ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1209/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. x/2018, la data de 4 iunie 2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Ploiești, prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună recunoașterea dreptului de superficie al reclamantei asupra terenului proprietatea pârâtei în suprafață de 3.152 mp, situat în Ploiești, str. x, jud. Prahova, aferent construcțiilor proprietatea A. S.A., înscrise în Cartea Funciară nr. x Ploiești și a celorlalte bunuri (pod rulant, basculă, platforme betonate de încărcări - descărcări și depozitare mărfuri și materiale) care fac proprie folosința acestor construcții, precum și obligarea pârâtului să îi permită exercitarea deplină și netulburată a acestui drept. De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1413 din 13 iunie 2019, Tribunalul Prahova, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1152 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A.. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1413 din 23 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul Prahova.

Prin decizia civilă nr. 1744 din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1152 din 23 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2941 din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1413 din 23 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul Prahova.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a invocat incidența motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

A arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 492 din C. civ. de la 1864, interpretând eronat actele și situațiile juridice deduse judecății, cu referire la nașterea dreptului de superficie. Instanța a dat o importanță necuvenită contractului de închiriere nr. x/1999, lăsând fără relevanță situația juridică a edificării construcțiilor în perioada anilor 2006-2008 în baza unor autorizații de construire succesive emise chiar de intimat, care și-a exprimat astfel consimțământul cu privire la edificare. Dreptul său de proprietate asupra construcțiilor a fost notat în cartea funciară și, raportat la particularitățile speței, dreptul de superficie s-a născut ope legis la data edificării construcțiilor.

În opinia sa, existența dreptului de superficie a fost calificată drept o excepție de la regula accesiunii imobiliare artificiale, iar cel care deține o construcție edificată pe terenul altuia devine titularul unui drept de superficie făcând dovada contrară accesiunii, ca prezumție de proprietate.

Cu referire la jurisprudența instanței supreme, a învederat că, și în situația în care ar fi avut încheiat în prezent cu intimatul un contract de închiriere, acțiunea de față ar fi fost perfect admisibilă, în principiu, în sensul valorificării optime a bunurilor pe care le deține și în sensul securizării dreptului de proprietate asupra investiției efectuate. Cu atât mai mult, în situația de față dovedește un interes actual și legitim în promovarea acțiunii de recunoaștere a dreptului de superficie, făcând referire la notificările repetate, în sensul predării investiției către intimat, precum și acțiunea înregistrată sub nr. x/2018, fapte care creează un sentiment de insecuritate.

Tot prin cererea de recurs, recurenta a susținut că, în interpretarea sa, convenția la care se face referire în decizia de casare, nu se referă la un act special întocmit în sensul nașterii/constituirii dreptului de superficie, așa cum concluzionează instanța de apel, ci la un act din care să rezulte acordul neechivoc al proprietarului terenului cu privire la edificarea construcțiilor.

Instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare și nu a efectuat propria analiză referitoare la consimțământul intimatului cu privire la edificare, exprimat prin emiterea autorizațiilor de construire succesive, consimțământ care are valoarea unei convenții, precum și actele emise de intimat în urma corespondenței purtate cu recurenta.

În acest sens, a arătat că decizia recurată nu răspunde apărărilor reclamantei cu privire la voința concordantă a părților nu doar la încheierea, ci și în timpul derulării contractului de închiriere nr. x/1999 și a celor privind interpretarea clauzelor îndoielnice.

Interpretarea instanței de apel cu privire la art. 23 din contractul de închiriere este contrară dispozițiilor art. 1266 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora la stabilirea voinței concordante a părților se va ține seama și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului, pe care instanța de apel a omis să îl analizeze. În acest sens, a arătat că intimatul a deschis cartea funciară pentru a facilita notarea, în favoarea firmei recurente, a dreptului de proprietate privind construcțiile și tot intimatul, pe toată perioada negocierilor privind încheierea unui nou contract de închiriere sau concesionare sau vânzare cumpărare a terenului aferent, a avut o atitudine favorabilă rezolvării situației, tocmai în considerarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor al recurentei.

A învederat că, în măsura în care clauza contractuală aflată în dispută va fi apreciată ca fiind îndoielnică, trebuie să se facă aplicarea dispozițiilor art. 1268-1269 din C. civ., în sensul interpretării în favoarea celui care se obligă.

Cu referire la corecta interpretare și aplicare a prevederilor art. 23 din contractul de închiriere, precum și la demersurile susținute și ferme ale recurentei vizând continuarea raporturilor contractuale cu intimatul, a expus situația de fapt și a aratat că împrejurarea potrivit căreia, la data emiterii notificării de încetare a contractului, folosea terenul proprietatea municipiului Ploiești fără existența unei forme contractuale, a reprezentat rezultatul culpei exclusive a primăriei.

A apreciat că a fost indusă în eroare de intimat prin exprimarea acordului de principiu/avizului favorabil față de prelungirea contractului sau cumpărarea terenului sau concesionarea acestuia, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, inclusiv prin invitația de a participa la ședința de negociere a prețului contractului ce urma a fi încheiat, pentru ca, ulterior datei expirării contractului, să fie notificată recurenta cu privire la obligația eliberării terenului.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul Municipiul Ploiești a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 ianuarie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A., societate aflată în insolvență, prin administrator judiciar - Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei nr. 2941 din 9 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și s-a fixat termen de judecată la 18 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 2941 din 9 noiembrie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. S.A, prin administrator judiciar.

Prioritar, se constată că hotărârea recurată a fost pronunțată în rejudecare, ca urmare a admiterii recursului declarat în primul ciclu procesual de către reclamantă, prin decizia civilă nr. 1744 din 23 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința casării deciziei nr. 1152 din 23 iulie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Fiind reținută incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv lipsa motivării, instanța de recurs a casat, în întregime, decizia recurată și a dispus ca instanța de apel, în rejudecare, să stabilească legea aplicabilă cauzei și să expună propriului raționament față de situația de fapt și de drept dedusă judecății.

Recurenta A. S.A. critică hotărârea instanței de apel, apreciind că există mai multe argumente de nelegalitate, circumscrise motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că incidența acestuia este atrasă de aplicarea eronată a normelor de drept material cuprinse în art. 492 din C. civ. de la 1864 întrucât, raportat la particularitățile speței, dreptul de superficie s-a născut ope legis, la data ridicării construcțiilor, existând consimțământul intimatului cu privire la edificare.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea de constatare a dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 3.129 mp situat în Ploiești, str. x jud. Prahova, pe care au fost ridicate o serie de construcții de către recurenta A. S.A.

Dreptul de superficie este un drept real care permite unei persoane (superficiar) să devină proprietarul construcțiilor, lucrărilor sau plantațiilor pe un teren aparținând unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosință. Dreptul de superficie constituie o excepție de la regula accesiunii imobiliare, reglementată de dispozițiile art. 492 din C. civ. de la 1864, text de lege indicat de reclamantă ca fiind temeiul juridic al demersului judiciar.

Regimul juridic al dreptului de superficie nu era definit prin nicio dispoziție legală sub imperiul vechiul C. civ., fiind rezultatul jurisprudenței și doctrinei, care sunt unanime în sensul că se dobândește în baza înțelegerii părților, legatelor, prescripției achizitive sau legii. În lipsa unei dispoziții legale, a unui legat sau dacă condițiile prescripției achizitive nu sunt îndeplinite, existența unei convenții între proprietarul terenului și persoana care a edificat construcțiile este obligatorie pentru a dobândi acest drept real. Simplul fapt de a ridica construcții, chiar de bună credință, în lipsa unui acord, nu conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra acestora și la dezmembrarea dreptului de proprietate asupra terenului.

În cauza pendinte, recurenta se prevalează de lege dar și de acordul părților, ca modalitate de constituire a dreptului de superficie și, în acest sens, face referire atât la contractul de închiriere nr. x/1999 încheiat cu autoritatea locală, cât și la acordurile, avizele și autorizațiile de construire emise de aceasta.

Procedând la verificarea legalității hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 492 din C. civ., în analizarea premiselor constituirii dreptului de superficie din perspectiva examinării condiției privind dreptul de proprietate asupra unor construcții edificate de recurentă pe terenul intimatului.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că între părți a existat un raport juridic contractual care a luat naștere prin încheierea contractului de închiriere nr. x din 7 iulie 1999, ce a avut ca obiect material terenul în suprafață de 3.129 mp situat în Ploiești, str. x jud. Prahova.

Convenția a instituit dreptul locatarului de a efectua investiții și de a construi pe imobilul închiriat. Însă, aceeași convenție, la art. 23, a prevăzut că "la expirarea duratei prezentului contract, în cazul neîncheierii de către A. S.A. Galați a unui nou contract în baza art. 2 alin. (2), investiția realizată va deveni proprietatea Consiliului Local al Municipiului Ploiești."

Analizând contractul încheiat între părți, prin prisma dispozițiilor art. 977 din C. civ., Înalta Curte validează raționamentul instanței de apel prin aplicarea tehnicii de interpretare a clauzelor contractuale în mod coroborat, potrivit voinței părților contractante. Dispoziția contractuală menționată nu dispune dezmembrarea dreptului de proprietate supra terenului care apaține pârâtului Municipiul Ploiești. Actul juridic invocat de recurentă este un contract de închiriere care permite efectuarea de investiții, cu fondurile proprii ale chiriașului, construcțiile urmând a fi edificate pe terenul proprietatea autorității locale, care, la încetarea raportului contractual, devine și proprietara construcțiilor astfel edificate.

În considerarea acestui raport contractual, care permitea efectuarea de investiții de terenul închiriat, autoritatea locală a emis avizele și autorizațiile de constuire de care se prevalează recurenta.

Înalta Curte reține că nici contractul de închiriere și nici actele unilaterale menționate nu pot constitui un izvor al dreptului de superficie, întrucât reglează un alt tip de raport juridic.

În conținutul dreptului de superficie intră un drept de folosință asupra terenului proprietatea altei persoane, care cuprinde și o posesie specifică (ius possidendi), ca atribut al dreptului de proprietate privată divizat între nudul proprietar și superficiar, situație incompatibilă cu dreptul personal care se naște în favoarea unui chiriaș, titular al unui drept de creanță, cum s-a reținut în speță.

Contractul de închiriere dă naștere unui raport juridic între părți cu un conținut specific, diferit de efectul superficiei, când se ajunge la o dezmembrare a dreptului de proprietate aparținând celui pe fondul căruia se edifică lucrarea și care presupune o convenție în acest sens, în termeni neechivoci.

Autorizațiile de construire sunt acte de autoritate ale administrației publice locale, în baza cărora se pot executa lucrări de construcții și se asigură aplicarea măsurilor legale cu privire la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea obiectivelor de investiții, respectiv pentru dezafectarea construcțiilor și amenajărilor, avizele și acordurile fiind formalități premergătoare acestora.

Din perspectiva raționamentului urmat, singurul care poate face obiectul examinării în prezentul recurs, se constată că, în acord cu dispozițiile C. civ., instanța de apel a dat eficiență întregului conținut al prevederilor contractuale, pe care le-a coroborat cu celelalte acte emise de autoritatea locală, reținând că recurenta nu putea avea o altă calitate decât cea care derivă din contract, respectiv, de chiriaș și că, prin urmare, în aplicarea stipulațiilor contractuale, are obligația de a preda construcțiile, la încetarea contractului, către partenerul contractual.

În concluzie, așa cum corect a reținut instanța de apel, nu există un acord al părților cu privire la constituirea unui drept de superficie asupra terenului aferent construcțiilor, care să rezulte din convenția încheiată sau din alte acte ulterioare - avize, autorizații - ci, dimpotrivă, părțile s-au înțeles să predea întregul imobil - terenul închiriat și investițiile realizate - la sfârșitul contractului de închiriere.

Mai mult, nu se poate reține nici dobândirea dreptului real pretins, ope legis, așa cum se susține în cererea de recurs. Pe de o parte, nașterea dreptului de superficie prin efectul legii, exclude convenția părților. Or, recurenta a susținut, pe tot parcursul procesului, existența unui acord în sensul constituirii superficiei. Pe de altă parte, nu există niciun act normativ care să vizeze situația dedusă judecății. Legiuitorul nu a înțeles să recunoască dreptul de superficie cu caracter recognitiv și constatator asupra suprafețelor de teren închiriate pentru a asigura o normală folosință a investițiilor. Dreptul de superficie rezultă din lege doar în anumite situații de excepție, expres reglementate, care nu se regăsesc în cauză.

În realitate, așa cum a reținut instanța de apel, prin contractul de închiriere nr. x din 7 iulie 1999, autoritatea locală a transmis recurentei dreptul de a folosi terenul, ca obiect al unei obligații personale, rezultate din contract, pentru o anumită perioadă de timp, iar nu ca atribut al proprietății, pe durata construcției. Încetarea contractului de închiriere nu a condus la transformarea detenției precare în drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate. De asemenea, nici celelalte acte emise de autoritatea locală nu au un asemenea efect juridic.

În concluzie, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 492 din C. civ., criticile recurentei reclamante, sub acest aspect, fiind nefondate.

Jurisprudența invocată în cererea de recurs nu are relevanță în cauză, întrucât dreptul românesc contemporan nu acordă practicii judiciare calitatea de izvor de drept, principiului separației puterilor în stat și al legalității atribuind puterii judecătorești competența aplicării legii edictate de puterea legislativă. Mai mult, decizia la care face referire vizează o altă situație de fapt față de cea dedusă judecății pe calea prezentului demers judiciar.

Prin urmare, față de considerentele expuse, primul motiv de recurs urmează a fi respins, ca nefondat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că decizia recurată nu este motivată corespunzător întrucât nu a oferit niciun răspuns apărărilor referitoare la voința concordanță a părților și interpretarea clauzelor îndoielnice ale convenției.

Însă, nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deși prin art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecății. Astfel, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel Ploiești, secția I civilă nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt și de drept, că nu sunt analizate dispozițiile legale incidente. Instanța de apel a explicat, detaliat, raționamentul pentru care apelul reclamantei nu poate fi primit și a analizat inclusiv conținutul art. 23 din convenția ce reprezintă acordul părților.

Așadar, concluzia instanțelor de fond și soluția adoptată în cauză nu sunt consecința ignorării apărărilor formulate de către recurentă ci a reținerii ca întemeiată a apărării autorității locale, în sensul că părțile au urmărit închirierea terenului iar nu dezmembrarea dreptului de proprietate asupra acestuia.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă, ca nefondată.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta critică modalitatea în care instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 23 din contractul de închiriere, apreciind că soluția la care s-a oprit încalcă dispozițiile art. 1266-1269 din noul C. civ., respectiv art. 977 - 985 din vechiul C. civ.

Însă, nici aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu sunt fondate.

Înalta Curte reține că dispozițiile legale cuprinse în C. civ., care reglementează regulile de interpretare ale actului juridic, au fost corect aplicate de către instanța de apel, în decizia recurată.

Din analiza clauzelor contractuale, în principal a art. 23 din contractul de închiriere, Înalta Curte reține că, în mod corect, a fost interpretată voința părților ca fiind aceea ca locatarul să folosească terenul închiriat și să construiască pe acesta, urmând ca investițiile să treacă în patrimoniul autorității locale, la încetarea raportului contractual.

Ipoteza agreată de părți, însușită prin semnătură, nu condiționează pierderea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, la încetarea contractului de închiriere, de existența în sarcina recurentei a unei situații culpabile, așa cum susține aceasta în cererea de recurs.

De altfel, recurenta a încercat, prin intermediul instanței de judecată, să prelungească raportul contractual, însă demersul său a fost respins prin sentința civilă nr. 8945 din 3 noiembrie 2016 a Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă prin respingerea apelului.

Prin urmare, nu prezintă relevanță corespondența dintre părți, deschiderea cărții funciare, avizele emise de autoritatea locală sau valoarea investițiilor.

Conținutul convenției este clar, voința părților a fost stabilită prin raportare la dispozițiile contractuale, soluția instanței de apel fiind în concordanță cu dispozițiile art. 977 și următoarele din C. civ.

În ceea ce privește argumentul referitor la încălcarea, de către autoritatea locală, a principiului bunei-credințe și inducerea în eroare a recurentei, un atare argument ține de valabilitatea actului pretins și ar fi trebuit dedus cercetării judecătorești printr-o acțiune specifică intentată de recurentă, cu alte cerințe și consecințe juridice.

Înalta Curte reține că, dat fiind regimul de cale extraordinară de atac a recursului, circumscrisă exclusiv unui control de legalitate a hotărârii instanței de apel atacate, elementele de fapt ale litigiului ori aprecierile realizate de instanțele de fond asupra acestora nu mai pot fi contestate ori rediscutate în această etapă procesuală. Intră în această categorie, și nu vor fi analizate, toate aspectele de fapt detaliate în cererea de recurs și care se referă la relațiile dintre părți, corespondența acestora, atitudinea autorității locale și demersurile recurentei.

În considerarea acestor argumente, și acest motiv de recurs va fi respins, ca nefondat.

Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar - Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei civile nr. 2941 din 9 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar - Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei civile nr. 2941 din 9 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 aprilie 2024.