ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1366/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 20.10.2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L. și U.A.T. Ploiești prin Primar să se constatate intervenirea novației Contractului de închiriere nr. x/12.12.2013, modificat prin Actul adițional nr. x/26.04.2016 și Actul adițional nr. x/20.12.2019 pentru spatii comerciale cu dependințe, spatii de depozitare și magazie în Piața 1 decembrie 1918 (zona Gara de Sud), cu o suprafață totala de 147,33 mp schimbare de creditor, să fie obligați pârâții de rang 1 la facturarea sumelor reprezentând chirie conform art. 4.1 și 4.2 din Contractul de închiriere nr. x/12.12.2013 pentru spatiile indicate la petitul nr. 1, de la data la care a fost emisă ultima factura de către pârâții de rang 2 și până la zi.

Pârâta Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat să se constatate modificarea suprafeței pentru spatiile comerciale cu dependințe, spatii de depozitare și magazie, situate în Piața l decembrie 2018, zona Gara de Sud, în conformitate cu dispozițiile Hotărârii Consiliului Local nr. 100/29.03.2018, privind actualizarea "Inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al municipiului Ploiești", respectiv de la 147.33 mp la 165.32 mp (suprafața utilă) și, în consecință, să dispună obligarea reclamantei pârâte la plata chiriei pentru diferența de 17.99 mp aferentă perioadei 29.03.2018-09.02.2022, în cuantum de 22.234,64 RON, să se constatate nulitatea dispozițiilor art. 6.2.3. din contractul nr. x/12.12.2013 având în vedere că acestea contravin dispozițiilor art. 9.1. Contractul cadru, anexa nr. 6 la HCL nr. 314/2015 și, pe cale de consecință, să oblige reclamanta - pârâta la semnarea actului adițional cu privire la modificarea contractului în conformitate cu dispozițiile legale menționate, obligarea reclamantei pârâte la plata penalităților de întârziere conform factura nr. x/18.10.2022, în cuantum de 32.048,58 RON.

La termenul din 25.01.2023, reclamanta a depus o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei U.A.T. Ploiești să aducă la îndeplinire H.C.L. nr. 488/23.12.2020, în sensul încheierii Actului adițional de novare a contractului de închiriere nr. x/12.12.2013 și obligarea pârâtului Primarul Municipiului Ploiești să semneze Actul adițional de novare a contractului de închiriere nr. x/12.12.2013. Raportat la capătul 2 al cererii completatoare, a solicitat introducerea în cauza în calitate de pârât a Primarului Municipiului Ploiești.

Prin sentința nr. 514 din data de 9 mai 2024 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția inadmisibilității cererii reconvenționale și excepția lipsei calității procesual active a pârâtei-reclamante în formularea cererii reconvenționale, excepții invocate de reclamanta-pârâtă, ca neîntemeiate.

Prin aceeași sentință a fost admisă în parte cererea completată formulată de reclamanta - pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Ploiești prin Primarul Municipiului Ploiești și pârâta - reclamantă S.C. Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L., fiind obligați pârâții Municipiul Ploiești și Primarul Municipiului Ploiești să aducă la îndeplinire H.C.L. nr. 488/23.12.2020, în sensul încheierii actului adițional de novare a contractului de închiriere nr. x/12.12.2013.

De asemenea, a fost respinsă în rest cererea principală, ca neîntemeiată, și ca neîntemeiată cererea reconvențională.

Totodată, au fost obligați pârâții Municipiul Ploiești și Primarul Municipiului Ploiești la plata sumei de 100 RON cu titlu de taxă de timbru (din suma de 200 RON achitată) și 1785 RON onorariu avocat (din suma de 3570 RON.)

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta-reclamantă Servicii de Gospodărire Urbana Ploiești S.R.L.

Prin decizia nr. 298 din 16 octombrie 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C. Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L., împotriva sentinței nr. 514 din data de 9 mai 2024 pronunțate de Tribunalul Prahova, ca nefondat; a obligat apelanta să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 3570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și, rejudecând în fond cauza, să dispună schimbarea în parte a hotărârii recurate, în sensul în care novarea contractului nr. x/12.12.2013 nu poate interveni așa cum a fost dispusă. Totodată, solicită admiterea cererii reconvenționale, precum și admiterea cererii cu privire la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, la care a fost obligată prin Decizia nr. 298 din data de 16 octombrie 2024 a Curții de Apel Ploiești.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut greșita aplicare a normelor privind novatia - art. 1609 si 1610 C. civ.-, întrucât instanța de apel, în mod eronat, a extins nejustificat obligația de novare asupra întregului contract de închiriere nr. x/12.12.2013, în contradicție cu prevederile legale și administrative incidente.

Astfel, Curtea de Apel Ploiești a nesocotit aceste prevederi, considerând că aprobarea H.C.L. nr. 488/2020 echivalează automat cu intenția de novație a întregului contract, deși actul administrativ viza exclusiv spațiul comercial din Piața 1 decembrie 1918 (zona Gara de Sud), care a fost preluat în administrare directă de către Municipiul Ploiești. Instanța nu a prezentat dovezi privind acordul expres al părților pentru extinderea novării asupra celorlalte spații (str. x și str. x).

Invocând depășirea limitelor reglementate de H.C.L. nr. 488/2020 prin faptul că instanța a dispus încheierea unui act adițional de novare pentru întreg contractul de închiriere nr. x/12.12.2013, recurenta susține că această extindere nelegală contravine principiilor de interpretare restrictivă a actelor administrative și limitează autonomia contractuală garantată de art. 1270 C. civ.

Arată că novația este un mecanism contractual care presupune în mod obligatoriu acordul tuturor părților. În schimb, preluarea administrativă reglementată prin HCL nr. 488/2020, este un act unilateral al autorității publice, justificat de interesul public.

Recurenta consideră că instanța de apel a confundat aceste două mecanisme juridice, tratând preluarea administrativă ca pe o obligație de novație extinsă asupra tuturor spațiilor comerciale, ignorând esența juridică a fiecărei operațiuni.

Recurenta mai susține și încălcarea principiului libertății contractuale prevăzut de art. 1270 C. civ. ce garantează dreptul părților de a decide liber asupra încheierii, modificării și încetării contractelor lor. Novația, fiind o modificare fundamentală a raportului juridic, necesită consimțământul explicit al părților.

Curtea de Apel a încălcat acest principiu, impunând o obligație de novare care depășește cadrul agreat de părți și care nu este susținută de nicio manifestare de voință comună. Extinderea novării asupra întregului contract, fără acordul explicit al recurentei reprezintă o ingerință nejustificată în raporturile juridice dintre părți.

În speță, arată că nu există dovezi care să ateste consimțământul recurentei pentru modificarea întregului contract, iar hotărârea Consiliului Local, deși obligatorie, nu poate înlocui acordul expres al părților în ceea ce privește clauzele contractuale ce vizează locațiile care nu fac obiectul HCL nr. 488/2020.

În concluzie, în opinia recurentei, decizia instanței de apel încalcă, astfel, atât autonomia de voință a părților, cât și echilibrul contractual, impunând o modificare unilaterală a raporturilor juridice.

Recurenta susține că extinderea novării asupra întregului contract afectează grav interesele sale patrimoniale prin crearea unor obligații suplimentare nejustificate, periclitarea echilibrului contractual și ignorarea regimului distinct al locațiilor și limitarea capacității sale de administrare.

Prin extinderea obligației de novare asupra întregului contract de închiriere, instanța a creat o situație juridică cu puternic impact economic asupra recurentei, deoarece spațiile comerciale din str. x și str. x rămân în administrarea sa, conform regimului juridic inițial, dar obligațiile impuse prin novare devin incerte și nefundamentate; veniturile sale sunt diminuate, întrucât decizia extinsă afectează dreptul recurentei de administrare asupra locațiilor respective, fără o justificare legală.

Aceste efecte contravin atât normelor de drept civil, cât și celor de drept administrativ, care protejează interesele legitime ale operatorilor publici în cadrul contractelor administrative.

Consideră că prin extinderea novării asupra unor locații nespecificate în HCL nr. 488/2020, instanța creează un precedent periculos care poate submina principiile de securitate juridică și stabilitate contractuală.

Totodată, susține că interpretarea curții de apel încalcă principiul previzibilității raporturilor juridice, transformând un act administrativ specific într-un mecanism general de modificare contractuală și afectează echilibrul dintre părțile contractante, favorizând în mod nejustificat interesele unei părți în detrimentul celeilalte.

În concluzie, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1609 și art. 1610 C. civ., interpretând în mod eronat efectele HCL nr. 488/2020 și impunând o obligație de novare care depășește limitele legale și contractuale nefiind susținută nici de lege, nici de voința părților, nici de actul administrativ aplicabil.

În opinia recurentei, această decizie încalcă principiile fundamentale ale libertății contractuale, ale interpretării restrictive a actelor administrative și ale autonomiei părților.

De altfel, arată că nici din punct de vedere tehnic nu poate fi realizată novarea contractului doar asupra unuia din cele trei spatii ce fac obiectul contractului, novatia intervenind doar într-una din situațiile limitativ descrise de art. 1609 C. civ., și anume prin schimbarea în integralitate a obiectului obligației.

Solicită, pe cale de consecință, anularea deciziei și rejudecarea cauzei, pentru a restabili aplicarea corectă a normelor de drept material și respectarea principiilor fundamentale ale dreptului civil și administrativ.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susține nerespectarea regimului juridic aplicabil contractelor administrative prin greșita aplicare de către instanța de apel a normelor privind forța obligatorie a actelor administrative -art. 1270 C. civ. și O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Conform art. 5 alin. (1) din HCL nr. 488/2020, Municipiul Ploiești este obligat să preia contractele în derulare prin novare, iar art. 6 din același HCL impune primarului să semneze actele adiționale de novare.

Prin urmare, HCL nr. 488/2020 reprezintă un act administrativ obligatoriu, iar instanța nu avea competența să îi înlăture efectele.

Prin neaplicarea corectă a normelor privind forța obligatorie a actelor administrative, instanța a eliminat efectele obligatorii ale HCL nr. 488/2020, contrar normelor O.U.G. nr. 57/2019.

Contractul de închiriere nr. x/12.12.2013, având ca obiect exploatarea unor spații comerciale din domeniul public al Municipiului Ploiești, are natură administrativă, fiind guvernat atât de prevederile C. civ., cât și de normele speciale din legislația administrativă. Curtea de Apel Ploiești a ignorat regimul juridic aplicabil, aplicând în mod eronat exclusiv reguli de drept civil, fără să țină cont de specificul contractelor administrative.

Instanța a ignorat caracteristicile contractului administrativ și a tratat contractul ca pe unul civil, reducându-l la o simplă înțelegere contractuală reglementată exclusiv de C. civ.

Conform art. 240 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 (Codul administrativ), în contractele administrative, interesul public prevalează asupra libertății contractuale. Această regulă are implicații majore, și anume, deciziile luate în cadrul raportului juridic trebuie să protejeze și să promoveze interesul general, clauzele contractuale care contravin acestuia trebuie adaptate, iar contractele administrative aflate în derulare trebuie să fie adaptate în conformitate cu actele normative ulterioare.

În cazul de față, HCL nr. 314/2015 prevede că toate contractele de închiriere privind domeniul public trebuie să fie modificate pentru a interzice subînchirierea și asocierea fără acordul autorității publice. Clauza din contractul de închiriere care permite subînchirierea fără acordul locatorului contravine în mod direct acestei reglementări.

Instanța de apel a ignorat aceste reglementări și a aplicat exclusiv principiile de drept civil, fără să ia în considerare obligația recurentei, ca operator delegat, de a respecta actele administrative ulterioare.

Recurenta arată că instanța de apel a făcut o confuzie majoră între regimul juridic aplicabil contractelor civile și cel aplicabil contractelor administrative.

Această confuzie a avut efecte negative, prin faptul că instanța a considerat că art. 6.2.3 din contract, care permite subînchirierea fără acordul locatorului, este valabil, deși contravine art. 9 din contractul-cadru anexat la HCL nr. 314/2015, care interzice expres subînchirierea sau cesiunea contractului fără acordul autorității; instanța nu a recunoscut că reglementările administrative ulterioare prevalează asupra clauzelor contractuale contrare interesului public.

De asemenea, un alt efect negativ îl reprezintă neglijarea obligației de adaptare a contractului- în materia contractelor administrative, clauzele trebuie adaptate în conformitate cu actele administrative ulterioare, iar acest proces este obligatoriu pentru ambele părți. Instanța a respins solicitarea recurentei de modificare a contractului, invocând forța obligatorie a contractului (art. 1270 C. civ.), fără să țină cont de normele speciale care impun adaptarea raporturilor juridice în funcție de noile reglementări administrative.

Abordarea rigidă a principiului forței obligatorii a contractului - în contractele administrative, principiul forței obligatorii a contractului este subordonat principiului priorității interesului public. Instanța a tratat contractul ca fiind imuabil, ignorând obligațiile impuse de legislația specială și de actele administrative aplicabile.

Mai arată și faptul că decizia instanței de apel are consecințe grave asupra utilizării și administrării patrimoniului public al Municipiului Ploiești deoarece, prin menținerea clauzei privind subînchirierea fără acordul locatorului, instanța permite o utilizare necontrolată a bunurilor publice, în detrimentul interesului public. Reclamanta S.C. A. S.R.L. poate continua să subînchirieze spațiile comerciale la prețuri mult mai mari decât chiria plătită către recurentă, fără nicio intervenție sau control din partea autorității publice.

Totodată, prin respingerea cererii recurentei de ajustare a chiriei pentru spațiul din Piața 1 decembrie 1918, instanța permite exploatarea unei suprafețe mai mari decât cea prevăzută inițial, fără o compensare financiară corespunzătoare. Această decizie afectează veniturile bugetului local și creează un dezechilibru financiar.

Invocă și subminarea scopului actelor administrative, întrucât HCL nr. 314/2015 și HCL nr. 488/2020 au fost adoptate pentru a asigura o utilizare eficientă și corectă a bunurilor din domeniul public.

Recurenta consideră că decizia instanței de apel subminează aceste acte administrative, reducând capacitatea autorităților locale de a-și îndeplini atribuțiile legale și creează un precedent periculos, care poate afecta grav regimul juridic al contractelor administrative.

În concluzie, recurenta susține că instanța de apel a nesocotit regimul juridic al contractelor administrative, aplicând greșit normele de drept material. Tratamentul rigid și inadecvat al acestui contract, ca fiind unul de drept privat, a dus la o soluție nelegală, care contravine interesului public și normelor de drept administrativ, motiv pentru care solicită anularea deciziei și rejudecarea cauzei, pentru a se asigura aplicarea corectă a normelor speciale și respectarea principiului priorității interesului public.

Recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel i-a respins cererea privind ajustarea chiriei pentru spațiul din Piața 1 decembrie 1918, ignorând probele administrate care demonstrează creșterea suprafeței utilizate, iar prin această omisiune, instanța a încălcat atât prevederile legale aplicabile, cât și principiile echității și proporționalității în materie contractuală.

Conform HCL nr. 100/2018, suprafața spațiului comercial din Piața 1 decembrie 1918 a fost măsurată oficial și stabilită la 165,32 mp, față de suprafața inițială de 147,33 mp prevăzută în contractul de închiriere nr. x/12.12.2013.

Această modificare a fost documentată în procesul-verbal de măsurători realizat de autoritățile locale, iar actul administrativ emis ulterior are caracter obligatoriu pentru părți. În pofida acestor dovezi, instanța a refuzat să ia în considerare creșterea suprafeței utilizate și, implicit, ajustarea chiriei conform valorii reale.

Potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractele valabil încheiate au putere de lege între părți. Cu toate acestea, ajustarea chiriei devine obligatorie în cazul în care suprafața reală utilizată diferă semnificativ de cea stabilită inițial, întrucât această schimbare afectează echilibrul contractual.

În speță, suprafețele stabilite prin măsurătorile efectuate ulterior reprezintă o modificare esențială a condițiilor contractuale inițiale.

HCL nr. 100/2018 a impus obligativitatea recunoașterii suprafeței reale și ajustării corespunzătoare a chiriei, având în vedere că suprafața utilizată efectiv este mai mare decât cea contractată.

Instanța a ignorat această obligație, aplicând rigid principiul forței obligatorii a contractului și tratând situația ca fiind una imuabilă, contrar normelor C. civ. și jurisprudenței relevante.

În materia contractelor administrative, ajustarea chiriei în funcție de suprafața reală este esențială pentru respectarea principiului echității financiare, conform căruia obligațiile părților trebuie să fie proporționale cu beneficiile obținute, deoarece reclamanta A. S.R.L. utilizează o suprafață mai mare decât cea stipulată în contractul inițial, obținând astfel un avantaj economic substanțial și lipsa ajustării chiriei creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prejudiciind interesele subsemnatei și ale bugetului local.

Consideră că instanța de apel a ignorat aceste principii fundamentale, permițând reclamantei să beneficieze de suprafața suplimentară fără o compensare financiară corespunzătoare, având un impact semnificativ asupra interesului public și veniturilor locale.

Susține neglijarea probelor administrate în cauză care atestă creșterea suprafeței utilizate și justifică ajustarea chiriei, inclusiv procesul-verbal de măsurători efectuate de autoritățile locale, HCL nr. 100/2018, care recunoaște suprafața actualizată și raportul financiar care demonstrează diferența dintre chiria inițială și cea aferentă suprafeței reale.

Instanța de apel a ignorat aceste probe, refuzând să le analizeze în contextul regimului juridic aplicabil contractului administrativ. Această omisiune constituie o încălcare gravă a principiului aflării adevărului și a obligației instanței de a analiza toate aspectele relevante ale cauzei, contravine jurisprudenței naționale și încalcă standardele de echitate și proporționalitate stabilite în practica judiciară.

Astfel, Curtea de Apel Ploiești a ignorat probele și reglementările care justifică ajustarea chiriei in funcție de suprafața reală utilizată, aplicând in mod greșit normele de drept material. Această omisiune a condus la o soluție nelegală și inechitabilă, care prejudiciază interesele recurentei și ale bugetului local, motiv pentru care solicită anularea deciziei și rejudecarea cauzei, cu obligarea reclamantei la plata chiriei corespunzătoare suprafeței reale utilizate.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a respins în mod eronat cererea reconvențională formulată de recurentă, reținând că aceasta nu a emis facturi pentru chirie, în lipsa cărora penalitățile de întârziere nu ar putea fi calculate. Această soluție ignoră dispozițiile legale aplicabile și realitatea administrativă a raportului juridic, în care predarea efectivă a spațiului a fost obstrucționată de refuzul Municipiului Ploiești de a pune în aplicare HCL nr. 488/2020.

Conform art. 1516 C. civ., obligațiile contractuale trebuie executate cu bună-credință. Emiterea facturilor aferente chiriei a fost imposibilă din cauza refuzului reclamantei de a accepta ajustările necesare ale contractului, precum și a lipsei de cooperare din partea acesteia în ceea ce privește punerea în aplicare a dispozițiilor HCL nr. 488/2020.

Arată recurenta că a existat și blocajul administrativ, deoarece HCL nr. 488/2020 impunea preluarea prin novare a spațiului din Piața 1 decembrie 1918, însă reclamanta a refuzat să semneze actul adițional, blocând astfel orice posibilitate de emitere a facturilor aferente perioadei vizate. Totodată, a invocat refuzul de cooperare, având în vedere că reclamanta nu a furnizat informațiile necesare pentru actualizarea obligațiilor contractuale, cum ar fi acceptarea suprafeței reale și modificările aduse prin actele administrative ulterioare.

Prin urmare, culpa pentru neemiterea facturilor nu aparține recurentei-pârâte, ci intimatei-reclamante, care a creat obstacole în derularea contractului.

Curtea de Apel a reținut în mod eronat că penalitățile de întârziere nu pot fi calculate în absența facturilor emise. Această concluzie este contrară prevederilor art. 1535 C. civ., care permite calcularea penalităților pe baza obligațiilor contractuale scadente, indiferent dacă acestea au fost sau nu facturate.

Contractul de închiriere nr. x/12.12.2013 prevede în mod expres că penalitățile de întârziere se aplică automat pentru întârzierea plății chiriei, fără a condiționa calculul acestora de emiterea facturilor. Astfel, clauza penală din contract care prevede aplicarea unor penalități de întârziere pentru neplata la termen a chiriei, care devin aplicabile în mod automat în momentul scadenței obligației de plată, faptul generator al penalităților fiind neplata chiriei aferente utilizării spațiului, iar acest fapt nu este condiționat de emiterea unei facturi.

Curtea de Apel a interpretat greșit această clauză, condiționând aplicarea penalităților de un element formal (emiterea facturilor), care nu este prevăzut ca o cerință în contract.

Prin neplata chiriei la termen, intimata-reclamantă a cauzat un prejudiciu financiar semnificativ recurentei constând în pierderi financiare directe și lipsa compensației pentru utilizarea spațiului, reclamanta beneficiind de utilizarea unui bun public fără a plăti contravaloarea acestuia la termen, ceea ce contravine principiilor echității și bunei-credințe contractuale.

În acest sens, arată că jurisprudența națională stabilește în mod constant că penalitățile de întârziere pot fi calculate și aplicate chiar și în absența facturării, atâta timp cât obligația principală (în acest caz, chiria) este exigibilă.

Consideră că decizia instanței de apel creează un precedent periculos care poate afecta grav raporturile juridice în materie contractuală, mai ales în cazul contractelor administrative:

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a respins în mod greșit cererea reconvențională privind penalitățile de întârziere, ignorând prevederile legale și contractuale aplicabile, precum și practica judiciară relevantă. Soluția pronunțată de instanță favorizează în mod nejustificat reclamanta, permițându-i să întârzie plata chiriei fără consecințe, în detrimentul intereselor recurentei și al bugetului local, motiv pentru care solicită anularea acestei soluții și admiterea cererii reconvenționale, cu obligarea reclamantei la plata penalităților de întârziere calculate conform contractului.

Cu privire la cuantumul onorariului de avocat în sumă de 3570 RON la care a fost obligată recurenta în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., solicită reducerea în limite rezonabile, în sensul suportării în parte a acestuia, având în vedere complexitatea, amploarea și durata cazului, respectiv volumul de lucru depus de apărătorul intimatei-reclamante în calea de atac a apelului ce a fost soluționat într-un singur termen și disproportionalitatea față de suma de 1785 RON la care a fost obligat pârâtul de rang 1 în faza judecării fondului cauzei, având în vedere că instanța a dispus reducerea onorariului avocatului.

Recurenta a invocat practica CEDO și Decizia Curții Constituționale nr. 401/2005 și a solicitat admiterea cererii cu privire la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecata reprezentând onorariu avocat, la care a fost obligată prin decizia recurată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar cu privire la motivele vizând modul de soluționare al cererii reconvenționale a invocat excepția nulității recursului. Totodată, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prealabil examinării criticilor îndreptate împotriva hotărârii instanței de apel, Înalta Curte, pentru a facilita înțelegerea raționamentului care urmează a fi expus, va rezuma elementele circumstanțiale ale cauzei, determinante pentru soluționarea chestiunilor deduse judecății în recurs, așa cum acestea au fost reținute atât de tribunal, cât și de curtea de apel.

Astfel, prin cererea inițială reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se constate că intervenit novația contractului de închiriere nr. x/12.12.2013 încheiat între Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L. și A. S.R.L., iar prin cererea completatoare s-a solicitat obligarea pârâtei UAT Ploiești să aducă la îndeplinire Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploiești nr. 488/23.12.2020 în sensul încheierii actului adițional de novare, precum și obligarea Primarului Municipiului Ploiești să semneze actul de novare și să factureze sumele reprezentând chirie conform art. 4.1 și 4.2 din contract, de la data la care a fost emisă ultima factură de către Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L. până la zi.

Pe cale reconvențională, pârâta Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L. a solicitat să se constate modificarea suprafeței închiriate din Ploiești, Piața 1 decembrie 1918, cu obligarea pârâtei la plata diferenței de chirie pentru perioada 29.03.2018-09.02.2022, să se constate nulitatea dispozițiilor art. 6.2.3. din contract având în vedere că acestea contravin dispozițiilor art. 9.1. Contractul cadru, anexa nr. 6 la HCL nr. 314/2015 și, pe cale de consecință, să oblige reclamanta A. S.R.L. la semnarea actului adițional cu privire la modificarea contractului în conformitate cu dispozițiile menționate, precum și obligarea la plata penalităților de întârziere.

La data de 23.12.2020, prin Hotărârea Consiliului Local nr. 488, s-a aprobat preluarea din concesiunea societatea Servicii de Gospodărire Urbana Ploiești S.R.L. a imobilului situat în Ploiești, P-ta 1 decembrie 1918 (zona Gara de Sud), precum și preluarea prin novare a formelor contractuale încheiate de societatea Servicii de Gospodărire Urbana Ploiești S.R.L. doar pentru acest spațiu, motivul preluării a fost unul de utilitate publică, având în vedere ca Primăria Ploiești pregătea investiția "asigurarea mobilității traficului prin prelungirea legăturii rutiere și de transport public intre Gara de Sud și Gara de Vest, (str. x), inclusiv lucrările de reabilitare a domeniului public al piețelor gărilor", în valoare de 7,5 milioane de euro, din fonduri nerambursabile, pentru conexiunea intre gările ploieștene de Vest și de Sud.

Prin art. 6 a fost împuternicit Primarul Municipiului Ploiești să semneze Actele adiționale de novare la formele contractuale, în condițiile prezentei hotărâri.

În acord cu dispozițiile Hotărârii nr. 488/2020 a Consiliului Local Ploiești, prin Actul adițional nr. x la contractul de delegare a gestiunii prin concesiune a serviciului de utilitate publică de administrare a domeniul public și privat al Municipiului Ploiești nr. 14782/25.08.2010 încheiat între Municipiul Ploiești, în calitate de concedent și Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L., în calitate de concesionar, a fost eliminată din concesiunea concesionarului imobilul din Piața 1 decembrie 1918 (zona Gara de Sud).

După emiterea acestei hotărâri, nici municipiul Ploiești, nici Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L. nu au mai emis facturi de chirie pentru spațiul comercial Piața 1 decembrie 1918 (zona Gara de Sud), iar primarul Municipiului Ploiești nu a semnat actele adiționale de novație.

În acest context, prin sentința nr. 514 din data de 9 mai 2024 pronunțată de Tribunalul Prahova, au fost respinse ca neîntemeiate excepția inadmisibilității cererii reconvenționale și excepția lipsei calității procesual active a pârâtei-reclamante în formularea cererii reconvenționale, excepții invocate de reclamanta-pârâtă și a fost admisă în parte cererea completată formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Ploiești prin Primarul Municipiului Ploiești și pârâta - reclamantă Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L., fiind obligați pârâții Municipiul Ploiești și Primarul Municipiului Ploiești să aducă la îndeplinire HCL nr. 488/23.12.2020, în sensul încheierii actului adițional de novare a contractului de închiriere nr. x/12.12.2013, fiind respinse în rest cererea principală și cererea reconvențională, ca neîntemeiate.

Soluția tribunalului a fost menținută de instanța de apel prin decizia recurată.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care instanța de apel a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

În cadrul recursului, printr-o primă critică recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1609 și art. 1610 C. civ. și a interpretat în mod eronat efectele HCL nr. 488/2020, extinzând obligația de novare asupra întregului contract de închiriere nr. x/12.12.2013, în contradicție cu prevederile legale, contractuale și administrative incidente.

Nu poate fi primită această susținere, având în vedere că dispozitivul sentinței este în sensul obligării pârâților Municipiul Ploiești și Primarul Municipiului Ploiești de a aduce la îndeplinire HCL nr. 488/23.12.2020, respectiv de încheiere a actului adițional de novare a contractului de închiriere nr. x/12.12.2013.

Prin urmare, în acord cu cele statuate de instanța de apel, Înalta Curte arată că, pe de o parte, obligația nu incumbă recurentei-pârâte, motiv pentru care aceasta nu poate formula o critică a hotărârii în raport cu o parte a dispozitivului care nu o privește, iar, pe de altă parte, instanța nu a dispus novarea contractului de închiriere, ci a dispus aducerea la îndeplinire a unei Hotărâri de Consiliu Local, precizând în ce constă aducerea la îndeplinire.

În argumentarea soluției de respingere a apelului reclamantei, instanța de apel a apreciat în mod corect că, atât timp cât judecătorul fondului a stabilit obligații doar cu referire la raportului juridic stabilit între reclamantă și pârâții Municipiul Ploiești și Primarul Municipiului Ploiești, iar aceștia din urmă nu au formulat apel împotriva sentinței, hotărârea devenind astfel definitivă sub acest aspect, pârâta Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L., care nu este implicată în procesul de novare, nu ar putea aduce critici cu privire la această soluție.

Totodată, curtea de apel a înlăturat susținerea potrivit căreia instanțele ar fi dispus încheierea unui act adițional de novare pentru întreg contractul de închiriere nr. x/12.12.2013, fără a ține cont de faptul că obiectul contractului este reprezentat de închirierea a trei spații comerciale, dintre care doar pentru unul a fost desființat dreptul de concesiune al recurentei, reținând în mod judicios că atât din dispozitivul sentinței, cât și din considerentele acesteia, rezultă, fără niciun dubiu, că Tribunalul Prahova a avut în vedere doar spațiul situat Piața 1 decembrie 1918 (zona Gara de Sud), spațiu menționat și în Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploiești nr. 488/23.12.2020, celelalte două spații fiind concesionate în continuare către pârâta Servicii de Gospodărire Urbană Ploiești S.R.L.

Singura critică de nelegalitate raportată la argumentele instanței de apel, susceptibilă de cenzură în recurs, este întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și se referă la greșita aplicare a legii cu privire la modul de soluționare al cererii reconvenționale, și anume respingerea solicitării de constatare a nulității clauzei 6.2.3 din contractul de închiriere întrucât, în opinia recurentei, au fost încălcate dispozițiile HCL nr. 314/2015.

În acord cu cele reținute de instanța de apel, nulitatea este sancțiunea de drept civil care intervine la încheierea unui act juridic atunci când nu sunt îndeplinite condițiile legale cerute pentru validitatea acestuia, privându-l de efectele sale, total sau parțial, în funcție de gravitatea încălcării. Or, în speță, motivele de nulitate invocate nu sunt anterioare sau concomitente încheierii actului nul sau anulabil.

Recurenta-pârâtă a reiterat susținerile potrivit cărora, chiar dacă la data încheierii contractului de închiriere între aceasta, în calitate de împuternicit al autorității publice, și reclamanta-pârâtă, nu exista un act administrativ care să impună restricții în ce privește subînchirierea, prin apariția hotărârii de consiliu local mai sus evocate acest lucru a fost interzis, iar articolul nr. 11 al hotărârii impunea modificarea corespunzătoare a contractelor aflate în derulare.

Critica este însă, nefondată.

În mod corect instanța de apel a reținut că la momentul încheierii contractului de închiriere nr. x/12.12.2013 nu exista niciun act administrativ care să instituie o interdicție de subînchiriere sau de asociere în participațiune, iar prin clauza respectivă nu a fost încălcată vreo prevedere legală, motiv pentru care nu poate fi vorba de nulitatea clauzei inserate în art. 6.2.3 din contract.

Astfel, HCL ca act administrativ nu modifică automat contractul de locațiune, neputând produce efecte directe asupra unui contract civil existent fără acordul părților, care ar fi trebuit să se materializeze prin încheierea unui act adițional prin care să adauge această clauză, ceea ce nu s-a întâmplat. În ipoteza în care, notificată fiind, locatoarea nu ar fi răspuns solicitării de a semna un act adițional, recurenta era în măsură să invoce prevederile contractuale aplicabile în această situație, iar nu să solicite nulitatea contractului.

Instanța de judecată nu se poate subroga în drepturile părților, cu privire la clauzele contractuale, legea dând acestora posibilitatea să decidă asupra limitelor contractului, inclusiv asupra cuantumului chiriei, care trebuie însă să fie determinat în limitele stabilite de legiuitor.

Criticile aduse modului în care a fost soluționat capătul de cerere prin care recurenta a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata chiriei pentru diferența de 17.99 mp aferenta perioadei 29.03.2018-09.02.2022, în cuantum de 22.234,64 RON ca urmare a modificării suprafeței pentru spațiile comerciale cu dependințe, spații de depozitare și magazie, situate în Piața 1 decembrie 2018, zona Gara de Sud, în conformitate cu dispozițiile Hotărârii Consiliului Local nr. 100/29.03.2018, privind actualizarea "Inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al municipiului Ploiești", respectiv de la 147.33 mp la 165.32 mp (suprafața utilă) nu pot fi analizate în etapa recursului întrucât pun în discuție aspecte de netemeinicie a hotărârii.

Reiterarea în recurs a susținerilor de ordin factual privind derularea raporturilor contractuale, conduita părților sau probatoriul administrat potrivit căruia intimata ocupă un spațiu mai mare în raport de cel efectiv închiriat, nu respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Cu respectarea dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., curtea de apel a reținut în mod legal că suprafața închiriată aferentă fiecărei locații în parte a fost expres menționată în contractul de închiriere și că orice modificare a unei prevederi contractuale trebuia să se realizeze prin încheierea unui contract adițional, astfel că putea fi atrasă răspunderea contractuală a pârâtei-reclamante A. S.R.L. doar pentru suprafața expres indicată în contract, neputând fi ținută să plătească chirie pentru o suprafață excedentară în virtutea contractului de închiriere.

Totodată, instanța de apel a subliniat în mod corect că în eventualitatea unui refuz de a încheia actele adiționale în conformitate cu actele administrative emise de către autoritatea publică, refuz care însă nu a fost probat, ar putea fi sancționat în baza altor prevederi contractuale sau legale, dar nu prin obligarea la plata chiriei aferente unei suprafețe neprevăzute în contract.

Nefondate sunt și criticile privind obligarea intimatei A. S.R.L. la plata penalităților de întârziere, curtea de apel constatând cu justețe că, atât timp cât recurenta nu și-a îndeplinit propria obligație, aceea de a emite facturile lunare de chirie, aceasta nu poate solicita obligarea intimatei la plata penalităților de întârziere câtă vreme plata chiriei trebuia efectuată conform facturii emise de cea dintâi, întocmirea unei facturi de penalități neacoperind lipsa celor de chirie.

Înalta Curte apreciază că afirmațiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată, care ar fi vădit disproporționat în raport de complexitatea cauzei și de volumul de activitate prestat de avocat în apel reprezintă chestiuni de temeinicie, și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Servicii de Gospodărie Urbană Ploiești S.A. împotriva deciziei nr. 298 din 16 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentei-pârâte, Înalta Curte o va obliga pe acesta să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 3570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial, achitat conform dovezilor de la dosar, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SERVICII DE GOSPODĂRIE URBANĂ PLOIEȘTI S.A. împotriva deciziei nr. 298 din 16 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. și cu intimații-pârâți UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ PLOIEȘTI, prin primar și PRIMARUL MUNICIPIULUI PLOIEȘTI.

Obligă recurenta-pârâtă SERVICII DE GOSPODĂRIE URBANĂ PLOIEȘTI S.A. la plata sumei de 3570 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2025.