București, România, nu poate sta în judecată. Argumentul se bazează pe faptul că sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică, ceea ce înseamnă că nu are capacitatea de a sta în instanță ca titular de drepturi și obligații per se.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că în mod just instanța de apel a reținut că pârâta D. S.A. are capacitate de folosință, de vreme ce aceasta este o societate comercială cu personalitate juridică și a acționat în calitatea de lider la încheierea contractului, care reprezintă fundamentul pretențiilor solicitate de reclamantă, fiind aplicabile prevederile art. 1.951 și ale art. 1.953 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte subliniază că nu poate fi reținută, ca argument de nelegalitate a hotărârii recurate, împrejurarea că ar fi fost aplicate greșit normele de drept material referitoare la asocierea în participație, de vreme ce dezlegarea oferită de instanța de apel în privința excepției lipsei capacității de folosință a pârâtei este legală sub acest aspect, iar argumentația oferită de recurentă nu poate conduce la o altă concluzie.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura motivul de casare examinat și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului pârâtei, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului reclamantei.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar G. și H.. împotriva deciziei civile nr. 863/25.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. și B.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA D. S.A. și E. S.R.L., prin liderul de asociere D. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2023.