ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2660/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 21 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de mandat nr. x din 31 mai 2011 încheiat de părți.

A solicitat, de asemenea, repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei să restituie reclamantei suma de 600 RON, reprezentând onorariu fix, precum și să se constate inexistența creanței pârâtei în cuantum de 321.876,59 RON, reprezentând penalități de întârziere de 1% pe zi calculate la valoarea de 92.228,25 RON, pentru perioada 6 august 2019 - 20 iulie 2020, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș, prin sentința nr. 304 din 8 martie 2023, a respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 26 aprilie 2023 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Prin decizia nr. 324 din 20 iunie 2023, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. a fost admis. A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul admiterii în parte a acțiunii.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de mandat nr. x din 31 mai 2011 și a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 600 RON, reprezentând contravaloarea prestației executate în temeiul convenției. S-a menținut, în rest, sentința apelată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta B. S.R.L., înregistrat la data de 28 august 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia nr. 324/A din 20 iunie 2023 a Curții de Apel Timișoara a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 10033 din 6 octombrie 2020 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat ca prin sentința susarătată s-a admis cererea în antrenare răspundere contractuală (cerere de valoare redusă) formulată de recurenta din prezenta cauză, în contradictoriu cu A. S.R.L., reținându-se că părțile au încheiat un contract valabil, respectiv contractul de mandat nr. x din 31 mai 2011.

Așadar, instituția răspunderii civile contractuale decurge din principiul forței obligatorii, reglementat de art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864 (actual art. 1270 C. civ.). Ca atare, instanța învestită cu o acțiune decurgând dintr-un contract asigură executarea actului juridic doar dacă este legal încheiat, contrar celor reținute de instanța de apel. Prin urmare, apreciază că au fost încălcate prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1532, art. 1534, art. 1535, art. 984 C. civ. de la 1864, raportat la art. 948 pct. 1, 3 și 4, art. 949, art. 950 pct. 4, art. 963 și art. 968, art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel, în urma analizării clauzelor cuprinse în art. 1 și art. 3 din contractul de mandat, a ajuns la concluzia că prestațiile asumate de mandatar nu pot constitui obiect al unui contract comercial, fiind atribuite în competența exclusivă a profesiilor juridice autorizate de lege.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a contractelor, respectiv art. 984 C. civ. de la 1864, potrivit căruia convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali sunt termenii în care s-a încheiat. Or, obiectul contractului a fost stabilit prin clauza de la art. 1 și nu prin clauza de la art. 3. Chiar dacă prin această ultimă clauză s-a stipulat posibilitatea mandatarului de a îndeplini orice acte și orice formalități de orice natură în fața oricărei instituții, în măsura în care sunt necesare îndeplinirii mandatului, aceste acte nu pot fi subsumate activității de reprezentare, redactare acte juridice sau consultanță juridică, conform Legii nr. 51/1995. Nu orice act înaintat unei autorități publice poate fi întocmit exclusiv de un avocat, ci doar cele cu caracter juridic.

Mai mult, clauza de la art. 4, prin care se prevede posibilitatea încheierii de contracte de asistență este perfect licită și de natură a completa orice neregularitate care ar fi putut surveni în executarea obligației asumate de mandatar, de a recupera o creanță.

A mai relevat recurenta că nici actele îndeplinite ulterior încheierii contractului de mandat nu pot atrage sancțiunea nulității convenției, întrucât motivele de nulitate trebuie să fie contemporane încheierii contractului, iar nu ulterioare, în cadrul executării acestuia.

Potrivit recurentei, nici prin actele îndeplinite de mandatar nu au fost nesocotite prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1995, întrucât acestea au constat în monitorizarea dosarului de insolvență al debitoarei C. S.R.L., informările transmise mandantului și transmiterea rapoartelor întocmite de lichidatorul judiciar și a altor acte întocmite de acesta din urmă. Redactarea actelor juridice la care instanța de apel face trimitere a fost realizată de avocat, contractul de mandat fiind încheiat anterior Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2016.

Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, este vorba de un contract de mandat remunerat ce are ca obiect recuperarea unei creanțe comerciale, supus prevederilor art. 1532 C. civ., obiectul contractului respectând prevederile art. 948 alin. (1) pct. 3 C. civ. de la 1864.

În concluzie, apreciază recurenta că nu există nicio dispoziție legală care să interzică încheierea de către o persoană juridică a unui contract de mandat remunerat, având ca obiect recuperarea unei creanțe.

Cât privește incidența Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2006 pronunțată în recursul în interesul legii, recurenta a susținut că aceasta se referă la cererile de înmatriculare a societăților comerciale de consultanță, asistență și reprezentare juridică, iar recurenta nu are un asemenea obiect de activitate. Obiectul contractului de mandat dedus judecății, prin prerogativele acordate mandatarului, nu intră în sfera de reglementare exclusivă a Legii nr. 51/1995.

În sfârșit, recurenta a învederat prin motivele de recurs existența pe rolul instanțelor a unui dosar în care s-ar fi reținut că, în executarea unui contract de mandat similar celui de față, subzistă obligația sa de a redacta acte specifice profesiei de avocat (dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Constanța) și toate demersurile efectuate în legătură cu acel dosar, pentru a fi exonerat de răspundere contractuală.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală. A susținut, în esență, că invocarea incidenței art. 488 alin. (1) pct. 7 este inadmisibilă, câtă vreme excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă prin încheierea din 20 februarie 2022 a Tribunalului Timiș, iar această încheiere nu a fost apelată, nici pe calea apelului la dispozitiv și nici pe calea apelului la considerente. Oricum, prin sentința invocată nu a fost tranșată nicio chestiune litigioasă de natură a fi opusă în litigiul de față.

Cât privește criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, a arătat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor relative la interpretarea convențiilor, precum și a dispozițiilor ce sancționează cu nulitatea absolută un contract de mandat încheiat de o persoană juridică fără capacitatea specială de folosință prevăzută de lege, pentru a realiza un obiect ilicit, prevăzut de lege doar în sfera de atribuțiune a unor persoane cu capacitatea profesională de a realiza reprezentarea sau asistența juridică.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7, constată că nu pot fi primite. Sub aspectul admisibilității acestei critici, pus în dezbatere de intimata-reclamantă, prin întâmpinare, reține că, prin încheierea din 20 februarie 2022 a Tribunalului Timiș, s-a respins excepția procesuală de fond, peremptorie și absolută a autorității de lucru judecat (efectul negativ).

În schimb, instanța de apel s-a pronunțat asupra aspectului pozitiv al autorității de lucru judecat, verificând dacă, prin sentința nr. 10033 din 6 octombrie 2020 a Judecătoriei Timișoara, s-a tranșat asupra vreunei chestiuni litigioase, care nu mai poate fi contrazisă în litigiul de față, în condițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă, în mod corect a reținut instanța de prim control judiciar că puterea de lucru judecat este restrânsă la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului și care au fost rezolvate prin dispozitiv. Considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat decât în măsura în care ele conțin sau lămuresc declarații de drepturi provocate de părți și cuprinse în dispozitiv.

Or, în primul litigiu, având ca obiect antrenarea răspunderii contractuale a mandantului, pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, nu a fost analizată nici măcar incidental îndeplinirea condițiilor de validitate ale convenției, sub aspectul capacității specializate de folosință a mandatarului, a obiectului licit și a cauzei determinate și licite. Așadar, între cele două cauze nu numai că nu există identitate de obiect și cauză, dar nici riscul apariției unor contraziceri între cele două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Constată, de asemenea, nefondate și criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prealabil analizei propriu-zise a criticilor subsumate motivului de nelegalitate susarătat, vom reține că scopul căii extraordinare de atac a recursului este acela de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. În consecință, întrucât recursul poate fi exercitat doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, nu vom examina acele aspecte care tind la reanalizarea probatoriului administrat și care vizează temeinicia hotărârii atacate.

În aceste limite, constată că instanța de apel nu a aplicat în mod greșit normele legale relative la interpretarea convențiilor, statuând asupra conținutului contractului de mandat (cu precădere, asupra obiectului obligației asumate de mandatara-recurentă). Este adevărat că, potrivit art. 948 C. civ. de la 1864, convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii în care s-a încheiat.

Însă această regulă de interpretare vizează doar clauzele îndoielnice, are caracter subsidiar și urmărește prevenirea situației în care s-ar extinde efectele convenției asupra altor obiecte materiale ale raportului obligațional, în afara celui asupra căruia părțile și-au propus a contracta.

Or, contractul de mandat, contrar celor susținute de recurentă, nu cuprinde astfel de termeni generali, iar interpretarea acestuia s-a realizat de către instanța de apel potrivit regulilor generale, instituite de art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864, anume potrivit voinței concordante a părților și, respectiv, potrivit principiului interpretării sistematice.

Recurenta este cea care propune în interpretarea și aplicarea convenției, luarea din context a prevederilor alin. (1) și alin. (3) susținând că obiectului contractului constă în recuperarea unei creanțe comerciale, în folosul și patrimoniul mandantului, operațiune permisă de prevederile art. 1532 C. civ. de la 1864.

Însă prevederile art. 982 C. civ. de la 1864 stipulează regula interpretării sistematice, potrivit căreia toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele. Or, cercetând ansamblul contractului, în mod corect a concluzionat instanța de apel că recuperarea creanței urma a se realiza prin activități specifice profesiei de avocat sau de consilier juridic, activități de consultanță și redactare de acte juridice, așa cum rezultă în mod explicit din prevederile alin. (3) - "orice acte de procedură fiscală, administrativă civilă, penală, să îndeplinească orice formalități de orice natură în fața oricărei instituții de stat, persoană juridică de drept public/privat...".

În sfârșit, contrar alegațiilor din cererea de recurs, prin alin. (4) din convenție nu se prevede posibilitatea mandatarului de a încheia contracte de asistență juridică în numele mandantului, ci posibilitatea mandatarului însuși de a-și substitui orice persoane calificate în exercitarea mandatului.

Prin urmare, instanța de apel nu a încălcat nicio normă de drept material ce reglementează interpretarea contractelor. De altfel, prin voința concordantă a părților se înțelege voința reală sau internă a părților, prin disocierea ei de sensul literal al termenilor. Însă, în prezenta cauză, sensul literal al termenilor utilizați de părți exprimă voința lor reală, astfel că rolul organului judiciar s-a limitat la a raporta fiecare clauză la ansamblul convenției.

Nefondate sunt și criticile potrivit cărora, pentru a aplica sancțiunea nulității contractului de mandat, instanța de apel a analizat actele îndeplinite de mandatar în executarea convenției, deși cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau contemporane momentului încheierii convenției.

Reține că, într-adevăr, au fost analizate natura și conținutul actelor întocmite de mandatar în executarea convenției. Însă o atare analiză a fost realizată pentru a decela, în procesul de interpretare a contractului, voința concordantă a părților, în sensul art. 977 C. civ. de la 1864. Or, la stabilirea voinței interne, instanța este îndrituită să țină seama de scopul contractului și de comportamentul părților, ulterior încheierii convenției, inclusiv de modul de executare al acesteia.

O altă critică formulată de recurentă vizează împrejurarea că instanța de apel ar fi aplicat, în soluționarea raportului juridic dedus judecății, dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 9/2016 de către completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și în decizia nr. 15/2015, pronunțată în recurs în interesul legii. Or, în opinia recurentei, acestea nu sunt incidente raportului juridic dedus judecății, fiind pronunțate ulterior perfectării contractului, în anul 2011.

Instanța reține că deciziile pronunțate în cadrul acestor mecanisme au ca finalitate asigurarea unei jurisprudențe unitare pe întreg teritoriul țării, prin caracterul obligatoriu al dezlegărilor date de către instanța supremă asupra "problemelor de drept". Forța obligatorie a oricărei dezlegări date se păstrează atâta vreme cât însăși prevederile legale care au generat soluții diferite ale instanțelor judecătorești sau riscă să conducă la asemenea jurisprudență neunitară se află în vigoare. Fiind vorba de soluții interpretative, sunt lipsite de orice temei susținerile recurentei, potrivit cărora acestea nu pot fi aplicate unui contract încheiat anterior pronunțării acestor decizii. În realitate, fiind decizii date în interpretarea și aplicarea unor norme legale, acestea statuează asupra corectei interpretări a legii, încă de la intrarea în vigoare a normei în discuție și sunt obligatorii pentru toate instanțele ce ar fi chemate în viitor să soluționeze o cauză în care se ridică aceeași problemă de drept.

Față de cele mai sus arătate, constată că este legală soluția instanței de apel, potrivit căreia contractul de mandat a fost încheiat cu încălcarea condițiilor de validitate instituite de lege, atât sub aspectul capacității de folosință necesară executării obligațiilor asumate (contrar dispozițiilor art. 948 alin. (1) pct. 1, art. 949 și 950 pct. 4 C. civ. de la 1864), cât și sub aspectul obiectului obligației asumate de recurentă, care nu era disponibil comercianților (art. 948 alin. (1) pct. 3 și art. 963 C. civ. de la 1864), și al cauzei ilicite, prin obținerea de beneficii din desfășurarea unei activități pentru care nu era autorizată (art. 948 C. civ. de la 1864). În esență, corect s-a reținut încălcarea ordinii publice care reglementează organizarea unor anumite profesii juridice, prin dispoziții legale imperative, menite să apere interesele generale ale societății și care restricționează libertatea contractuală.

Cât privește celelalte susțineri ale recurentei, privind soluțiile pronunțate într-un dosar fără nicio legătură cu speța de față, constată că nu reprezintă veritabile critici ale soluției atacate și sunt străine de raportul juridic dedus judecății. Ca atare, nu se impune o analiză a acestora.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 342/A din 20 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 12 decembrie 2023.