ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2445/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18.05.2021, sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 205.757,86 RON, cu titlu de daune-interese; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 371

5

lit. b) din C. proc. civ. din 1865 și art. 970 din C. civ. din 1864.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea excepției de prescripție invocată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 2884 din 23 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN având ca obiect obligarea pârâtei A. S.A. la plata de daune-interese, ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

A luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, solicitând modificarea în tot a hotărârii și admiterea cererii chemare în judecată, așa cum a fost formulată, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1093A din 05 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinței civile nr. 2884/23.11.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudcare, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. din 1864, art. 2523 și art. 2524 din C. civ. din 2009.

După prezentarea situației de fapt și a parcursului litigios, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, autorul căii de atac, evocând dispozițiile art. 2517 și art. 2532 din C. civ. din 2009 și cele ale art. 9.5 din Convenția cadru - plafon de garantare nr. 122/30.08.2010, a susținut că, deși instanța de apel a reținut corect drept temei juridic aplicabil prescripției art. 2523 din C. civ. din 2009, aplicarea acestuia situației de fapt a fost făcută cu nerespectarea obligațiilor părților, astfel cum acestea rezultă din Capitolul 9 al Convenției și prevederile art. 969-970 din C. civ. din 1864.

În acest context, a arătat că, în mod eronat și în lipsa oricărui suport probator s-a reținut că data de la care ar fi trebuit să cunoască prejudiciul era data închiderii procedurii insolvenței societății beneficiare, respectiv 25.06.2015.

În argumentare, sub un prim aspect, a menționat că închiderea procedurii insolvenței beneficiarului B. S.R.L., prin sentința nr. 1402/25.06.2015, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1553/R-COM/23.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, nu putea să reprezinte momentul de la care acesta trebuia să aibă cunoștință despre încetarea procedurii de executare silită, începută în dosarul nr. x/2012.

A învederat că, nicio clauză contractuală nu prevede ca predarea de către bancă a titlurilor executorii să se facă după radierea debitorului principal și nici că, la acel moment, recurentul este îndreptățit să inițieze propria procedură de recuperare, instanța fiind obligată să aplice întocmai înțelegerea părților și să nu fie un creator de drepturi și obligații.

Sub un al doilea aspect, a subliniat că acesta a avut cunoștință despre renunțarea băncii în a relua executarea silită împotriva garanților abia la 27.08.2019, când aceasta i-a comunicat, prin e-mail, faptul că prin Procesul-verbal încheiat la 31.07.2013 de către BEJ C. în dosarul execuțional nr. x/2012, executarea silită a încetat conform art. 371

5

lit. b) din C. proc. civ. din 1865, respectiv faptul că, în urma epuizării măsurilor de recuperare, în anul 2016, aceasta a șters din evidențele sale creanța. A punctat că procesul-verbal de închidere a dosarului execuțional a fost comunicat exclusiv băncii.

Prin urmare, a susținut că raționamentul instanței de control conform căruia închiderea procedurii insolvenței beneficiarului ar fi momentul de la care începe să curgă prescripția este lipsit de suport legal și contradictoriu, întrucât, pe de o parte, a reținut că recurentul ar fi avut cunoștință despre încetarea executării silite, deși din conținutul procesului-verbal rezulta contrariul, iar pe de altă parte, a arătat că procesul-verbal nu demonstrează renunțarea intimatei-pârâte la executarea silită. De aceea, nu se poate susține că din anul 2013 aceasta ar fi cunoscut intenția băncii de a nu relua executarea silită.

Din punctul de vedere al autorului căii de atac, în raport cu prevederile art. 405

2

din C. proc. civ. din 1865, banca era în drept să reia executarea silită împotriva debitorilor fidejusori în termen de 3 ani de la data închiderii procedurii insolvenței beneficiarului B. S.R.L., respectiv până cel târziu la 23.09.2018, în caz contrar, fiind obligată, potrivit dispozițiilor art. 9.5. din Convenția nr. 122/2010, să-i predea originalul titlurilor executorii - contractul de credit și contractele de garanție accesorii - pentru a-și putea fructifica dreptul de recuperare a creanței.

Or, banca, contrar a ceea ce s-a obligat și a cerințelor bunei-credințe, a renunțat la executarea creanței în anul 2016, ștergând creanța din evidențele sale, fără a-i preda titlurile executorii și fără a-l înștiința despre această decizie.

A mai invocat cele statuate prin considerentele 85 și 87 ale Deciziei RIL nr. 22/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În fine, a precizat că acesta a avut o conduită diligentă, însă nu a avut acces la informații până în anul 2019, când banca i-a comunicat despre ștergerea creanței din evidențe și despre încetarea executării silite în dosarul nr. x/2012, concluzionând că data de început a curgerii termenului de prescripție este 27.08.2019, acțiunea fiind, astfel, înregistrată în termen.

În drept, a invocat dispozițiile art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. din 1864, art. 2523 și art. 2524 din C. civ. din 2009.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă ca neîntemeiate.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția impusă de legiuitor se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, se constată că, deși autorul recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestuia este pur formală, neputând fi reținută existența unei motivări propriu-zise a cererii de recurs, în sensul exigențelor/cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În concret, deși recurentul-reclamant a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 970, art. 977 și 982 din C. civ. din 1864, privind buna-credință în executarea contractelor, interpretarea acestora după intenția comună a părților contractante iar nu după sensul literal al termenilor, respectiv interpretarea clauzelor convențiilor unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, precum și a celor înscrise în art. 2523 și art. 2524 din C. civ. din 2009, privind începutul prescripției extinctive, respectiv dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face, aceasta nu a arătat în ce anume constă pretinsa aplicare greșită, în ce anume s-a materializat aceasta în cadrul deciziei recurate și nici nu a precizat care era, în viziunea sa, modalitatea în care instanța de apel era ținută să aplice în mod corect prevederile invocate.

Or, enunțarea unor norme de drept trebuie făcută într-o manieră aplicată, arătându-se în concret modalitatea eronată în care instanța de apel a înțeles să le interpreteze, dar și modalitatea considerată de recurent ca fiind cea corectă, toate acestea materializându-se în critici de nelegalitate, apte de a fi încadrate în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că autorul recursului critică decizia recurată din perspectiva stării de fapt, respectiv a momentului de la care instanțele de fond au stabilit că a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere contractuală.

Astfel, recurentul-reclamant încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție coincide cu data comunicării de către intimata-pârâtă a e-mailului din 27.08.2019, acesta reprezentând momentul la care ar fi luat cunoștință despre ștergerea creanței din evidențele băncii, survenită în anul 2016, și despre încetarea executării silite în dosarul execuțional nr. x/2012 al BEJ C..

Instanța supremă reține că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanța de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție vizând o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește criticile referitoare la faptul că raționamentul instanței de control este lipsit de suport legal și contradictoriu, întrucât a reținut, pe de o parte, că acesta ar fi avut cunoștință despre încetarea procedurii executării ce a făcut obiectul dosarului execuțional nr. x/2013 al BEJ C., deși din conținutul procesului-verbal ar rezulta contrariul, iar pe de altă parte, a reținut că procesul-verbal nu demonstrează renunțarea intimatei-pârâte la executarea silită, nu pot fi însușite de Înalta Curte.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. O astfel de situație se întâlnește atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Or, instanța de control, în urma analizării motivelor de apel invocate de reclamant, a constatat că sunt neîntemeiate și a respins apelul, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că nu se poate reține faptul că raționamentul instanței ar fi lipsit de suport legal și contradictoriu, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

Prin urmare, susținerile recurentului-reclamant prezentate drept motive de recurs nu conțin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, care să vizeze în mod special considerentele deciziei, așa cum, de altfel, este și firesc într-o cale de atac, cu atât mai mult în calea de atac a recursului în care instanța examinează exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să își exprime nemulțumirea în condițiile stabilite de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1093A din 5 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1093A din 5 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.