Decizia nr. 2033/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă la data de 14 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu S.C. C. S.A., obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat de fapta sa ilicită, constând în folosirea și ocuparea fără drept a imobilului proprietatea reclamanților, teren în suprafață de 12.390 mp situat în municipiul Ploiești, Intrarea Morilor nr. 3A, județul Prahova, respectiv plata contravalorii lipsei de folosința a terenului pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii, evaluată provizoriu la suma de 223.020 RON și, în continuare, până la eliberarea și predarea de către pârâtă a terenului, cu cheltuieli de judecată. La data de 9 octombrie 2017, reclamații și-au modificat cererea în sensul că au chemat în judecată, în calitate de pârâtă, alături de pârâta inițială, și Unitatea administrativ-teritorială Municipiul Ploiești, prin Primar, solicitând: 1) obligarea pârâtelor, în solidar, la repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită constând în folosirea/ocuparea fără drept a imobilului în litigiu, respectiv plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pentru ultimii trei ani anterior introducerii cererii, evaluată provizoriu la suma de 223.020 RON și, în continuare, până la eliberarea și predarea, de către pârâte, a terenului; 2) evacuarea necondiționată a pârâtelor din imobilul teren, în suprafață de 12.390 mp, situat în municipiul Ploiești, Intrarea Morilor nr. 3A, județul Prahova, pe care îl folosesc și ocupă fără drept, evacuare care să aibă loc prin golirea terenului de materiale (șine metalice, plăci și traverse de beton, gunoaie), prin spargerea restului de platformă betonată și debarasarea terenului de materialele rezultate, demontarea și îndepărtarea restului de echipamente, instalații rămase pe teren, fundațiile de beton ale stâlpilor de la instalații, prin mutarea autovehiculelor parcate și închiderea căilor lor de acces; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, onorarii de avocat, onorarii expert, precum și toate cheltuielile ocazionate de proces. La 13 decembrie 2018, reclamanții au formulat precizare la acțiune, prin care au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.642.914 RON, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 145/12 septembrie 2018, întocmit de expert inginer D., specialitatea evaluări proprietăți imobiliare, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru ultimii trei ani anterior introducerii acțiunii și până la data expertizei (7 septembrie 2018).

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 980 din 19 aprilie 2019, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâte, prin întâmpinare, ca neîntemeiate. A admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea de evacuare a pârâtei S.C. C. S.A. și a respins această cerere în puterea lucrului judecat. A admis, în parte, acțiunea modificată și completată și le-a obligat pe pârâte, în solidar, să plătească reclamanților contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea acestora, teren în suprafață de 12390 mp, situat în Ploiești, Intrarea Morilor nr. 3A, județul Prahova, de la data introducerii acțiunii (14 iunie 2017) și până la data întocmirii expertizei (7 septembrie 2018), în valoare de 483210 RON. A dispus evacuarea pârâtei UAT Municipiul Ploiești, prin Primar din imobilul menționat anterior. A respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată. A admis, în parte, cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și le-a obligat pe pârâte, în solidar, să plătească acestora 16.487 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat, acordate în raport de pretențiile admise.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin decizia nr. 2824 din 14 noiembrie 2019, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți împotriva sentinței și încheierii din 15 martie 2019 ale tribunalului și de pârâți împotriva aceleiași hotărâri.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanții și pârâții. 1).Prin motivele de recurs, subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., reclamanții B. și A. au susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1523 alin. (1) lit. e) C. civ., cu consecința aplicării greșite a dispozițiilor art. 1522 C. civ. Au arătat că în mod greșit nu au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamanților contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea acestora (teren în suprafață de 12.390 mp situat în Ploiești, Intrarea Morilor nr. 3A, județul Prahova) pentru 3 ani anteriori introducerii acțiunii (14 iunie 2014-14 iunie 2017) în cuantum de 1.159.704 RON, conform raportului de expertiză tehnică judiciară nr. 145/2018 întocmit de expert inginer D.. Astfel, deși instanța de apel a reținut, în mod corect, că terenul reclamanților a fost ocupat în respectiva perioadă, a constatat, în mod greșit, în contradicție cu probele administrate, că lipsa de folosință nu se datorează lipsei de acces, ci depozitării, de către pârâte, a unor materiale de construcție pe respectivul teren și că reclamanții nu ar fi făcut dovada efectuării vreunui demers prin care să solicite de la pârâte lipsa de folosință. Recurenții au susținut și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1385 și art. 1386 C. civ. și respingerea, în mod greșit, a solicitării reclamanților de a obliga pe pârâți să procedeze la: golirea terenului de deșeuri-gunoaie, prin transportul acestora în altă locație, respectiv la groapa de gunoi; spargerea restului de platformă betonată rămasă și debarasarea materialului astfel provenit; demontarea și îndepărtarea restului de echipamente-instalații de pe teren, inclusiv reziduurile rămase în pământ în urma acestei operații, respectiv fundațiile de beton ale stâlpilor instalațiilor. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții au precizat că instalațiile și construcțiile existente pe teren sunt proprietatea RATP Ploiești, a cărei succesoare în drepturi este S.C. C. S.A., iar prin procesul-verbal nr. STI 2511/7 februarie 2007, pârâta s-a angajat să dezafecteze instalațiile și să predea terenul. Față de această situație, au susținut că nu se poate reține că reclamanții ar fi acceptat rămânerea pe teren a acelor instalații, care nu aveau cum să le folosească și nici pârâta nu avea cum să le doneze. Au menționat că intimații au recunoscut existența acestor bunuri pe terenul reclamanților, ea fiind dovedită cu înscrisuri, declarații de martori și expertiză de evaluare, iar abandonarea lor pe terenul în discuție provoacă un prejudiciu. 2).Recurentul - pârât Municipiul Ploiești, prin Primar, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată este nelegală, întrucât s-a apreciat greșit asupra calității procesuale pasive a acestei entități, care nu a fost dovedită în cauză. A mai arătat recurentul că între B., E. și A., în calitate de proprietari ai terenului situat în str. x și Regia Autonomă de Transport Public Ploiești a fost încheiat contractul de închiriere nr. x/5 martie 2001, având ca obiect procurarea folosinței unui teren de 12.930 mp, situat la aceeași adresă, terenul închiriat fiind utilizat pentru parcare autobuze-proprietatea locatorului. Acest contract a fost prelungit până la 1 iulie 2007, iar la 7 februarie 2007, părțile au încheiat un proces-verbal prin care au convenit dezafectarea instalațiilor de termoficare, telecomunicații și rețelei calculatoare, predarea-primirea realizându-se la data de 1 martie 2007. Între Municipiul Ploiești și RATP Ploiești s-a încheiat contractul de administrare nr. x, în baza Hotărârii nr. 43/2007, în anexa 3.4 figurând la poziția nr. 5 teren sediu RATP, str. x, în suprafață de 56.821 mp. Ca urmare a reorganizării administrative a RATP-ului prin Hotărârea nr. 425/2013 s-a aprobat delegarea gestiunii serviciului de transport public local, fiind încheiat în acest sens contractul nr. x/2013. 3).Recurenta - pârâtă S.C. C. S.A., prin motivele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a arătat că, în mod greșit, a fost obligată, în solidar cu UAT-Municipiul Ploiești, la plata sumei de 483.210 RON către reclamanți, reținându-se, în mod eronat, că terenul acestora a fost ocupat abuziv de către cei doi pârâți prin depozitarea unor materiale provenite din executarea unor lucrări de modernizare efectuate de primărie. A susținut că hotărârile pronunțate în cauză cuprind motive contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanțele au reținut că terenul în litigiu a intrat, de la data de 5 martie 2007, în posesia reclamanților proprietari, dată la care s-a întocmit procesul-verbal de predare-primire între reclamanți și F. S.A.. Au mai reținut că din conținutul procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc G. la data de 17 mai 2018 în dosarul execuțional nr. x/2018 rezultă faptul că UAT Municipiul Ploiești, prin Primar ocupa terenul reclamanților prin depozitarea materialelor recuperate ca urmare a modernizării liniei de tramvai, arătându-se și faptul că acestea aparțin în totalitate Municipiului Ploiești, reprezentant de pârâta UAT. Coroborând cele reținute în mod legal prin sentința de fond și confirmate de instanța de apel, rezultă, potrivit recurentei, că pârâta F. S.A. a eliberat terenul în cauză încă din data de 5 martie 2007 (data încheierii procesului-verbal de predare-primire a terenului, semnat și însușit de către părți), iar pe acest teren, la data de 17 mai 2018 se află depozitate bunuri aparținând UAT Municipiul Ploiești. Din aceleași considerente, instanța de fond a dispus doar evacuarea pârâtei UAT Municipiul Ploiești de pe terenul proprietatea reclamanților, considerând, în mod legal și temeinic, că aceasta este singura entitate care ocupă în mod nelegal locația în discuție. Ca atare, a susținut că în mod nelegal, instanțele anterioare au dispus obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință, în solidar cu cealaltă pârâtă, în condițiile în care ambele instanțe au reținut că doar UAT- Municipiul Ploiești este vinovată de acest prejudiciu.

Apărările formulate în cauză Recurenții - reclamanți B. și A. au formulat întâmpinări la recursurile pârâților. Referitor la recursul pârâtei S.C. C. S.A., recurenții-reclamanți au invocat excepția de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele expres și limitativ reglementate de art. 488 C. proc. civ., arătând că, deși formal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recursul pârâtei vizează chestiuni de netemeinicie ce nu pot fi analizate de către instanța de control judiciar. În subsidiar, au solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului. Referitor la recursul pârâtului Municipiul Ploiești, prin Primar, recurenții-reclamanți au invocat, de asemenea, excepția de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., arătând că, deși formal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul vizează chestiuni de netemeinicie ce nu pot fi analizate de către instanța de control judiciar. În subsidiar, au solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului. Recurenții - pârâți nu au formulat întâmpinări, în cauză nedepunându-se nici răspunsuri la întâmpinările recurenților - reclamanți.

Procedura de filtru Raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanți și de pârâta S.C. C. S.A., acordând termen cu citare părți, la 14 octombrie 2020, iar în ceea ce privește recursul Municipiului Ploiești, prin Primar, prin aceeași încheiere, s-a constatat neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din cod. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele: 1) Cu referire la recursul formulat de reclamanți, circumscris motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul său întemeiat. - Astfel, soluția adoptată de instanțele de fond în privința celui dintâi capăt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată - privitor la obligarea pârâtelor, în solidar, la plata despăgubirilor în sumă de 1.642.914 RON (potrivit raportului de expertiză nr. x/12.09.2018) pentru lipsa de folosință a terenului de 12.390 mp pe ultimii trei ani anterior introducerii acțiunii (14.06.2017), și până la data expertizei (7.09.2018) - a fost criticată ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) și a) art. 1522 C. civ. Se reține că, prin acțiunea dedusă judecății, modificată și precizată, reclamanții s-au plâns de ocuparea abuzivă de către pârâte a terenului deținut de aceștia în proprietate, în Municipiul Ploiești, județul Prahova, în suprafață totală de 12.390 mp, ocupare abuzivă care s-a manifestat ulterior epuizării raporturilor contractuale dintre reclamanți și S.C. C. S.A. (succesoare a RA TPPloiești) la 1 ianuarie 2007 (în baza contractului de închiriere nr. x/5.03.2001 și a actului adițional la acesta nr. 1/16.11.2006) și care, potrivit constatărilor instanțelor, a îmbrăcat forma ocupării terenului cu materiale și instalații grele (sine metalice, plăci și traverse de beton), rezultate din dezafectarea unor linii de tramvai din Municipiul Ploiești. Prima instanță, ca și cea din apel au considerat întemeiate doar în parte aceste pretenții, prin soluția pronunțată acceptând despăgubirea reclamanților doar cu suma de 483.210 RON, drept contravaloare a lipsei de folosință pentru teren în intervalul de timp cuprins între data de 14.06.2017 - data introducerii acțiunii și 7.09.2018 - data întocmirii expertizei contabile. Argumentele prin care cele două instanțe și-au justificat soluția nu reprezintă decât o sumă de contradicții în raport cu situația juridică a cauzei și cu propriile statuări ale acestora asupra situației de fapt litigioase. Astfel, tribunalul a considerat neîntemeiate pretențiile de despăgubire pe perioada celor trei ani anterior introducerii acțiunii, reproșând reclamanților pasivitatea în apărarea dreptului de proprietate timp de mai mult de 10 ani (de la încetarea raporturilor contractuale), nedovedirea privării lor de folosința terenului pe durata celor trei ani în sensul neprobării dorinței/intenției de valorificare în orice fel a terenului, neprobarea îngrădirii accesului efectiv la teren, corelativ reținerii faptului că terenul ar avea ieșire (și) la str. x. În sfârșit, s-a arătat că, în condițiile art. 1522 C. civ., nu se poate considera că pârâtele au fost puse în întârziere în privința dreptului și pretențiilor reclamanților decât prin cererea de chemare în judecată, motiv pentru care lipsa de folosință nu poate fi acordată decât începând cu această dată. Aceste statuări vin însă în contradicție flagrantă cu celelalte considerente prin care, spre exemplu, se reține vinovăția pârâtelor care, potrivit tribunalului, constă în faptul că, deși cunoșteau că terenul în litigiu aparține reclamanților cel puțin de la momentul anului 2002 când s-a întocmit contractul de închiriere cu RA TPPloiești (în realitate, în 5.03.2001), au încălcat acest drept prin depozitarea materialelor grele rezultate din dezafectarea unor linii de tramvai (fapt ce a avut loc începând cu anul 2014, când s-a aprobat depozitarea materialelor pe teren în urma adoptării Hotărârii nr. 108/31.03.2014 a Consiliului local al Municipiului Ploiești). De asemenea, vin în contradicție cu concluzia generală a tribunalului care, subsecvent reținerii neprobării de către reclamanți a îngrădirii accesului lor efectiv la teren, arată că "Practic, lipsa de folosință reclamată în cauză nu este generată de o lipsă reală a accesului reclamanților la teren ci de ocuparea terenului de către pârâte prin depozitarea materialelor rezultate din scoaterea din funcțiune a liniei de tramvai, făcută de UAT Ploiești prin S.C. F. S.A. potrivit contractului de administrare încheiat între acestea și Hotărârilor de Consiliul local, aflate la dosar". Tot astfel, în mod contradictoriu, deși reține exact că temeiul juridic al acțiunii este răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru fapta lor ilicită constând în privarea reclamanților de folosința terenului și deși statuează asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a acestora, în temeiul art. 1349 C. civ., tribunalul reține incidența în raporturile dintre părți a dispozițiilor art. 1522 C. civ. privitoare la punerea în întârziere a debitorului cu privire la executarea obligațiilor sale. Aceasta, în pofida reglementării cuprinse în dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ. potrivit cărora debitorul se află de drept în întârziere atunci când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale, categorie din care face parte și obligația de dezdăunare pentru fapta ilicită săvârșită de pârâte, potrivit considerentelor primei instanțe. În sfârșit, deși a arătat că reclamanții nu ar fi probat intenția/dorința de valorificare a terenului ce le aparține, în decursul celor trei ani anterior introducerii acțiunii, prima instanță nu a precizat pe ce bază a stabilit existența aceluiași element pe durata de timp pentru care, totuși, a acordat despăgubiri (după introducerea acțiunii). Deși aceste considerente criticabile sunt ale hotărârii de primă instanță, Înalta Curte reține că au fost deplin însușite și chiar întărire prin hotărârea instanței de apel care, de aceeași manieră contradictorie, a argumentat neacordarea despăgubirilor pentru cei trei ani anterior promovării acțiunii prin pasivitatea reclamanților care nu ar fi făcut niciun demers de a cere pârâtelor lipsa de folosință, care nu și-au demonstrat intenția valorificării bunului, care nu au avut îngrădit accesul la teren, în condițiile în care s-a demonstrat și reținut că lipsa de folosință a fost generată, în realitate, de existența materialelor depozitate pe teren. Or, aceste considerente comune ale instanțelor de fond, relevă că soluția pe care o sprijină contravine temeiului juridic care reglementează raporturile dintre părți, respectiv răspunderea civilă delictuală, și regulilor specifice acesteia caracterizate, între altele, prin aceea că debitorul obligației de reparare a prejudiciului este de drept în întârziere, după cum o spune expres art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ. Prin urmare, pentru a obține încetarea folosinței abuzive a terenului lor de către pârâte și, eventual, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate, reclamanții nu erau ținuți, așa cum eronat s-a apreciat de către cele două instanțe, de o notificare prealabilă a acestora, în absența căreia să se considere că cererea de chemare în judecată ține loc de punere în întârziere a debitorului în privința executării obligațiilor sale și că daunele cuvenite pot fi acordate doar de la data acesteia. Dispozițiile art. 1522 C. civ. - a căror aplicare a fost făcută de către instanțe pentru a se decide în sensul limitării dreptului reclamanților la repararea prejudiciului cauzat lor prin fapta ilicită a pârâtelor pentru perioada de timp începând cu data înregistrării acțiunii, ca moment considerat relevant sub aspectul punerii lor în întârziere - nu sunt incidente raporturilor extracontractuale dintre părți, în care s-a reținut că s-au aflat acestea ulterior împlinirii termenului ferm de închiriere a terenului, respectiv 1 ian. 2007, potrivit mențiunilor din contractul de închiriere nr. x/5.03.2001 și din actul adițional nr. x/16.11.2006. Pasivitatea reclamanților în apărarea dreptului lor de proprietate timp de mai mult de 10 ani (de la încetarea raporturilor contractuale cu RA TP Ploiești) nu constituie un argument legal al refuzului dezdăunării lor pentru încălcările aduse de pârâte în folosința bunului a cărui proprietate o dețin, pe durata celor trei ani anterior introducerii acțiunii. Acționând pe calea prezentei cereri în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, reclamanții au făcut-o din postura lor de titulari ai unui drept real, cel de proprietate (iar nu ai unei obligații de protejare a acestuia), drept opozabil erga omnes și care generează tuturor celorlalte subiecte de drept obligația de a se abține de la orice fel de acte/acțiuni de încălcare a acestuia. Astfel de obligații sunt cu atât mai evidente când, în istoricul relațiilor dintre părți, există raporturi contractuale privitoare la folosința terenului, a căror încetare a fost agreată de părți la o dată ferm stabilită (1 ianuarie 2007, dată la care contractul de închiriere nr. x/5.03.2011 se rezilia de drept, potrivit actului adițional la acesta nr. 1/16.11.2006). Singura consecință a pasivității reclamanților în protejarea dreptului lor de proprietate, sub aspectul lipsirii de atributul folosinței bunului imobil, nu poate fi alta decât cea atrasă de intervenirea prescripției extinctive, consecință pe care aceștia și-au asumat-o deja, limitându-și ei înșiși pretențiile la durata celor trei ani anterior formulării acțiunii. În mod evident, nu poate constitui un argument legal pentru limitarea dreptului reclamanților la despăgubiri, date fiind circumstanțele cauzei reținute ca atare de instanțe, nici considerentul prin care acestea au relevat că reclamanții ar fi avut acces pe teren sau că nu s-ar fi probat blocarea accesului lor de către pârâte. Fundamentându-și soluția pe un atare considerent, instanțele de fond au scăpat din atenție faptul că prin acțiunea dedusă judecății reclamanții s-au plâns nu de lipsa accesului lor pe terenul care le aparține, ci de imposibilitatea lor de a-l folosi în deplinătatea atributelor conferite de dreptul de proprietate, tocmai întrucât, prin acțiunile ilicite ale pârâtelor, contrare angajamentelor luate, de dezafectare a instalațiilor și de predare a terenului (potrivit celor consemnate în procesul-verbal nr. x/7.02.2007), acestea au ocupat în totalitate suprafața de 12.300 mp teren cu materiale grele (șine metalice, traverse și plăci de beton) provenite din dezafectarea unor căi de rulare a tramvaielor din Municipiul Ploiești, aspect, de altfel, reținut ca atare în ambele hotărâri de fond atât cu ocazia statuării asupra calității procesuale pasive a pârâtelor, cât și în dezlegările pe fond date litigiului. Ca atare, doar într-o soluționare profund contradictorie, se putea statua că "lipsa de folosință reclamată în cauză nu este generată de o lipsă reală a accesului reclamanților la teren ci de ocuparea terenului de către pârâte, prin depozitarea materialelor rezultate din scoaterea din funcțiune a liniei de tramvai", concomitent cu reținerea că "pârâtele nu le-au îngrădit fizic reclamanților accesul la teren" (aspect nerelevant cauzei cât timp accesul pe teren nu trebuie să fie doar unul formal, ci în vederea folosirii terenului potrivit destinației sale), pentru ca, și pe acest considerent să se decidă că dreptul la despăgubire nu poate fi recunoscut reclamanților pe durata celor trei ani anterior introducerii acțiunii. În raport de cele anterior reținute, se apreciază că soluția adoptată în privința celui dintâi capăt al cererii, modificate și precizate, este una care contravine dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. și propriilor statuări ale instanțelor, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu cele ale art. 497 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii atacate și refacerea judecății de către instanța de apel, potrivit cu dezlegările arătate. - Soluția dată celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, modificată și precizată, prin care s-a solicitat evacuarea pârâtelor de pe terenul de 12.390 mp și, în final, doar a pârâtei UAT Ploiești (dată fiind autoritatea de lucru judecat ce s-a invocat în raport de sentința civilă nr. 6948/8.08.2017 a Judecătoriei Ploiești și de pârâta S.C. C.), în modalitățile indicate de reclamanți - prin golirea terenului de materiale, gunoaie, prin dezafectarea platformei betonate și debarasarea resturilor de pe teren, demontarea și îndepărtarea resturilor de echipament, instalații, prin mutarea autovehiculelor parcate - a fost criticată ca fiind dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 1385 și 1386 C. civ. care consacră principiul reparării integrale și în natură a prejudiciilor rezultate din săvârșirea faptelor ilicite. Din conținutul memoriului de recurs se înțelege că recurenții au criticat în mod specific soluția de respingere a capătului de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtelor în solidar la golirea terenului de deșeuri, la spargerea platformei betonate și evacuarea materialului rezultat, la demontarea și îndepărtarea echipamentelor, instalațiilor și materialelor dezafectate aflate pe teren. Înalta Curte apreciază critica justificată în condițiile în care, deși a considerat întemeiată cererea de evacuare a pârâtei UAT Ploiești din imobilul proprietatea reclamanților, despre care a reținut că l-a ocupat fără drept prin depozitarea de materiale grele, cu concursul S.C. F. S.A. și în virtutea contractului de administrare încheiat cu aceasta, prima instanță nu a dispus (iar instanța de apel a menținut soluția sa) ca evacuarea să aibă loc în modalitatea solicitată de reclamanți, respectiv prin obligarea pârâtelor la golirea terenului de materiale (șine metalice, plăci și traverse de beton, resturi materiale de construcție). Chiar dacă a reținut în considerente că evacuarea UAT Ploiești de pe teren implică și ridicarea materialelor depozitate, dispozitivul hotărârii nu a stabilit această obligație specifică nici măcar în sarcina acestei pârâte, deși exista o solicitare expresă a reclamanților în acest sens, iar datele cauzei o impuneau în considerarea particularităților sale (imposibilitatea folosirii terenului de către reclamanți dată fiind ocuparea sa abuzivă cu materiale grele de către pârâte). În plus, măsura solicitată era necesară ca cea mai adecvată formă de reparație în natură a prejudiciului adus dreptului de proprietate al reclamanților afectat, precum s-a reținut de instanțe de fond, prin fapta abuzivă a pârâtelor. Aceasta întrucât, repararea prejudiciului adus dreptului reclamanților presupune nu doar dezdăunarea lor pentru privarea de folosința terenului ce le aparține, ci și readucerea bunului în starea de a putea fi folosit din nou, ceea ce presupune, în mod necesar, eliberarea sa de materialele și resturile de construcții depozitate pe suprafața sa. Cât privește celelalte măsuri solicitate de reclamanți, relative la dezafectarea platformei betonate și evacuarea materialului rezultat, recurenții au făcut trimitere la conținutul contractului și a procesului-verbal de predare-primire nr. x/5.03.2001, susținând că instalațiile și construcțiile (platforma betonată) care existau pe terenul lor au fost recunoscute ca executate și ca aparținând RA TPPloiești, în timp ce prin procesul-verbal nr. x/7.02.2007, antecesoarea pârâtei S.C. C. S.A. s-a angajat să dezafecteze instalațiile și să predea terenul. Instanțele de fond au respins această solicitare cu motivarea că atât platforma betonată, cât și rețeaua de canalizare au fost edificate pe teren înainte de anul 1989, fiind atribuite reclamanților odată cu terenul ce a făcut obiectul restituirii, în starea în care el se găsea, astfel că nu există niciun temei de a obliga pârâtele la dezafectarea lor. Întrucât criticile recurenților se întemeiază pe argumente deduse din probele administrare în cauză, urmează ca acestea să fie evaluate de instanța de apel cu ocazia rejudecării pentru a se aprecia, în legătură cu solicitarea de dezafectare a platformei betonate, în ce măsură criteriul vechimii elementului de construcție poate fi menținut raportat și la cel al angajamentelor asumate de părți prin actele pe care le-au semnat. Găsind întemeiat și acest motiv de recurs, în sensul că dezlegarea dată celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată modificată și precizată s-a realizat cu nesocotirea principiilor consacrate prin dispozițiile art. 1385 și 1386 specifice materiei răspunderii civile delictuale - principiul reparării integrale și în natură a prejudiciului - deși instanțele dispuneau de toate datele necesare, chiar potrivit propriilor dezlegări, pentru a încuviința evacuarea de pe teren prin dispunerea măcar a unora din măsurile solicitate de reclamanți (respectiv prin ridicarea de pe teren a materialelor depozitate constând în șine metalice, plăci și traverse de beton, resturi de materiale de construcții, etc), Înalta Curte va admite recursul declarat de aceștia și, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. 2) Recursul formulat de pârâta S.C. C. S.A. a criticat pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., decizia instanței de apel care a menținut-o pe cea a primei instanțe, relative la obligarea sa în solidar, alături de pârâta UAT Ploiești, la plata în favoarea reclamanților a sumei de 483,210 RON cu titlu de lipsă de folosință a terenului pe durata de timp din 14.06.2017 - 7.09.2018. În esență, argumentele acestei recurente au valorificat informațiile reținute în hotărârile celor două instanțe de fond prin care se arată că la 5.03.2007 terenul a cărui situație se discută ar fi fost predat în posesia reclamanților de RA TP Ploiești S.A. pe bază de proces-verbal încă din 5.03.2007 și că materialele depozitate pe terenul în cauză aparțin în totalitate UAT Ploiești (după cum s-a reținut și prin procesul-verbal al executorului judecătoresc întocmit în dosarul execuțional nr. x/2018). În plus, susține această recurentă, măsura evacuării de pe teren a fost dispusă doar față de pârâta UAT Ploiești ca singură entitate care ocupă nelegal locația în discuție. Criticile recurentei-pârâte nu sunt fondate în condițiile în care concluzia neîndoielnică a primei instanțe, dedusă din analiza ansamblului probator administrat în cauză și neinfirmată sub vreun aspect prin judecata din apel a fost în sensul că lipsa de folosință reclamată în cauză a fost generată de ocuparea terenului de către pârâte, prin depozitarea materialelor rezultate in scoaterea din funcțiune a liniei de tramvai, realizată de UAT Ploiești prin S.C. F. S.A. potrivit contractului de administrare încheiat între acestea și Hotărârilor de Consiliu local depuse la dosar . Tribunalul a mai precizat că "prin probatoriul administrat reclamanții au făcut dovada faptei ilicite a pârâtelor constând în privarea de folosința terenului", în timp ce lipsa de folosință în raport cu pârâta C. S.A. a fost dovedită prin litigiul purtat între reclamanți și această societate, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, finalizat prin sentința civilă nr. 6948/8.08.2017 a Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă, prin care s-a dispus evacuarea sa de pe terenul situat în Ploiești, județul Prahova, în suprafață de 1239 mp. Ulterior, în dosarul execuțional nr. x/2018, prin procesul-verbal din 17.05.2018, reclamanții au fost puși în posesia terenului în raport cu această societate. Valorificând toate aceste informații, prima instanță a reținut corect că se demonstrează astfel că această pârâtă avea posesia terenului la data formulării cererii de evacuare în dosarul nr. x/2017, posesie pe care a încetat-o la 17.05.2018, când a fost pusă în executare hotărârea de evacuare pronunțată împotriva sa în respectivul dosar. Prin urmare, este stabilit în cauză că recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a avut posesia nelegitimă a terenului ce aparține reclamanților până la data de 17.05.2018, când aceasta a încetat prin punerea lor în posesie în dosarul execuțional nr. x/2018. Așadar, această pârâtă este responsabilă de săvârșirea faptei ilicite constând în lipsirea reclamanților de folosința terenului până la data de 17.05.2018 și, implicit, ținută în solidar cu cealaltă pârâtă, pentru acoperirea prejudiciului cauzat până la acest moment. Devine astfel lipsită de relevanță chestiunea apartenenței la proprietatea pârâtei UAT Ploiești a materialelor grele rezultate din dezafectarea căii de rulare a tramvaiului din Ploiești, despre care s-a reținut, de altfel, că au fost depozitate pe terenul ce aparține reclamanților prin concursul acțiunilor celor două pârâte. Este, de asemenea, nerelevantă sub aspectul contestat - al măsurii în care se poate considera că această pârâtă poate fi ținută de obligația de dezdăunare a reclamanților, în solidar cu UAT Ploiești - faptul că prin hotărârile adoptate în prezenta cauză s-a dispus evacuarea de pe teren doar a celeilalte pârâte (UAT Ploiești), cât timp soluția pronunțată nu a avut la bază considerentul arătat de recurenta-pârâtă (anume că doar această entitate ar ocupa în mod nelegal locația în discuție), ci împrejurarea că măsura de evacuare a C. S.A. fusese deja adoptată (și chiar adusă la îndeplinire) printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă, respectiv sentința civilă nr. 6948/8.08.2017 a Judecătoriei Ploiești, a cărei autoritate de lucru judecat a fost reținută. În considerarea tuturor acestor motive, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A., apreciat ca fiind nefondat, va fi respins în consecință. 3) Cât privește recursul declarat de Municipiul Ploiești, prin raportul asupra recursurilor formulate în cauză s-a reținut că acesta ridică o problemă de încadrare în motivele legale de recurs deoarece a redat într-o manieră identică criticile formulate în calea de atac a apelului (cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei) prin care a susținut excepția lipsei calității sale procesuale pasive, critici asupra cărora instanța devolutivă deja s-a pronunțat, fără ca motivarea recursului să se raporteze la dezlegările instanței din apel. Prin încheierea din Camera de Consiliu din 8.07.2020, Înalta Curte a reținut neîncadrarea criticilor acestui recurs în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul formulat de Municipiul Ploiești împotriva deciziei instanței de apel. Cât privește cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți în etapa recursului - singurii cărora le-a fost admisă această cale de atac - în cuantum total de 14.714 RON (6.000 RON onorariu de avocat și 8.714 RON taxă judiciară de timbru) și a căror acordare aceștia au solicitat-o, urmează să se pronunțe asupra lor aceeași instanță de trimitere, dată fiind imposibilitatea finalizării judecății litigiului prin epuizarea căii de atac a recursului, în urma căruia s-a impus adoptarea soluției de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în aplicarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,