ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 995/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă la data de 14.06.2017 sub nr. x/2017, reclamanții A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat de fapta sa ilicită constând în folosirea și ocuparea fără drept a imobilului proprietatea reclamanților, teren în suprafață de 12.390 mp situat în Municipiul Ploiești, Intrarea Morilor nr. 3A, județul Prahova, respectiv plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pentru ultimii trei ani anteriori introducerii prezentei cereri, evaluată provizoriu la suma de 223.020 RON și în continuare până la eliberarea și predarea de către pârâtă a terenului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 219, art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1359, art. 1381, art. 1 385, art. 1386 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

La data de 19.07.2017 pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.

La data de 09.10.2017 reclamații au înțeles să-și modifice cererea de chemare în judecată, în sensul de a chema în judecată, în calitate de pârâtă, alături de pârâta inițială C. S.A. și Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Ploiești, prin primar. Au solicitat evacuarea necondiționată a pârâtelor din imobilul în litigiu, evacuare ce presupune: golirea terenului de materiale, respectiv tone de șine metalice, plăci și traverse de beton, tone de deșeuri-gunoaie, prin transportul acestora în alta locație, respectiv groapa de gunoi, spargerea restului de platformă betonată rămasă și debarasarea materialului astfel provenit; demontarea și îndepărtarea restului de echipamente-instalații rămase pe teren, inclusiv reziduurile rămase în pământ în urma acestei operații, respectiv fundațiile de beton ale stâlpilor instalațiilor; mutarea autovehiculelor parcate, închiderea căilor de acces al acestora și predarea imobilului liber de orice sarcini către reclamanți. Reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciara de timbru, onorarii de avocat, onorarii expert, precum și toate cheltuielile ocazionate de proces, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

La data de 04.10.2017, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială- Municipiul Ploiești, prin primar a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește.

Prin încheierea de ședință din data de 06.02.2018, Tribunalul Prahova, constatând necesară administrarea de probatorii comune pentru soluționarea excepției și a fondului cauzei, a unit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor C. S.A. și Unitatea Administrativ Teritorială-Municipiul Ploiești, prin primar, invocate prin întâmpinările formulate, cu fondul cauzei.

La data de 13.12.2018, reclamanții au depus la dosar o precizare a cererii modificate, arătând că înțeleg să precizeze cuantumul obiectului acțiunii la valoarea stabilită de Raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 145/12.09.2018 întocmit de expert ing. D. specialitatea evaluări proprietăți imobiliare, la data de 07.09.2018, data expertizei, respectiv la valoarea de 1.642.914 RON.

Urmare a precizării cererii modificate, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită a acestora constând în folosirea și ocuparea fără drept a imobilului în litigiu, respectiv plata lipsei de folosință a terenului pentru ultimii trei ani anteriori introducerii prezentei cereri și până la data expertizei realizată prin raportul anterior menționat-07.09.2018.

Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova

Prin sentința nr. 980/19.04.2019, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți prin întâmpinare, ca neîntemeiate; a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea de evacuare a pârâtei S.C. C. S.A. și, pe cale de consecință, a respins această cerere în puterea lucrului judecat; a admis, în parte, acțiunea modificată și completată; a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea acestora, teren în suprafață de 12.390 mp, situat în Ploiești, Intrarea Morilor nr. 3A, județ Prahova, de la data introducerii acțiunii (14.06.2017) și până la data întocmirii expertizei (07.09.2018) în valoare de 483.210 RON; a dispus evacuarea pârâtei UAT Municipiul Ploiești, prin primar din imobilul proprietatea reclamanților; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pârâtele, în solidar, să plătească acestora suma de 16.487 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat, acordate în raport de pretențiile admise.

Prin decizia nr. 2824/14.11.2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile părților împotriva sentinței.

Prin decizia nr. 2033/14.10.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 2824/14.11.2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă; a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiași decizii și a anulat recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești, prin primar împotriva aceleiași decizii.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești

Prin decizia nr. 844/08.04.2021 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 980/19.04.2019 a Tribunalului Prahova; a schimbat, în parte, sentința apelată; a obligat pârâtele să plătească reclamanților suma de 1.159.704 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, respectiv 14.06.2014-14.04.2017, pentru imobilul proprietatea acestora; a obligat pârâtele, în solidar, la golirea terenului de materiale, deșeuri (dezafectarea platformei betonate, debarasarea resturilor de pe teren, demontarea și îndepărtarea resturilor de echipament, instalații. etc); a obligat pârâtele la plata, către reclamanți, a sumei de 14.714 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs (6.000 RON reprezentând onorariu avocațial și 8.714 RON reprezentând taxa judiciară de timbru); a obligat pârâtele la plata, către reclamanți, a sumei de 14.489 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a apelului în primul ciclu procesual și după rejudecare (8.000 RON onorariu avocațial și 6.489 RON taxa judiciară de timbru); a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții S.C. C. S.A. și Municipiul Ploiești, prin primar, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

a) Recurentul-pârât Municipiul Ploiești, prin primar, a susținut nelegalitatea deciziei, arătând următoarele:

Referitor la argumentele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

-Cu privire la existența faptei ilicite a unității administrativ teritoriale Municipiul Ploiești, instanța de apel a reținut, în mod eronat, faptul că a fost făcută dovada săvârșirii, de către Municipiul Ploiești, a faptei ilicite învederate, atât timp cât terenul nu a fost în posesia sau folosința acestuia, nefiind parte în contractul de închiriere. În aceste condiții, Municipiul Ploiești nu poate fi obligat la plata lipsei de folosință, respectiv nu poate răspunde pentru o faptă a societății pârâte, aceasta fiind cea care a folosit terenul și căreia îi revenea obligația de predare la încetarea duratei pentru care a fost încheiat contractul. Hotărârea este nelegală și în raport cu prevederile art. 222 C. civ., potrivit cărora persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel. Societatea pârâtă are ca acționar Municipiul Ploiești, fiind sub autoritatea acestuia, astfel încât niciuna nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor celeilalte.

-Prin HCL al municipiului Ploiești nr. 108/31.03.2014 s-a aprobat trecerea din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Ploiești a unor bunuri aferente sistemului de transport public local, pentru scoaterea din funcțiune în vederea valorificării și, după caz, casării acestora, iar din aceasta nu rezultă faptul că pârâtul Municipiul Ploiești a hotărât ca pârâta TCE să depoziteze materialele rezultate în urma scoaterii din funcțiune, casării pe terenul reclamanților. Potrivit art. 4 din hotărâre ansamblele, subansamblele, piesele componente și materialele rezultate în urma scoaterii din funcțiune vor fi depozitate la S.C. TCE în depoul de tramvaie, în baza unui contract de custodie. Terenul reclamanților nu a avut niciodată destinația de depou tramvaie, ci de parcare autobuze, astfel că, în aceste condiții, în mod greșit instanța de apel a reținut existența faptei ilicite a municipiului Ploiești și l-a obligat la plata lipsei de folosință în solidar cu pârâta TCE.

-În ceea ce privește obligarea pârâților, în solidar, la desființarea platformei betonate, motivat de faptul că aceasta se află în proprietatea municipiului și administrarea pârâtei TCE, hotărârea instanței de apel este greșită, întrucât aceasta este proprietatea reclamanților, fiind restituită acestora odată cu terenul, în baza Titlului de proprietate nr. x/19.10.2000 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru punerea în executare a sentinței nr. 494/1995, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/1994. Această platformă a fost construită încă din anul 1962, deci la data întocmirii raportului de expertiză, precum și la data pronunțării sentinței nr. 494/1995, aceasta se afla pe teren, iar reclamanții nu au solicitat predarea terenului liber. Existența pe teren a acestei platforme este confirmată și de faptul că reclamanții și societatea pârâtă au încheiat un contract de închiriere în anul 2001, în baza căruia aceștia au folosit terenul, iar la încetarea contractului nu s-a solicitat și desființarea acesteia. În mod nelegal a fost obligată UAT Ploiești la desființarea acesteia, iar prin hotărârea pronunțată se încalcă dreptul de proprietate al reclamanților, cu atât mai mult cu cât nu exista o obligație care să nu fie respectată de pârâte. Recurenta UAT nu poate fi obligată la desființarea unui bun care nu se afla în proprietatea sa, dar care este considerat de reclamanți că împiedică folosirea terenului, întrucât această situație excedează temeiului legal al acțiunii. La data edificării platformei betonate, terenul era cunoscut ca proprietatea constructorului, autorul pârâtei TCE, astfel încât se poate reține buna credință a acestuia, dar a fost predată reclamanților odată cu terenul, situație în care nu se va putea dispune ridicarea acesteia. În aceste condiții, obligarea pârâților la desființarea platformei betonate nu poate fi dispusă în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme existența acesteia pe teren nu este de natură a aduce prejudicii;

-Pentru repararea prejudiciului adus dreptului de proprietate al reclamanților, afectat prin fapta abuzivă a pârâtelor, instanța a reținut că acesta presupune nu doar dezdăunarea lor pentru privarea de folosință a terenului ce le aparține ci și readucerea bunului în starea de a putea fi folosit din nou. Terenul a fost afectat de respectiva platformă anterior titlului de proprietate al reclamanților, motiv pentru care, prin desființarea acesteia, nu se readuce terenul în forma inițială, ci este eliberat pentru prima dată, fără a exista o obligație anterioară în sarcina pârâților care să nu fi fost adusă la îndeplinire. În ceea ce privește obligarea la golirea terenului de materiale, deșeuri (dezafectarea platformei betonate, debarasarea resturilor de pe teren, demontarea și îndepărtarea resturilor de echipament, instalații) instanța nu a avut în vedere faptul că reclamanții au avut capete de cerere distincte: golirea terenului de materialele depozitate pe acesta rezultate din dezafectarea căii de rulare a tramvaielor și spargerea restului de platformă betonată și debarasarea de materialul rezultat. Din procesul-verbal încheiat în data de 05.03.2001, între RATP Ploiești și reclamanți, rezultă că pe teren se afla o platformă de parcare betonată și asfaltată, care se regăsește și în procesul-verbal încheiat în data de 07.02.2007. În cauză, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat de Societatea Civilă Profesională a Executorilor Judecătorești E. în data de 08.04.2019, pe terenul care s-a aflat în posesia pârâtei C. S.A. nu se mai aflau deșeuri, resturi de materiale, ci doar platforma betonată și resturi de stâlpi. În aceste condiții, este nelegală obligarea pârâților, în solidar, la eliberarea terenului de resturile de materiale care s-au aflat la data introducerii acțiunii pe terenul proprietatea reclamanților.

Referitor la argumentele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

- Instanța a reținut că platforma betonată, precum și instalațiile aferente aflate pe teren sunt proprietatea Municipiului Ploiești și în administrarea TCE, precum și faptul că terenul nu a fost predat niciodată către reclamanți, dar, pe de altă parte, a reținut faptul că aceștia din urmă au închiriat terenul, împreună cu toate construcțiile aferente, autoarei paratei TCE, în anul 2001. În aceste condiții, dacă terenul nu ar fi fost predat, reclamanții s-ar fi aflat în pasivitate de la data emiterii titlului de proprietate până la introducerea acțiunii, ceea ce ar putea echivala și cu un acord tacit pentru folosirea terenului, situație în care nu se mai impunea obligarea pârâților la plata lipsei de folosință.

- În ceea ce privește fapta ilicită, care a generat prejudiciul, aceasta este reținută ca fiind nepredarea terenului de a cărei folosință reclamanții ar fi lipsiți, iar, ulterior, instanța reține că prejudiciul a rezultat din faptul că pe teren se afla o platforma betonată, aceasta fiind cea care împiedica folosința din nou de către reclamanți a terenului, în situația în care aceasta se afla pe teren încă din anul 1962.

b) Recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a susținut nelegalitatea deciziei, arătând că:

-În mod greșit a fost obligată recurenta la plata contravalorii lipsei de folosință, în solidar cu pârâta UAT Municipiul Ploiești, având în vedere că ambele instanțe rețin faptul că vinovată de acest prejudiciu se face doar o singura parte, și anume UAT Municipiul Ploiești. În acest sens, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește recurenta, societatea făcând dovada, pe tot parcursul prezentei cauze, că este răspunzătoare doar pentru materialele depozitate de constructori în incinta societății, și nu în afara ei. Depozitarea materialelor nu constituie fapta proprie a recurentei, ci a diferiților contractori ai UAT Municipiul Ploiești, contractul de custodie încheiat în 02.04.2014 având ca obiect strict materiale depozitate de contractorii UAT Municipiul Ploiești în incinta societății recurente (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.);

-Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, fiind denaturată situația de fapt reținută. Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 844/08.04.2021, pagina 4 alin. (5), se reține faptul că, de la 01.01.2007, terenul în litigiu este ocupat de materiale provenite din modernizarea căilor de rulare. Or, nu se poate reține un astfel de aspect, având în vedere că modernizarea căilor de rulare a fost începută de UAT Municipiul Ploiești în cursul anului 2014 (dovadă fiind contractul de custodie nr. x/02.04.2014), dată la care reclamanții, proprietari ai terenului în cauză, exercitau posesia deplină și neîngrădită a terenului. În ceea ce privește platforma betonată de pe terenul retrocedat, punerea în posesie în urma hotărârilor de retrocedare a fost făcută în mod legal prin proces-verbal de punere în posesie încheiat între UAT Municipiul Ploiești și reclamanții din prezenta cauză în anul 2001, predecesoarea societății recurente nefiind parte în cadrul acestei proceduri, iar noii proprietari au preluat terenul liber de orice sarcini de la fostul proprietar, UAT Municipiul Ploiești. După data retrocedării terenului, recurenta a încheiat un contract de locațiune cu noii proprietari, iar la data expirării acestuia a lăsat în folosința proprietarilor de drept respectivul teren, așa cum l-a primit, inclusiv cu platforma betonată, care nu era proprietatea acesteia (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.01.2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile, constatând posibilitatea âncadrării criticilor în motive de nelegalitate, și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestora la data de 11.05.2022.

Intimații-reclamanți au formulat punct de vedere la raport prin care au reiterat excepția de nulitate a recursurilor, pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În termen legal, intimații-reclamanți B. și A. au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Referitor la solicitarea de casare și respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, s-a arătat că singura soluție posibilă în recurs este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare. Intimații au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON onorariu avocațial, conform chitanței aflată la dosar.

Recurenții nu au formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

a) Recursul pârâtului Municipiul Ploiești.

- Susținerea recurentului-pârât, conform căreia, în mod greșit s-a stabilit în sarcina sa obligația plății contravalorii lipsei de folosință a terenului aparținând reclamanților, întrucât nu ar fi întrunite cerințele art. 1.357 C. civ., referitoare la existența unei fapte ilicite, este una nefondată, care contrazice statuările asupra situației juridice a speței, definitiv stabilite și intrate sub efectul autorității de lucru judecat, urmare a deciziei de casare anterioare.

Astfel, potrivit deciziei nr. 2033/14.10.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, admiterea recursului reclamanților în ce privește obligarea, în solidar, a pârâților, la plata contravalorii lipsei de folosință, a vizat doar intervalul de timp pentru care se datorează despăgubirile, constatându-se că în mod eronat, cu aplicarea dispozițiilor art. 1.522 C. civ., (referitoare la punerea în întârziere, lipsite de incidență în materia răspunderii civile delictuale), instanțele anterioare au stabilit ca plata să se facă doar de la data cererii de chemare în judecată.

Ca atare, statuarea instanțelor fondului, în sensul că ambii pârâți datorează despăgubiri, urmare a acțiunilor ilicite săvârșite, regăsindu-se într-o solidaritate pasivă în raportul obligațional cu reclamanții, a rămas definitivă, singurul aspect de reevaluat la momentul rejudecării fiind data de la care se datorează despăgubirile, cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 1.523 alin. (2) lit. e) C. civ., care reglementează întârzierea de drept în executarea obligației care se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

De asemenea, în legătură cu existența faptelor ilicite comune de care se fac vinovați cei doi pârâți, instanța de recurs anterioară a statuat, în dezlegările ei cu valoare obligatorie, și atunci când a analizat recursul pârâtei S.C. C. S.A., prin care susținându-și poziția procesuală, acesta pretindea că nu poate fi obligat la despăgubiri întrucât "terenul a fost predat în posesia reclamanților încă din anul 2007, iar materialele depozitate pe teren aparțin în totalitate UAT Ploiești".

Critica formulată în acești termeni a fost găsită nefondată, reținându-se că "lipsa de folosință reclamată în cauză a fost generată de ocuparea terenului de către pârâte, prin depozitarea materialelor rezultate în scoaterea din funcțiune a liniei de tramvai, realizată de UAT Ploiești prin S.C. TCE S.A., potrivit contractului de administrare încheiat între acestea și Hotărârile de consiliul local aflate la dosar".

Tot astfel, s-a constatat că "este lipsită de relevanță chestiunea apartenenței la proprietatea pârâtei UAT Ploiești a materialelor grele rezultate din dezafectarea căii de rulare a tramvaiului din Ploiești, despre care s-a reținut că au fost depozitate pe terenul ce aparține reclamanților, prin concursul acțiunilor celor două pârâte".

Or, în prezența unor asemenea dezlegări jurisdicționale făcute de instanța de recurs anterioară, readucerea în dezbaterea judiciară a chestiunii referitoare la inexistența unei fapte ilicite, ca element al răspunderii delictuale a recurentului-pârât, înseamnă ignorarea și contestarea, în mod nepermis, a aspectelor statuate deja cu autoritate de lucru judecat.

- De asemenea, susținerea potrivit căreia, prin decizia pronunțată, instanța ar fi nesocotit dispozițiile art. 222 C. civ., întrucât persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă (Municipiul Ploiești fiind acționar al societății pârâte), nesocotește fundamentul pretențiilor reclamanților, care nu a vizat răspunderea pentru fapta altuia, ci răspunderea fiecărui pârât pentru fapte ilicite proprii, astfel cum au fost acestea indicate și demonstrate cu probele administrate în cauză.

- Este, de asemenea, nefondată critica recurentului-pârât privind obligarea la ridicarea platformei betonate, sub motiv că aceasta ar fi, în realitate, proprietatea reclamanților, fiindu-le restituită odată cu terenul, în baza titlului de proprietate nr. x/19.10.2004 emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate.

În realitate, în legătură cu regimul juridic al acestei platforme, așa cum a fost el reținut, pe baza evaluării probelor de către instanța de apel, a rezultat că a existat, într-adevăr, la momentul emiterii titlului de proprietate, doar că nu a fost întocmit un proces-verbal de predare-primire, pentru a se considera că reclamanții n-au avut nicio obiecție în legătură cu starea terenului (acceptând astfel să devină proprietari și asupra platformei, cum a susținut recurentul).

Dimpotrivă, tocmai în considerarea existenței unei astfel de afectări a terenului, care l-a făcut impropriu folosirii în altă modalitate, la data de 5.03.2001 s-a încheiat contract de închiriere între reclamanți și RATP (autoarea societății intimate), în vederea utilizării pentru parcare autobuze- proprietatea locatarului "până la data clarificării situației juridice a terenului propus la expropriere pentru utilitate publică".

Potrivit procesului-verbal anexă la acest contract de închiriere, locatarul s-a angajat să nu facă alte investiții în afară de instalațiile și construcțiile existente deja pe teren (printre care a fost enumerată și platforma de parcare betonată și asfaltată), realizate de către RATP Ploiești.

Întrucât declarația de utilitate publică și exproprierea n-au mai fost realizate, ulterior, la 7.02.2007, în conținutul unui proces-verbal încheiat de părți, RATP Ploiești s-a angajat să dezafecteze "instalațiile de termoficare, telecomunicații și rețeaua de calculatoare, de pe teren".

Or, raportat la aceste elemente de fapt ale pricinii, a susține că platforma betonată a devenit proprietatea reclamanților odată cu restituirea terenului pe care l-ar fi acceptat ca atare, vine în contradicție cu situația reală a bunului și a beneficiarilor titlului bunului titlului de proprietate asupra acestuia.

Pe de o parte, nu a avut loc o punere efectivă în posesie, pentru a se putea afirma că proprietarii terenului l-ar fi acceptat în starea în care se afla, iar, pe de altă parte, modalitatea în care era grevat terenul (afectat de platformă, instalații, construcții), a impus închirierea acestuia, până la momentul clarificării situației juridice, fiind propus spre expropriere.

Cum exproprierea nu s-a realizat, exercițiul deplin al dreptului de proprietate, recunoscut reclamanților conform titlului emis încă din anul 2000, presupune dezafectarea terenului de toate construcțiile care împiedică normala folosință a acestuia.

De aceea, soluția instanței de apel, care obligă pe ambii pârâți și la dezafectarea platformei betonate este corectă, asigurând întregirea prerogativelor dreptului de proprietate al reclamanților, prin posibilitatea de a folosi bunul, conform destinației pe care o pot da, neconstrânși de existența unor construcții care să le limiteze posibilitatea de utilizare.

Această măsură este justificată, o dată în plus, și de împrejurarea că, astfel cum reține instanța de apel, respectiva platformă (de parcare autobuze, platformă parc rece) figurează, potrivit notei justificative x/31.01.2007 a RATP Ploiești, cu valori de inventar, rămase neamortizate, aflate în proprietatea UAT Ploiești și în administrarea pârâtei TCE.

- Susținerea recurentului-pârât în sensul că în cauză n-ar exista un prejudiciu cert, susceptibil de reparație, ignoră, de asemenea, dezlegările anterioare ale instanței de recurs.

Astfel cum s-a arătat deja, trimiterea spre rejudecare a vizat determinarea corectă a perioadei pentru care se datorează contravaloarea lipsei de folosință (deci, cuantificarea prejudiciului, care, prin ipoteză, era unul sigur, cert, ceea ce urma să fie lămurit fiind întinderea acestuia).

De asemenea, contrar criticii recurentului, instanța de apel face

distincția între cele două tipuri de prejudicii și acțiunile corespunzătoare asigurării reparării lor - respectiv, golirea terenului de materialele rezultate din dezafectarea unor căi de rulare a tramvaielor (șine metalice, traverse, plăci de beton) și spargerea platformei betonate, cu debarasarea materialului aferent.

În acest sens, considerentele deciziei din apel realizează o analiză separată arătând, în mod corect, argumentele care îndreptățesc asigurarea reparației în natură realizabilă deopotrivă, prin eliberarea terenului de deșeurile provenite din dezafectarea căilor de rulare tramvaie, cât și prin spargerea platformei, cu debarasarea materialelor rezultate.

- Este nefondată și critica formulată de recurent pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținându-se o motivare contradictorie întrucât pe de o parte, instanța reține că platforma și instalațiile aferente ar fi proprietatea Municipiului Ploiești și în administrarea pârâtei TCE, dar pe de altă parte, reclamanții au închiriat terenul împreună cu toate construcțiile aferente, în anul 2001, ceea ce înseamnă că "și-ar fi dat un acord tacit în legătură cu folosirea terenului", așa încât nu mai era îndreptățită obligarea la contravaloarea lipsei de folosință.

Astfel cum s-a arătat, acordul în legătură cu folosirea terenului nu a fost unul "tacit", ci exprimat prin încheierea unui contract de închiriere până la lămurirea situației juridice a bunului, propus spre expropriere, tocmai în considerarea afectării acestuia de o platformă betonată, care îl făcea propice utilizării acestuia ca parcare pentru autobuze.

Contractul astfel încheiat a fost cu titlu oneros, stabilindu-se un preț al închirierii, iar după expirarea ultimului termen rezultat din prorogarea convenită de părți, terenul a continuat să fie folosit fără existența unui temei, ceea ce a situat raporturile dintre părți în sfera ilicitului extracontractual, îndreptățind pe reclamanți, pe temeiul răspunderii delictuale, la contravaloarea lipsei de folosință.

Pentru toate considerentele arătate, criticile pârâtului Municipiul Ploiești au fost constatate nefondate, recursul acestuia urmând să fie respins în consecință.

b) Recursul pârâtei S.C. C. S.A., întemeiat, de asemenea, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu prezintă nici el argumente care să permită concluzia nelegalității soluției atacate.

- În ce privește critica referitoare la existența unor considerente contradictorii ale deciziei din apel, se pretinde că, deși instanțele fondului au reținut eliberarea terenului, încă din 2007, de către societatea-recurentă, precum și faptul că pe acest teren se aflau, la data de 17.05.2018, depozitate bunuri aparținând UAT Ploiești, totuși, în mod nelegal, s-a dispus obligarea, în solidar, a celor două pârâte, la plata contravalorii lipsei de folosință.

Formulând critica în acești termeni, recurenta-pârâtă deduce judecății în recurs, în mod identic, aspecte care au fost supuse deja dezbaterii și rezolvării jurisdicționale, conform deciziei de casare anterioare.

Potrivit deciziei nr. 2033/14.10.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, răspunzându-se acelorași critici de nelegalitate, s-a stabilit în mod definitiv, că lipsa de folosință a fost generată și de acțiunea ilicită a pârâtei, care a avut posesia terenului până la data de 17.05.2018, când a fost pusă în executare hotărârea de evacuare pronunțată împotriva acesteia (sentința civilă nr. 6948/8.08.2017 a Judecătoriei Ploiești).

În acest context, s-a arătat, potrivit considerentelor aceleiași decizii, că "este lipsită de relevanță chestiunea apartenenței la proprietatea pârâtei UAT Ploiești a materialelor grele rezultate din dezafectarea căii de rulare a tramvaielor", câtă vreme a reieșit că depozitarea s-a făcut "prin concursul acțiunilor celor două pârâte".

Or, aceste dezlegări cu valoare obligatorie, în sensul dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., fiind intrate în autoritatea lucrului judecat, nu sunt susceptibile de a mai fi contestate și de a face obiect de critică în recurs.

- Tot în mod neîntemeiat pretinde recurenta existența unor considerente contradictorii constând în aceea că instanța reține ocuparea terenului cu materiale grele încă din anul 2007, deși modernizarea căilor de rulare a fost începută abia în 2014.

În realitate, recurenta denaturează conținutul considerentelor deciziei din apel, care, identificând fapta ilicită, statuează, pe de o parte, că raporturile contractuale dintre părți au încetat la 1.01.2007 (când contractul de locațiune se rezilia de drept, potrivit art. 7 din Hotărârea nr. 10/14.11.2006 a Consiliului de administrație al RATP Ploiești), dată de la care autoarea S.C. TCE S.A. n-a mai avut niciun titlu valabil pentru a deține terenul și pe de altă parte că, începând cu anul 2014, pe teren s-a aprobat depozitarea materialelor grele (conform Hotărârii nr. 108/31.03.2014 a Consiliului local al municipiului Ploiești).

- Invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la faptul că nu ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale întrucât nu există o faptă proprie, angajatoarea de răspundere, a societății, nesocotește, în sensul arătat anterior, dezlegările obligatorii ale deciziei de casare.

- În ce privește platforma betonată de pe terenul retrocedat reclamanților, critica greșitei obligări a recurentei, alături de celălalt pârât, la dezafectarea acesteia (sub motiv că după expirarea contractului de locațiune, terenul a fost lăsat proprietarilor în starea în care aceștia îl primiseră) are, de asemenea, caracter nefondat.

Pentru argumentele arătate deja în analiza recursului Municipiului Ploiești, obligarea la dezafectarea platformei s-a dispus corect, pentru asigurarea prerogativelor și conținutului efectiv al dreptului de proprietate al reclamanților, conform titlului de proprietate emis acestora în anul 2000, în executarea unei hotărâri judecătorești.

Punerea acestei obligații în sarcina societății pârâte este justificată de împrejurarea că autoarea acesteia (RATP Ploiești) a realizat respectiva construcție, care figurează cu valoare de inventar, neamortizată total (adresa cu propunere de casare a platformei depusă de S.C. TCE S.A., nefiind urmată de o dovadă a casării).

În consecință, potrivit considerentelor expuse, recursul pârâtei a fost constatat nefondat, urmând să fie respins ca atare.

În baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., intimații-pârâți vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON (reduse de la suma de 4500 RON).

Aplicarea măsurii reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată a fost justificată, în sensul dispoziției procedurale menționate, de gradul de complexitate a cauzei, ale cărei probleme litigioase au fost dezlegate, în parte, în primul ciclu procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta S.C. C. S.A. și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești, prin primar împotriva deciziei nr. 844 din 8 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în favoarea intimaților-reclamanți B., A., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2022.