ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2483/2023

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10.03.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A., C., D. și E., solicitând instanței obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 306.126,66 RON și a sumei de 67.675,47 euro și a penalităților aferente acestor sume, calculate până în momentul pronunțării hotărârii.

La 31.05.2016, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 38 și 39 C. proc. civ., introducerea în cauză a F. S.A., în calitate de succesor al său cu titlu particular, în raportul juridic dedus judecății.

Prin încheierea din 09.11.2016, instanța de fond a constatat transmiterea calității procesuale de la S.C. A. S.R.L. la F. S.A.

Prin încheierea din 26.06.2017, a fost admisă excepția netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităților.

Prin sentința civilă nr. 2847/24.07.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a anulat, ca netimbrat, capătul de cerere având ca obiect obligarea în solidar a pârâtelor la plata penalităților de întârziere aferente debitului principal; a admis în parte cererea și a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 306.126,66 RON și 67.675,47 euro, la cursul Băncii Naționale a României din data plății. A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele C., D. și E..

Împotriva acestei sentințe, F. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1388/A/23.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Reclamanta F. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Recurenta a afirmat că hotărârea atacată se fundamentează pe interpretarea greșită a prevederilor art. 193 alin. (2) și (1).369 C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut, printr-o primă critică, că instanța de apel a statuat greșit că art. 1.369 C. civ. reglementează numai răspunderea instigatorilor și a complicilor, premisă eronată în temeiul căreia a exclus, din analiza sa, tăinuirea și favorizarea, pe care s-a întemeiat cererea introductivă.

A solicitat ca, subsecvent casării, instanța supremă să îndrume instanța de apel să analizeze situația de fapt din perspectiva incidenței cazului de atragere a răspunderii solidare care îl vizează pe cel care a tras foloase din fapta ilicită a altei persoane, reglementat expres de art. 1.369 C. civ.

A doua critică a vizat greșita aplicare a normelor de drept material privitoare la solidaritatea obligațiilor și a art. 193 alin. (2) C. civ.

Autoarea căii de atac a subliniat că norma de drept material enunțată sancționează utilizarea cu rea-credință a personalității juridice a altui subiect de drept și a evidențiat că această normă legală nu face distincțiile enunțate de curtea de apel, fiind, deci, nelegală dezlegarea prin care s-a refuzat analiza răspunderii solidare a societăților din grup, fundamentată pe lipsa din cadrul procesual pasiv a lui G..

În continuare, a arătat că art. 1.433, 1.447 și 1.455 alin. (1) C. civ. se opun considerentului expus la paragraful 52 în decizia recurată, întrucât creditorul unei obligații solidare se poate îndrepta împotriva oricăruia dintre codebitorii solidari, indiferent de izvorul solidarității. Prin urmare, pentru a determina incidența cazurilor de răspundere solidară, prevăzute de art. 1.369 C. civ., a afirmat că instanța era obligată să analizeze existența faptelor ilicite ale lui G. și modul în care societățile pârâte au contribuit la săvârșirea lor ori în care au tăinuit bunuri ce rezultau din fapte ilicite și au tras foloase din acestea.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 20.10.2021, comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, fără ca acestea să exprime o poziție procesuală cu privire la acesta.

La termenul din 08.03.2023, față de precizările recurentei și de situația procedurii de citare, Înalta Curte a numit un curator pentru intimata E. și a obligat recurenta să procure un extras din legea elvețiană cu privire la reprezentarea debitorului în insolvență și la situația acțiunilor declanșate împotriva acestuia.

La termenul din 10.05.2023, instanța supremă a dispus citarea intimatei B. S.A. conform C. proc. civ., la sediul administratorului judiciar desemnat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Apelul reclamantei F. S.A. a urmărit reformarea sentinței primei instanțe, în sensul obligării pârâtelor C. (în continuare, "C."), D. (în continuare, "D.") și E. (în continuare, "E."), alături de pârâta B. S.A., la plata sumelor pretinse prin acțiune.

Prin actul sesizator, reclamanta a justificat chemarea în judecată a celor patru intimate, afirmând că ele trebuie considerate semnatare ale garanției corporative, întrucât se comportă unitar din punct de vedere economic și, în consecință, au a fi tratate identic și din punct de vedere juridic, iar răspunderea care incumbă uneia trebuie extinsă la întregul grup.

În drept, autoarea demersului judiciar, prevalându-se de dispozițiile art. 1.369 C. civ., a antamat teza răspunderii solidare a celor trei intimate.

În fapt, a argumentat că departajarea personalității juridice a societăților din grup este formală și avea drept scop prejudicierea creditorilor, sens în care a expus transferuri de valori economice derulate între acestea și beneficiarul lor final, G..

Curtea de apel a respins apelul reclamantei, reținând că înființarea unui grup de societăți nu reprezintă eo ipso un fapt ilicit, dar și că societățile neobligate în prima instanță nu controlează debitorul contractual, ci sunt, dimpotrivă, societăți controlate de acesta.

A mai reținut că angajarea răspunderii unei pluralități de persoane este posibilă doar prin excepție, iar reclamanta nu a reușit să probeze culpa proprie a celor trei intimate în neexecutarea obligației asumate de societatea contractantă.

Pășind la examinarea recursului, Înalta Curte va analiza, în primul rând, critica privind greșita aplicare a art. 1.369 C. civ., prin care recurenta susține că instanța de apel a limitat domeniul de aplicare al dispoziției legale la instigatori și complici, excluzând tăinuitorii și favorizatorii; pornind de la această premisă, se arată că instanța a omis cercetarea situației de fapt prin prisma ipotezei normative pe care s-a întemeiat acțiunea introductivă, răspunderea celui "care a tras foloase din prejudicierea altuia".

Critica este nefondată.

Deși este adevărat că, introductiv, curtea de apel notează că art. 1.369 C. civ. se referă la răspunderea complicilor și instigatorilor, respingerea acțiunii nu este consecința interpretării restrictive a normei de drept material, ci reflectă insuccesul procesual al autoarei demersului judiciar de a dovedi întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana celor trei entități intimate, C., D. și E..

Înalta Curte reține că, într-adevăr, dispozițiile art. 1.369 C. civ. reglementează și atragerea răspunderii tăinuitorului și favorizatorului, ipoteze în care fapta ilicită constă în primirea unor bunuri, cunoscând că ele provin din săvârșirea de către autor a unei faptei prejudiciabile sau din obținerea de foloase, ca urmare a prejudicierii altei persoane.

Pentru a atrage incidența temeiului de drept menționat, reclamanta era chemată să dovedească, în primul rând, raportul juridic în cadrul căruia autorul faptei ilicite a generat prejudiciul, element ce constituia eșafodajul pe care să se probeze, ulterior, cum au tăinuit sau au beneficiat de consecințele faptei prejudiciabile cele trei intimate.

Răspunderea civilă a membrilor grupului de societăți, inclusiv în ipoteza reglementată de art. 1.369 C. civ., păstrează caracteristicile unei răspunderi subiective, ce poate fi atrasă numai în condițiile dovedirii faptei ilicite și a prejudiciului cauzat, nefiind, deci, translatată în plan obiectiv.

Transpunând aceste considerente de principiu în analiza recursului, instanța supremă, în acord cu curtea de apel, constată că recurenta nu a dovedit faptele ilicite pretins a fi fost săvârșite de cele trei intimate și prejudiciul astfel imputat, iar demersul său procesual a fost concentrat nu pe conturarea fundamentului răspunderii, ci pe argumentarea controlului pe care beneficiarul final al grupului l-a exercitat în raport cu cele trei intimate, element necesar, dar nu suficient, al probațiunii.

Însăși secțiunea actului sesizator prin care reclamanta motivează calitatea procesuală a celor trei intimate - simplă inventariere a unor operațiuni financiare și juridice intragrup, preluări de datorie, împrumuturi, acordare de garanții reciproce - vădește această carență a construcției demersului judiciar, în fața căreia instanțele devolutive și-au semnalat în mod just imposibilitatea de a aprofunda analiza temeiului de drept pe care s-a întemeiat cererea introductivă.

Este util de subliniat, în context, că nici când legea prevede răspunderea solidară a membrilor ale unui grup de societăți - cum este, de exemplu, cazul art. 25 alin. (3) Codul de procedură fiscală - creditorul nu este exonerat de sarcina de a proba frauda sau reaua-credință a persoanelor juridice în discuție. În acest caz, pe lângă controlul exercitat, se cere dovedirea unor condiții suplimentare referitoare fie la transferuri de active semnificative derulate între persoanele afiliate în condiții comerciale defavorabile, fie la elemente care să prefigureze transferul a cel puțin jumătate din elementele esențiale ale activității comerciale - jumătate din clienți, sau furnizori ori salariați.

Or, în cauza de față, dovedirea elementelor răspunderii intimatelor neobligate de prima instanță revenea cu atât mai mult recurentei, câtă vreme aceasta nu s-a întemeiat pe vreo dispoziție legală care, reglementând o prezumție de fraudă, să o fi dispensat de această obligație.

Concluziv, Înalta Curte respinge critica, reținând că, deși art. 1.369 C. civ. permite atragerea răspunderii pentru fapta proprie a persoanei care, prin acțiunile sau inacțiunile sale - obiectivând elemente ale instigării, complicității, tăinuirii sau favorizării, participă la comiterea faptei prejudiciabile -, reclamanta nu a indicat în etapele devolutive ale litigiului elemente factuale apte a fi analizate de instanțele de fond din perspectiva art. 1.357-1.371 C. civ., deși această obligație îi incumba potrivit art. 249 C. proc. civ.

Legalitatea deciziei atacate nu este periclitată nici de critica referitoare la greșita aplicare a art. 193 C. civ., dispoziție legală în temeiul căreia recurenta urmărește atragerea răspunderii solidare a societăților din grup și a lui G., prin prisma faptei ilicite - neexecutarea de B. S.A. a obligației asumate potrivit garanției corporative.

Dispoziția legală amintită, cu denumirea marginală "Efectele personalității juridice", succedă reglementărilor privind condițiile de fond, esențiale pentru existența persoanei juridice.

Primul alineat al art. 193 C. civ. reglementează separația de patrimonii între persoana juridică și constituenți, în timp ce paragraful secund legiferează ipoteza inopozabilității personalității juridice, incidentă în situația în care constituirea entității are drept scop fraudarea creditorilor fondatorilor.

Interpretarea sistematică impune, așadar, concluzia că art. 193 alin. (2) C. civ. îndreptățește creditorul să ceară atragerea răspunderii directe a constituitorilor pentru obligațiile persoanei juridice, în măsura în care dovedește o fraudă, un abuz de drept sau o atingere adusă ordinii publice, săvârșite de cei dintâi.

De aceea, contrar argumentației recurentei, sunt congruente cu art. 193 alin. (2) C. civ. considerentele prin care instanța de apel statuează că dispoziția legală se opune exclusiv persoanelor care au constituit persoana juridică și, astfel, nu poate fi discutată în lipsa lor din cadrul procesual.

Fără a statua asupra aserțiunilor teoretice prin care recurenta descrie efectele tehnicii juridice a eliminării separației de patrimonii - consacrată inițial în art. 237

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 și apoi prevăzută de art. 193 alin. (2) C. civ. -, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi aplicate în cauză, din moment ce reclamanta nu a descris în fața instanțelor de fond acțiuni sau inacțiuni care să poată fi examinate drept fraudă, abuz de drept sau premise ale faptelor de tăinuire sau favorizare săvârșite de cele trei intimate; așadar, non ius deficit, sed probatio.

De aceea, critica autoarei recursului nu este aptă să atragă casarea hotărârii, chiar dacă este adevărat că, între constituitori și vehiculele juridice înființate de ei și pretins implicate într-un fapt juridic ilicit civil nu există un litisconsorțiu pasiv obligatoriu și, în consecință, nu constituie un fine de neprimire al acțiunii împrejurarea că persoana vătămată cheamă în judecată numai pe unele dintre persoanele implicate.

În subsecvența acestei concluzii, nu poate fi primit nici argumentul privind încălcarea art. 1.443, 1.447 și 1.455 alin. (1) C. civ., fiindcă recurenta nu a probat existența unei obligații care să revină intimatelor, premisă indispensabilă pentru discutarea solidarității debitorilor.

În consecință, găsind legale statuările instanței de apel, instanța supremă înlătură și critica referitoare la interpretarea și aplicarea art. 193 alin. (2) C. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1388/A/23.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2023.