ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 185/2026

Ședința publică din data de 4 februarie 2026

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, secția Civilă la data de 30.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Ploiești a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la predarea investiției compuse din clădire C1 - parter și etaj 1, clădire C2 - etaj 2, Hala C2 parter și etaj, Hala C3 și a terenului situat în Ploiești, str. x. Cantacuzino, nr. 348, cartier Podul Înalt, ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/07.07.1999, la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului anterior menționat, calculată conform contractului părților, actualizată cu rata inflației, până la data la care îi va fi predat imobilul, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești și prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 7011/04.10.2018, Judecătoria Ploiești, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, cauza fiind înregistrată pe rolul secției a II-a Civile, de contencios administrativ si Fiscal a acestui tribunal.

Prin sentința civilă nr. 1280/18.12.2019, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescris, capătul de cerere referitor la predarea imobilelor, precum și acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul Municipiul Ploiești a declarat apel.

Prin decizia nr. 349/27.10.2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere referitor la predarea imobilelor, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să predea reclamantului investiția compusă din clădire C1 parter și etaj, clădire etaj 2, hala C2 parter și etaj, hala C3 și terenul situat în Ploiești, str. x. Cantacuzino, nr. 348, ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/07.07.1999; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2440/21.11.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. A reținut incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a valorificat doar dispozițiile art. 2.537 pct. 4 C. civ., cu ignorarea art. 2.540 din același cod.

Rejudecând calea ordinară de atac, prin decizia nr. 366/27.11.2024, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei decizii civile, Municipiul Ploiești a declarat recurs principal, solicitând casarea ei și rejudecarea pe fond, cu consecința admiterii acțiunii sale.

Recurenta-pârâtă S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., a promovat recurs incident vizând considerentele deciziei atacate.

În motivarea recursului principal, Municipiul Ploiești a susținut, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că au fost aplicate greșit prevederile art. 2.503 C. civ.

Subsecvent prezentării situației de fapt și a raporturilor contractuale dintre părțile litigiului, recurentul a formulat critici vizând reținerea greșită de către instanța de apel a faptului că notificarea nr. x/08.12.2017, cuprinzând solicitarea de executare a obligației de predare a bunurilor și de plată a lipsei de folosință, nu exprimă voința Municipiului Ploiești, nefiind semnată de primar, ci de reprezentanții altor servicii de specialitate.

A mai arătat că și adresele nr. x/04.05.2016, nr. y/04.01.2018 și nr. 1650/04.04.2017 reprezintă notificări trimise de reclamant societății pârâte, semnate de conducătorii instituției, astfel că este eronată statuarea instanței de apel potrivit căreia notificarea nr. x/08.12.2017 nu ar îndeplini aceleași cerințe.

Recurentul a susținut că aceste înscrisuri, comunicate părții adverse, au întrerupt cursul termenului de prescripție, conform prevederilor art. 2.537 pct. 4 C. civ., cu consecința curgerii unui nou termen de 3 ani, în interiorul căruia a fost promovată prezenta acțiune.

A imputat instanței de apel greșita înlăturare a caracterului întreruptiv al notificărilor trimise până la 04.05.2016, motivat de împrejurarea că nu au fost urmate de chemarea în judecată a pârâtei în intervalul de 6 luni de la data punerii în întârziere, arătând că acțiunea a fost promovată la 30.05.2018.

De asemenea, a invocat efectul întreruptiv al litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, având ca obiect obligația de a face, soluționat de Judecătoria Ploiești, secția Civilă prin sentința civilă nr. 8945/03.11.2016, prin care a fost respinsă acțiunea sa, definitivă prin decizia nr. 2845/08.10.2017 a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal.

Recurentul a subliniat că instanța de apel nu a avut în vedere întreruperea termenului de prescripție, ca efect al acestor acte juridice și al litigiului invocat, atunci când a reținut că termenul a început să curgă la data de 07.07.2014 și s-a împlinit la 07.07.2017.

A mai susținut că, în cauză, este incident termenul de prescripție de 10 ani, reglementat de art. 2.518 C. civ., întrucât acțiunea promovată vizează dreptul de proprietate care este ocrotit de lege potrivit art. 555 alin. (1) C. civ., iar în cazul producerii unei prejudiciu, titularul său este îndreptățit la despăgubiri, conform art. 1.357 alin. (1) din același cod.

Totodată, a arătat că intimata deține și folosește fără titlu terenul său, datorând despăgubiri pentru lipsa de folosință, în temeiul normelor de drept anterior indicate, iar instanța de apel, constatând prescrisă acțiunea, a pronunțat o hotărâre nelegală, aplicând greșit art. 2.503 C. civ., normă de drept care nu este incidentă în speță.

În opinia recurentului, în prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 2.537 alin. (2) C. civ., potrivit cărora prescripția este întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată pe rolul instanței, iar curtea de apel a încălcat aceste dispoziții legale, deși au existat două acțiuni promovate chiar de pârâtă, care au produs efectul întreruptiv.

A solicitat instanței de recurs să aibă în vedere și prevederile art. 2.543 și ale art. 2.544 C. civ.

Pe calea recursului incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. a criticat numai considerentele deciziei atacate referitoare la adresele nr. x/08.12.2017 și nr. y/04.01.2018.

A susținut că instanța de apel, reținând corect că adresa nr. x/08.12.2017 nu reprezintă manifestarea de voință a instituției reclamante, nefiind semnată de primar, nu a observat că aceasta și adresa nr. x/04.01.2018 erau emise după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, aspect pe care recurenta-pârâtă l-a invocat, de altfel, pe parcursul procesului, referitor la toate adresele depuse la dosar de Municipiul Ploiești.

În continuare, a relevat clauze ale contractului de închiriere încheiat de părți, arătând că acesta a încetat la 07.07.2014, moment față de care termenul de prescripție s-a împlinit la 07.07.2017, așadar anterior emiterii celor două înscrisuri, împrejurarea care impune completarea considerentelor în sensul că adresele nr. x/08.12.2017 și nr. y/04.01.2018 au fost emise când termenul de prescripție era deja împlinit.

S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; în urma analizării lui, raportul a fost comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă niciuna dintre părți nu și-a exprimat punctul de vedere.

Examinând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte, reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că ambele părți și-au exprimat acordul ca recursurile, dacă sunt admisibile, să fie soluționate de completul de filtru, împrejurare față de care devin incidente prevederile art. 490 alin. (2) teza finală raportate la ale art. 493 din C. proc. civ., în forma în vigoare la data demarării prezentului litigiu, 30.05.2018, în temeiul cărora calea extraordinară de atac a recursului va fi soluționată în complet de filtru, fără citarea părților.

Evaluarea criticilor recurentului nu se poate realiza, însă, în afara limitelor deciziei nr. 2440/21.11.2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul recurentei-pârâte, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului, reținând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a valorificat doar dispozițiile art. 2.537 pct. 4 C. civ., cu ignorarea art. 2.540 din același cod.

A mai reținut instanța supremă, în dezlegarea recursului în primul ciclu procesual, că, din considerentele deciziei atacate nu rezultă motivul pentru care instanța de apel a conferit efect întreruptiv numai adresei nr. x/04.05.2016, deși reclamantul a susținut că a transmis pârâtei o serie de notificări prin care i-a solicitat predarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de închiriere, împrejurare în care a stabilit ca, în rejudecare, să fie examinată și lămurită pe deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii.

Înalta Curte reține că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, astfel cum a fost stabilit în fazele devolutive din primul ciclu procesual, este necontestat de părțile litigiului, astfel că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut in 2014, când a încetat contractul de închiriere, context în care instanța de apel urma să analizeze pretinsul efect întreruptiv al înscrisurilor invocate de acesta.

Așa fiind, în rejudecare, instanța de apel, evaluând notificările și adresele comunicate de către reclamant pârâtei, a statuat că cele emise până la data de 04.05.2016 nu au întrerupt termenul de prescripție, deoarece nu au fost urmate de o cerere de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere - conform art. 2.537 pct. 4 coroborat cu art. 2.540 C. civ. - prezenta acțiune fiind promovată la 30.05.2018, iar cele din anii 2019 și 2020 au fost emise după data învestirii instanței cu litigiul pendinte.

Instanța de apel a examinat punctual efectul notificării nr. x/08.12.2017 și al adresei nr. x/04.01.2018, reținând că acestea nu îmbracă forma unei notificări de punere în întârziere în sensul art. 1.522 C. civ., astfel că nu li se poate atribui efect întreruptiv.

Prin urmare, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile recurentului-reclamant privind aplicarea greșită a art. 2.537 pct. 4 C. civ., atât timp cât toate înscrisurile invocate de acesta ca având efect întreruptiv au fost evaluate de instanța de apel, care a infirmat un astfel de efect.

Referitor la efectul întreruptiv al litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, hotărârea recurată nu cuprinde o analiză a acestui motiv de apel, deși decizia de casare a impus instanței de apel să reexamineze deplin cauza în raport cu toate susținerile și temeiurile de drept invocate de părți.

Însă, Înalta Curte reține că, în prezenta cale de atac, recurentul-reclamant nu poate justifica o vătămare derivând din neanalizarea acestei critici de către instanța de apel în rejudecare, în condițiile în care instanța supremă, examinând incidența caracterului întreruptiv al litigiului respectiv, statuează că nu este incident. Această concluzie se impune întrucât ipoteza reglementată de prevederile art. 2.537 pct. 2 C. civ. - întreruperea termenului de prescripție prin introducerea unei cereri de chemare în judecată - presupune ca partea împotriva căreia curge prescripția să sesizeze instanța, or în speță, cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 a fost promovată de S.C. A. S.A., iar nu de către Municipiul Ploiești, a cărui calitate de pârât în acel proces nu este echivalentă ieșirii din pasivitate a titularului dreptului a cărei acțiune se prescrie.

Pentru aceleași considerente, nici a doua acțiune promovată de S.C. A. S.A. împotriva Municipiului Ploiești, având ca obiect recunoașterea unui drept de superficie, nu poate avea efectul întreruptiv invocat de recurentul-reclamant în temeiul art. 2.537 pct. 2 C. civ.

Referitor la termenul de prescripție aplicabil în cauză, prin decizia de casare, instanța supremă a reținut că, în etapele devolutive ale procesului, acțiunea Municipiului Ploiești a fost calificată drept una personală, prescriptibilă în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ., iar în calea ordinară de atac, în primul ciclu procesual, curtea de apel nu a primit critica reclamantului privind incidența termenului special de prescripție de 10 ani aplicabil acțiunilor reale care nu sunt imprescriptibile, întrucât a fost formulată pentru prima dată în apel, aceste considerente nefiind contestate pe calea recursului.

În aceste împrejurări, Înalta Curte reține că statuările privind incidența în cauză a termenului general de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 2.517 C. civ., au dobândit caracter definitiv, astfel că nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta cale de atac.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la argumentele recurentului-reclamant vizând dreptul său de a fi despăgubit pentru lipsa de folosință asupra terenului, instanța supremă observând că, prin decizia pronunțată în calea ordinară de atac în primul ciclu procesual, curtea de apel a reținut că aceeași parte, în calitate de apelantă, a criticat hotărârea primei instanțe numai cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, ipoteză în care nu a fost analizat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință, în consecință fiind menținută sentința, sub acest aspect; decizia instanței de apel nu a fost atacată cu recurs de către Municipiul Ploiești, astfel că statuarea instanței de apel asupra acestui capăt de cerere a dobândit putere de lucru judecat.

În acest context, critica recurentului-reclamant referitoare la aplicarea greșită a art. 2.503 C. civ. nu mai prezintă relevanță în calea de atac de față, având în vedere că, sub aspect procedural, dreptul său la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului nu mai putea fi supus examinării în rejudecarea apelului.

Aspectele prezentate mai sus demonstrează caracterul nefondat al recursului principal care, în considerarea celor reținute, urmează a fi respins, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În cauza de față, este incident termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ., care a început să curgă la data de 07.07.2014, când a încetat contractul de închiriere al părților și s-a împlinit la data de 07.07.2017, având în vedere că niciuna dintre notificările emise înainte de 04.05.2016 nu au avut efect întreruptiv.

Referitor la notificarea nr. x/08.12.2017, care cuprinde solicitarea de executare a obligației de predare a imobilelor și de plată a lipsei de folosință, precum și la adresa nr. x/04.01.2018, prin care reclamantul a răspuns altei cereri emise de către partea adeversă, Înalta Curte constată că datele la care au fost emise și comunicate aceste înscrisuri se găsesc în afara termenului de prescripție, care se împlinise la data de 07.07.2017, împrejurare în care nu se mai poate reține efectul întreruptiv al acestora.

De aceea, în mod eronat, curtea de apel, fără a observa că aceste acte au fost emise de către reclamant după ce termenul de prescripție de 3 ani era împlinit, a procedat la analiza efectului întreruptiv, prin prisma conținutului adresei nr. x/04.01.2018, respectiv a validității voinței exprimate de către semnatarul notificării nr. x/08.12.2017.

În acest context, în temeiul art. 461 și art. 472, rap. la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul incident și va înlătura din cuprinsul deciziei civile atacate considerentele prin care se analizează caracterul întreruptiv de prescripție al notificării nr. x/08.12.2017 și al adresei nr. x/04.01.2018 și le va înlocui cu propriile considerente, expuse în precedent, la pct. 2 din decizia de față.

Dând eficiență părții finale a art. 461 alin. (2) C. proc. civ., va menține soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant Municipiul Ploiești împotriva deciziei nr. 366/27.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Admite recursul incident promovat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva considerentelor aceleiași decizii și în consecință:

Înlătură din cuprinsul deciziei recurate considerentele prin care se analizează caracterul întreruptiv de prescripție al notificării nr. x/08.12.2017 și al adresei nr. x/04.01.2018 și le înlocuiește cu propriile considerente, expuse în decizia de față.

Menține soluția din dispozitivul deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2026.