ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2440/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești la 30.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Ploiești a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., obligarea acesteia la predarea investiției realizate (compusă din clădire C1 - parter și etaj 1, clădire C2 - etaj 2, Hala C2 parter și etaj, Hala C3) și a terenului situat în Ploiești, str. x. Cantacuzino, nr. 348, cartier Podul Înalt, ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/07.07.1999.

De asemenea, a mai solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință asupra terenului, calculată conform condițiilor din contractul de închiriere nr. x/07.07.1999, actualizată cu rata inflației, până la predarea imobilului către Municipiul Ploiești; cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe clauzele contractului de închiriere nr. x/07.07.1999, art. 1270, art. 1453, art. 1516 C. civ. și art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești (din perspectiva faptului că obiectul cererii de chemare în judecată este evaluabil în bani), excepția prescripției dreptului material la acțiune (în raport de dispozițiile art. 2500, art. 2517 și art. 2524 din C. civ.), formulând, totodată, apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 7011 din 4 octombrie 2018, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Ca urmare a declinării de competență, pe rolul Tribunalului Prahova - sectia a II-a Civilă, de contencios administrativ si fiscal cauza a fost înregistrată la 13 noiembrie 2018, sub același număr unic, x/2018.

Prin sentința civilă nr. 1280 din 18 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Prahova - sectia a II-a Civilă, de contencios administrativ si fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere referitor la predarea imobilelor și a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris. Totodată, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul Municipiul Ploiești a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 349 din 27 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Ploiești și, în consecință:

A schimbat în parte sentința.

A respins excepția prescripției dreptului material în ceea ce privește capătul de cerere referitor la predarea imobilelor.

A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să predea reclamantului investiția compusă din clădire C1 parter și etaj, clădire etaj 2, hala C2 parter și etaj, hala C3 și terenul situat în Ploiești, str. x. Cantacuzino, nr. 348 ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/07.07.1999.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta A. S.A., în insolvență, prin administrator judiciar C.I.I. B., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei în rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, la 02 mai 2022, și repartizat aleatoriu, spre soluționare completului nr. 5.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la prescripția extinctivă.

În concret, autoarea recursului a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2537 pct. 4 C. civ. cu referire la art. 2540 din același Cod, privind punerea în întârziere, întrucât aceasta are rol întreruptiv în cadrul prescripției doar dacă este urmată de chemarea în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere or, în cauză, acțiunea a fost promovată mult după împlinirea acestui termen.

Detaliind, a arătat că, în apel, instanța a reținut că actul nr. 1100/04.05.2016, în raport de dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. civ., are rolul de a întrerupe cursul prescripției extinctive, efectul fiind curgerea unui nou termen de 3 ani, astfel încât, la data introducerii acțiunii, termenul nu era împlinit.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a arătat că actul nr. 1100/04.05.2016 nu a fost urmat de chemarea în judecată în termen de 6 luni, conform art. 2540 C. civ., cererea de chemare în judecată fiind înregistată după aproximativ 2 ani de la data notificării.

În continuarea raționamentului prezentat, recurenta a arătat că, nefiind urmată de o cerere de chemare în judecată în termen de 6 luni, notificarea a rămas fără efecte juridice cu privire la întreruperea cursului prescripției extinctive, motiv pentru care, în accepțiunea sa, instanța de apel a apreciat greșit că, în cauză, a intervenit întreruperea cursului prescripției, soluția fiind una nelegală.

Pe de altă parte, a arătat că notificarea nr. x/04.05.2016, reținută ca având rol întreruptiv în cursul prescripției, nu se referă la obligația de a preda investiția realizată pe terenul Primăriei, ci la sumele reprezentând contravaloarea folosinței terenului pe care se află investiția, notificarea având, astfel, un caracter echivoc.

Detaliind, a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că, prin actul nr. 1100/04.05.2016 a fost notificată de apelanta-reclamantă în sensul că "potrivit prevederilor art. 23 din Contractul de închiriere nr. x/07.07.1999, nefiind aprobată încheierea unui nou contract de închiriere, investiția devine proprietatea Consiliului Local al Municipiului Ploiești conform obligațiilor contractuale, datorând în acest sens și lipsa de folosință asupra terenului până la predarea efectivă." și a solicitat instanței de recurs să cenzureze conținutul acestui act întrucât notificarea privește strict contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului.

De asemenea, a mai învederat că, întrucât actul nr. 1100/04.05.2016 conține mai multe afirmații și o singură cerere/notificare cuprinsă în paragraful "Drept urmare, aveți obligația să achitați lipsa de folosință asupra terenului până la predarea acestuia către proprietar", o eventuală întrerupere a cursului prescripției s-ar putea referi doar la ceea ce s-a cerut în mod neechivoc (lipsa de folosință asupra terenului) și nu asupra a ceea ce nu s-a cerut în mod ferm și neechivoc (predarea investiției).

Totodată, în vederea rejudecării, recurenta a solicitat instanței de recurs să rețină caracterul echivoc al actului nr. 1100/04.05.2016 cu privire la rolul întreruptiv în cursul prescripției, în accepțiunea recurentei, fiind inadmisibil ca un act cu conținut interpretabil sa stea la baza unei soluții care ar conduce la predarea unei investiții.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la art. 425 alin. (1) lit. b) din același Cod, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivarea pe care se întemeiază concluzia judecătorilor din apel potrivit căreia, "în temeiul disp. art. 23 din contract investiția realizată este proprietatea Consiliului Local" și nu răspunde deloc apărărilor acesteia cu privire la voința concordantă a părților la încheierea și pe timpul derulării contractului, invocând prevederile art. 1266-1269 C. civ./art. 977-985 C. civ. de la 1864.

În concret, recurenta-pârâtă a susținut că așa-zisa motivare este cuprinsă doar într-o propoziție și se referă la pretinsul drept al Municipiului Ploiești asupra investiției, în temeiul art. 23 din contract.

Prin urmare, susținând că decizia atacată nu este motivată, autoarea recursului a solicitat ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze aspectele referitoare la interpretarea clauzelor contractului de închiriere nr. x/07.07.1999 (inclusiv cele referitoare la voința concordantă a părților) pe care le-a invocat și în primul ciclu procesual (prin întâmpinarea depusă în apel), reiterându-le, totodată, și în recursul promovat, iar în măsura în care clauza contractuală în discuție va fi apreciată ca fiind una îndoielnică, a solicitat ca, în cauză, să se facă aplicarea art. 1268-1269 C. civ./art. 977-985 C. civ. de la 1864, în sensul ca această clauză să fie interpretată în favoarea celui care se obligă.

După enumerarea, în ordine cronologică, a demersurilor întreprinse de autoarea recursului în vederea clarificării situației juridice a imobilelor și a contractului de închiriere, a susținut că, întrucât nu aceasta este cea care a decis să nu mai încheie alt contract de închiriere, ci reclamanta, astfel cum rezultă din recunoașterea expresă comunicată prin Notificarea potrivit căreia, "Întrucât Consiliul Local al Municipiului Ploiești nu a aprobat încheierea unui nou contract de închiriere cu A. S.A." rezultă până la evidență că, nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 23 care să justifice solicitarea Primăriei privind predarea investițiilor.

În fine, a precizat că a anexat și decizia nr. 1744/23.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă cu referire la cererea având ca obiect superficie, care, în opinia recurentei, are o legătură directă cu cauza de față, pentru situația în care, în funcție de circumstanțe, va solicita suspendarea judecății până la pronunțarea unei hotărâri definitive în respectiva cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant nu a uzat de dreptul de a formula întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că recurenta-pârâtă a invocat critici de nelegalitate succeptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 09 mai 2023 s-a dispus comunicarea acestuia părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere la raport în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Prin rezoluția din 26 iunie 2023, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilității recursului în completul de filtru, la 26 septembrie 2023.

Prin încheierea completului de filtru din 26 septembrie 2023 s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă, stabilindu-se termen de judecată la 21 noiembrie 2023, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este fondat și va fi admis, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile invocate de recurenta-pârâtă în susținerea recursului vizează, pe de o parte, dezlegarea dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe de altă parte, lipsa totală a argumentației soluției pronunțate pe fondul cauzei.

Înalta Curte constată că instanța de apel, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune, a reținut că dreptul de proprietate asupra investiției/construcțiilor s-a născut în temeiul Contractului de închiriere încheiat între părți, nr. x/07.07.1999, astfel încât, aplicabil este termenul general de prescripție de 3 ani, deși apelanta-reclamantă, prin motivele de apel, a invocat dispozițiile art. 2518 C. civ. privind termenul de prescripție special al acțiunilor reale.

De asemenea, instanța de apel a reținut, în raport de dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. civ., faptul că adresa nr. x/04.05.2016 (prin care reclamanta a notificat pârâta în sensul că, în temeiul art. 23 din contract, investiția realizată pe terenul proprietatea acesteia, devine proprietatea Consiliului Local al Municipiului Ploiești, datorând și lipsa de folosință asupra terenului până la predarea efectivă) are rolul de a întrerupe prescripția extinctivă, cu consecința începerii curgerii unui nou termen de prescripție de 3 ani, astfel încât la data introducerii acțiunii, 30.05.2018, termenul nu era împlinit.

Pe fondul cererii, instanța de apel a reținut că investiția realizată este proprietatea Consiliului Local al Municipiului Ploiești, potrivit clauzei contractuale inserate la art. 23, și, în temeiul dispozițiilor art. 1270 C. civ. și art. 1516 din același cod, a dispus obligarea intimatei-pârâte să predea apelantei-reclamante atât investiția compusă din clădire C1 parter și etaj, clădire etaj 2, hala C2 parter și etaj, hala C3, cât și terenul ce a făcut obiectul contractului de închiriere.

Plecând de la aceste premise, Înalta Curte reamintește că instanța are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei și să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echității și bunei-credințe.

Deși nu este mai puțin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea și posibilitatea părților de a aduce în proces probele pe care le consideră necesare și utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanței rămâne constant subordonat obligației de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită.

În raport de aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată că ambele instanțe devolutive au analizat acțiunea dedusă judecății ca fiind una personală, întemeiată pe clauzele contractuale cuprinse în contractul de închiriere nr. x/07.07.1999 intervenit între părți, acțiune care este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, deși reclamantul, în apel, a invocat și prevederile art. 2518 C. civ. privind termenul de prescripție de 10 ani, aplicabil acțiunilor privind drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile sau nu sunt supuse unui alt termen de prescripție, susținând că acesta, în calitate de proprietar al terenului ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/07.07.1999, are la îndemână atât o acțiune personală, întemeiată pe contractul de închiriere, prescriptibilă, cât și o acțiune reală, întemeiată pe dreptul de proprietate, preexistentă, imprescriptibilă.

Prin cererea de recurs, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea normelor de drept material, respectiv faptul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ., susținându-se că punerea în întârziere are rol întreruptiv în cursul prescripției extinctive doar dacă este urmată de formularea unei cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere or, în cauză, acțiunea a fost promovată la aproximativ 2 ani de la data notificării.

Critica este fondată pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, atât prima instanță cât și instanța de apel, au calificat acțiunea reclamantei ca fiind o acțiune personală, izvorâtă și întemeiată pe contract, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani prev. de art. 2517 C. civ.. În această privință, se constată că instanța de apel nu a primit susținerea reclamantei, formulată pentru prima dată în apel, referitoare la termenul special de prescripție a acțiunilor reale care nu sunt imprescriptibile, statuând că, în raport de faptul că dreptul de proprietate asupra construcțiilor s-a născut in baza Contactului de închiriere convenit de părți, în cauză este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani. Niciuna dintre părțile litigante nu au criticat această concluzie a instanței de apel privitoare la calificarea juridică a acțiunii.

Se mai constată că instanța de apel, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, a avut în vedere adresa/înscrisul nr. 1100/04.05.2016, apreciind că aceasta reprezintă o notificare de punere în întârziere și totodată un act întreruptiv de prescripție, în sensul prevederilor art. 2537 pct. 4 C. civ., conform cărora prescripția se întrerupe "prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere". În raport de această notificare, transmisă la data de 4 mai 2016, valorificând exclusiv aceste dispoziții legale, instanța de apel a stabilit că, la data introducerii acțiunii, 30.05.2018, termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit, fără a mai analiza însă și dispozițiile art. 2540 C. civ. care stabilesc condițiile în care actele de punere în întârziere produc efectul întreruptiv de prescripție reglementat de art. 2537 C. civ.

Astfel, conform art. 2540 C. civ. "prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Se constată așadar că, în raționamentul său privitor la întreruperea termenului de prescripție, instanța de apel a valorificat cazul de întrerupere a prescripției prev. de art. 2537 pct. 4 C. civ. fără însă a examina și prevederile art. 2540 C. civ. care stabilesc condițiile în care acest caz de întrerupere a termenului de prescripție produce efectul întreruptiv prevăzut de lege.

De asemenea, Înalta Curte mai observă faptul că, din considerentele deciziei atacate nu se poate extrage motivul pentru care instanța de apel a reținut doar acest înscris ca având rol întreruptiv de prescripție, în condițiile în care în intervalul 2014-2020 reclamanta a susținut că a transmis pârâtei o serie de alte notificări în sensul predării imobilului ce a făcut obiectul contractului de închiriere.

Prin urmare, Înalta Curte conchide că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, valorificând doar dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. civ., cu ignorarea prevederilor art. 2540 C. civ., a făcut o greșită aplicare a legii, fiind întrunit cazul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel, prin valorificarea exclusiv a notificării din 4 mai 2016, deși reclamanta a invocat faptul că a transmis mai multe notificări pârâtei în perioada 2014 - 2020, a nesocotit obligația de principiu a organului judiciar, de a lămuri deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii, astfel că se impune admiterea recursului și casarea hotărârii, revenind instanței de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei, urmând a reevalua situația de fapt în raport de toate susținerile și temeiurile de drept invocate de părți.

În raport de această soluție ce se va pronunța în cauză, criticile privind lipsa totală a argumentației soluției pe fond, respectiv lipsa motivelor pe care instanța de apel și-a fundamentat reținerea că intimatul Municipiul Ploiești este proprietarul investiției/construcțiilor, precum și neanalizarea apărărilor privind voința concordantă a părților la încheierea și în timpul derulării contractului, ce ar putea atrage incidența motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, urmând a fi avute în vedere de instanța de apel cu prilejul rejudecării.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, se impune a se reține că decizia recurată fost dată cu încălcarea normelor de drept material, așa încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 349 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 349 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.